Principele, de Eugen Barbu, mă transpune în luna noiembrie, pentru că l-am citit în noiembrie și pentru că am ajuns să asociez în mod involuntar schimbarea vremii dinspre toamnă târzie spre iarnă cu degradarea din ce în ce mai accentuată de la curtea misticului principe fascinat (mai mult decât mine) de științele oculte.

În noiembrie, aștept să mă duc la teatru și să descopăr un roman în care să mă transpun cu atâta intensitate, încât să nu mai fac diferența dintre fotoliul confortabil din birou și banca înghețată din parc, de lângă felinarul care pâlpâie încă de un an încoace.

Pentru mine, nimic nu descrie luna noiembrie mai bine decât o rochie cărămizie (ca ecou al toamnei), de piele întoarsă sau de catifea, cu tăietura în A, asortată în chip ludic cu un șal amplu, de culoarea prunei (pentru întâmpinarea iernii), cu mărgele brodate, care să-i smulgă un suspin admirativ chiar și croitorului nostru favorit din Manuscrisul fanariot.

Tocmai am început o agendă mentală ce pare a nu se mai sfârși cu invitații mei ipotetici la un pahar de vin de noiembrie, printre care se află și academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici. Sunt convinsă că ar avea multe să-mi spună despre opinia sa privind savoarea de noiembrie pe care uneori nici nu o remarcăm. În lunile reci precum noiembrie, simt mai mult ca oricând nevoia să mă încarc de la oamenii care nu au doar povești de viață (ca noi toți, de altfel), ci și harul de a le da aura de basme și ceva îmi spune că nevoia mea nu va rămâne nesatisfăcută.