În noaptea aceea n-a mai dormit nimeni. Mă sufocau lacrimile, reținute cât puteam. Căutam un strop de aer, în dreptul ușii. Larissa era lângă mine, stârnind interesul temnicerilor noștri:

— Parcă nu cu fătuci ca ele purta împăratul război! l-am auzit pe unul dintre cei doi soldați austrieci care ne păzeau, comentând în limba mea maternă.

— Asta nici mie nu-mi place, Vasile, îi răspunse celălalt.

— Nici cu voi nu mi-e rușine! am intervenit eu. În loc să vă luptați cu turcul, de-l aveți în spinare și hotărăște ce domni vă dă și ce domni vă omoară, v-ați dat de partea austriecilor, să purtați bătălii în țări depărtate!

Nu și-au exprimat atât mirarea că mă aud vorbindu-le limba, cât pentru ce am spus:

— Și ce treabă are turcul cu noi, când pe noi împăratul Austriei ne-a luat cătane?

— Ce-i aia cătane? am întrebat eu, fiindcă pe el îl înțelegeam mai greu decât pe Vasile.

— Oșteni, răspunse Vasile. De unde ești și cum ai ajuns aici?

— Eu m-am născut la Genova, din părinți moldoveni, slujitori la curtea domnului de atunci, pe care l-au ucis turcii. Domnița Lena a reușit să fugă, și a ajuns aici, însoțită de ai mei. Voi cum de-ați jurat credință Împăratului Austriei?

— Fiica domnitorului Ghica? întrebă Vasile. Am auzit cum a venit mazilul, i-a aruncat năframa neagră de gât, și l-a spintecat, că așa-i datul domnitorilor care își pierd trecerea în ochii sultanului. Așa au câștigat austriecii Bucovina noastră.

I-am confirmat, deși nu pricepeam unde vrea să ajungă cu istoria lui și ce era Bucovina.

— Moldova ta îi peste munți de Ardealul nost’, îmi explică celălalt. Doar granița austriacă o desparte acum de Bucovina lui, care a fost odată parte a țării tale. Toți supușii suntem datori cu oastea la împăratul. Eu sunt Iosif; ție cum îți zice?

— Roxana. De ce oare eu n-am auzit de Ardealul de care vorbești?

— Aveai de unde, dacă ai tăi erau moldoveni?

— Dar voi de ce strigați în luptă "dayma!", "dayma!", de ați băgat groaza în francezi? De unde vine strigătul ăsta? m-am mirat eu.

— Dă-i, mă! zâmbi Iosif. Și strămoșii noștri cu paloș și ghioagă, cică tot așa strigau. Dar tu, și surata de lângă tine, cum ați ajuns în miezul luptelor?

— Pe mine regimentul m-a salvat de la moarte, după ce am rămas orfană. Ea și-a urmat fratele, ofițer al Republicii. Cineva trebuia să aibă grijă de răniți, să nu-i lase de vii pe seama vulturilor.

— Văd că ai trecere la "dayma", îmi spuse Larissa, când ne-am întors în colțul opus al barăcii. Nu știu cum i-ai vrăjit și în ce limbă, dar ai putea să întorci asta în avantajul nostru, să reușim să evadăm.

În orele următoare, am pus la cale planul, împreună cu prietena mea. Ne-am rugat pentru reușita acestuia. Nu degeaba Fecioara Maria îmi trimisese frați de neam să ne păzească. Cu ajutorul ei și a tuturor sfinților, poate voi reuși să-i înduplec pe cei ce vorbeau aceeași limbă cu mine și ziceau că "nu cu fătuci purta împăratul război".

Nu le-am spus nimic celorlalți. De ce să le dăm speranțe deșarte, dacă nu am fi izbutit? Din moment ce fusesem deja condamnați la moarte, mai mult decât moartea, ce ne-ar putea aștepta în cazul unui refuz?

În timpul zilei ne păzeau alții. După cum vorbeau între ei, mie mi-au părut a fi schiavoni. Îi întâlnisem și altădată, în alte uniforme, implicați în revoltele locale. De obicei, erau mercenari, în serviciul nobililor de țară. De data aceasta, erau în armata austriacă. Dacă mă gândeam că și Veneția, care îi stăpânise odată, era sub aceeași putere, nu m-ar mai fi mirat.

Vasile a venit să ne aducă masa, exact aceleași porții pe care le primeau soldații. Am înțeles de la el că în seara aceea erau de serviciu unii cărora el le zicea horvați (și s-au dovedit a fi schiavonii, cum îi știam noi). Mi-a spus că duminică, fiind ziua Domnului, nu aveau loc execuții.

Nu mi-a fost ușor, însă l-am convins să ne ajute. Sâmbătă noapte puteam evada de sub paza lui și a lui Iosif. Planul l-am făcut împreună.

Ne-au lăsat o barcă solidă pe malul râului.

— Pe cealaltă am găurit-o, să nu vă urmărească. Atât am putut face pentru tine. Aveți grijă, că de strajă sunt horvații, și or să tragă după voi! m-a prevenit Vasile. Din toată armata noastră, sunt cei mai viteji și mai nemiloși.

— Vă mulțumesc din inimă. Să vă ocrotească Domnul după sufletele voastre și după mila pe care ați arătat-o! le-am spus eu.

După cum ne înțelesesem, i-am legat fedeleș, să nu bănuiască nimeni că ne-au ajutat. Le-am luat armele și le-am pus călușuri în gură, pentru întrebarea "de ce n-ați dat alarma?" Am fost atente, să nu-i rănim din nebăgare de seamă.

(fragment din romanul "Ținuturi însângerate", parte a seriei "Vieți în vâltoare", în curs de apariție la Editura Hoffman)