Manuela Sáenz Aizpurru s-a născut în decembrie 1797, la Quito, în Ecuador, fiică nelegitimă a ofițerului spaniol Simón Sáenz Vergara și a Mariei Joaquina Aizpurru, o creolă de condiție modestă. Manuela și-a pierdut mama la o vârstă fragedă. Tatăl ei a plătit instruirea fetei la o mânăstire.

La șaptesprezece ani a fost dată afară, descoperindu-se că fusese sedusă de un ofițer. A locuit cu tatăl ei, învățând să tragă cu pistolul și să călărească, împreună cu fiii lui legitimi, până a măritat-o cu James Thorne, un medic englez de aproape patruzeci de ani, în 1814.

În 1819, familia Thorne s-a mutat la Lima. Situația materială le permitea să locuiască într-un conac somptuos, invitând nobilimea orașului la petreceri. Din discuții cu ofițerii superiori, Manuela a aflat despre revoluția de independență din America Latină, îmbrățișându-i cauza. A transmis revoluționarilor informațiile primite, implicându-se activ în conspirația împotriva viceregelui din Peru. A recrutat pentru cauză ofițeri ai regimentului de elită din Lima, inclusiv pe fratele ei după tată.

Peru și-a proclamat independența în iulie 1821. Generalul José de San Martin a fost primit cu urale și consiliul orășenesc din Lima a organizat o petrecere în cinstea lui. Manuela a primit, pentru activitatea ei, cea mai înaltă distincție – Ordinul Soarelui din Peru, cu inel cu sigiliu.

În 1822, Manuela Sáenz își părăsește soțul și se întoarce la Quito, în inima revoluției. Ia parte activă la bătălia din 24 mai 1822, de pe versantul vulcanului Pichincha, atât cu arma în mână, cât și aprovizionând rebelii cu hrană, medicamente și muniție. A primit gradul de locotenent după victorie.

Îl întâlnește pe Simón Bolivar la balul învingătorilor. Deși cu cincisprezece ani mai mare decât ea, între ei a fost dragoste la prima vedere. L-a însoțit în unele campanii, a contribuit la finanțarea acestora, sprijinindu-l și din punct de vedere logistico-financiar, și-au scris scrisori când erau departe unul de altul...

Situația ei de amantă nu i-a adus dezonoare, ci un statut social ridicat. Bolivar o vedea ca prima femeie capabilă să călărească alături de el, să mânuiască armele și să dezbată clasicii spanioli, operele lui Tacit și Plutarh, istoria Europei și a Americii. I-a fost, în același timp, arhivistă, spioană, suporter, mesager, camarad în campanii.

În august 1824, în bătălia de la Junin, Manuela și-a urmat iubitul, ca locotenent de cavalerie, luptând alături de el. Generalul Sucre a recunoscut oficial că Manuela Sáenz a contribuit la victoriile sale și a avansat-o căpitan, apoi colonel, după bătălia de la Ayacucho, în decembrie 1824. O călăreață foarte bună și o luptătoare îndrăzneață, nu a fost niciodată promovată doar pentru că era amanta Eliberatorului.

Prima oară, Manuela i-a salvat viața lui Bolivar la un bal mascat, la care ea nu fusese invitată. A aflat că urma să fie asasinat la miezul nopții și a fugit la bal, în uniformă militară, făcând scandal că nu fusese primită. Iubitul ei, când a înțeles cine era la ușă, a condus-o acasă, iar asasinii nu l-au găsit la bal. Între timp, ea îi dăduse toate informațiile. Conspiratorii au fost arestați în zori.

În ianuarie 1827, o parte a armatei columbiene s-a răsculat în Lima. Cereau mărirea soldei și a rației militare. Manuela, în uniformă de colonel, a luat cuvântul, încercând să-i convingă pe soldați să-i rămână credincioși lui Bolivar. Această inițiativă a continuat, cu succes parțial, până a fost capturată de noul guvern peruan, pe 7 februarie, fiind închisă într-o mănăstire.

Manuela a protestat împotriva arestării, popularitatea ei făcând să fie eliberată din închisoare la sfârșitul lunii martie 1827 și trimisă în exil. Deja era cunoscută ca Eliberatoarea, o legendă publică. S-a dus la Bogota, să-și întâlnească amantul, pentru care făcuse toate sacrificiile. Acolo, în septembrie 1828, a avut ocazia să-i salveze viața din nou.

Ofițeri rebeli au încercat să-l asasineze. Manuela, cu reflexe rapide, s-a aruncat scut între iubitul ei și ucigași, ceea ce i-a permis lui Bolivar să iasă pe fereastră. După aceea, le-a spus că cel pe care îl căutau se ascundea pe undeva, prin clădire, conducându-i prin diverse camere, până când ofițerii rebeli s-au plictisit, i-au tras o bătaie și au plecat.

Simón Bolivar a murit de tuberculoză în 1830, pe drumul exilului. Precum Cleopatra, Manuela s-a lăsat mușcată de un șarpe veninos, dar a supraviețuit.

Suporterii Eliberatorului și-ar fi dorit ca ea să continue lupta. N-a făcut-o, respectându-i dorința, însă nici nu a acceptat jignirile dușmanilor lui, care au preluat puterea în Columbia și în Ecuador. Când noul guvern columbian a defilat la paradă cu efigia ei și cea a lui Simón Bolivar, pe a ei scriind Tiranie și pe a lui Despotism, ea s-a năpustit, călare, peste gărzi și a distrus efigiile, ceea ce a adus-o în închisoare, apoi în exil, în Jamaica.

În 1835 a vrut să se întoarcă în Ecuador, însă președintele țării i-a anulat pașaportul, exilând-o pe viață. Manuela Sáenz s-a stabilit în Paita, un sat de pescari din Peru, trăind modest. Acolo i-a cunoscut pe scriitorul american Herman Melville și pe revoluționarul Italian Giuseppe Garibaldi.

Soțul ei, James Thorne, a păstrat legătura cu ea, deși fusese părăsit. După moartea lui Bolivar, a încercat, fără succes, s-o convingă să se întoarcă la el. Totuși, a continuat să-i trimită bani până în 1847, când a fost asasinat. Statul i-a refuzat văduvei moștenirea la care avea dreptul.

Manuela Sáenz a murit de difterie, la vârsta de 59 de ani, în Peru, în Paita, în noiembrie 1856. A fost înmormântată, împreună cu alte victime ale epidemiei, într-o groapă comună. Scrisorile și puținele bunuri care i-au supraviețuit sunt astăzi în muzee și arhive, contribuind la moștenirea istorică a lui Simón Bolivar.

În anul 2010, Manuela Sáenz a avut parte de o înmormântare simbolică, cu funeralii de stat, în Panteonul Național din Venezuela, alături de cel pe care l-a iubit o viață.