Sânzienele vin, își fac simțită prezența în viața noastră, la trei zile după cea mai lungă zi din an, aflată sub semnul focului, al Soarelui. Sunt entități ce plutesc în aer, iubitoare, luminoase, benefice omului, aducătoare de fertilitate culturilor vegetale și femeilor căsătorite, tămăduitoare ale bolilor și suferințelor trupești și sufletești.

De-a lungul timpului, am simțit pe propria-mi piele impulsul regenerator indus de Sânziene. Se spune, pe bună dreptate, că în noaptea de Sânziene se deschid porțile cerului și lumea de dincolo coboară la noi, spre a ne vizita, și are loc o comunine - generată, se pare, de un dor și o nostalgie reciproce, cu dublu sens.

În unele nopți de Sânziene, mi-am visat părinții duși la cele veșnice în urmă cu mulți ani, la vârsta senectuții, sătui de ani, cum se spune. Erau prosperi și în putere, cum mi-i amintesc din copilărie, și-mi povesteau, în vis, cu o fervoare nedisimulată, despre fericirile lumii în care ei viețuiesc acum.

Poveștile lor devin adesea un soi de pledoarii, având un tâlc pe care reușesc să-l decriptez, abia când mă trezesc : prin mijlocirea Sânzienelor, a vitalității lor neostoite, părinții mei mă cheamă în lumea lor fericită.