În romanul Zogru, există o destructurare a timpului. A stat în intenția ta această rupere a liniarității?

Desigur, de la bun început mi-am propus să construiesc un personaj din fragmente ale unei vieți lungi de 600 de ani, pe tiparul sinuos al amintirilor. De-a lungul vieții, oamenii își amintesc lucruri care au întotdeauna legătură cu ceea ce li se întâmplă în prezent. Or în romanul Zogru, totul se petrece în prezent, însă motivația epică este ancorată în trecutul lui Zogru.

Este seducător gândul de a intra în mintea altuia pentru a-i cunoaște gândurile. Din cauza acestei dorințe universale ai creat Zogru?

Nici chiar așa! E mai mult un artificiu epic. Dar, desigur, nu e rău să "citești" gânduri.

De regulă, cineva care pătrunde în ființe umane caută să câștige putere, să distrugă, pe scurt, să facă rău. Or, Zogru e o ființă binevoitoare și simpatică. De ce ai ales să urmezi cursul opus?

Am scris Zogru într-o perioadă de entuziasm, când voiam să las în urmă nefericirile. Într-un fel, cu Zogru am ieșit din doliu, m-am despărțit de moartea mamei mele. Aveam nevoie să scot această latură a mea în care totul este plăcut, când oamenii sunt generoși, recunoscători și morali.

Mi-a plăcut episodul în care Zogru este mișcat de apariția unei ființe feminine, simte pentru prima oară fiorii iubirii, iar prima reacție este aceea de a-și lua un nume. De ce dragostea îl îndeamnă să-și construiască identitatea?

Este o observație foarte interesantă. Deși s-a scris mult despre Zogru, este prima oară când cineva abordează acest detaliu. Printre reacțiile trezirii, raportul cu ceilalți ocupă un loc esențial. Vrei să fii remarcat, iar a avea un nume este chiar prima treaptă a acestei dorințe. Într-un fel, ea se află la temelia societății. Este un simptom firesc, atât la nivel individual, cât și la cel macrosistemic, al comunităților, etniilor, al țărilor. Un popor fără nume ori care acceptă să-i fie schimbat numele în funcție de dorințele celorlalți nu rezistă în fața istoriei, nici măcar în condițiile actualei globalizări.

Zogru este un nume care există în română, este un cuvânt care înseamnă ceva?

Nu există. Este un cuvânt inventat pe tiparul numelor balcanice, cu o anumită deschidere spre universalitate. Când l-am inventat, am căutat pe net să mă asigur că nu există. Apoi, treptat, de-a lungul anilor, căci romanul e apărut în 2006, a început să intre în patrimoniu, în special ca nume de utilizator de jocuri, apoi ca semnătură printre it-iști ori ca pseudonim de blogger. Am crezut în potențialul lui, de aceea a rezistat:)

Știu că ai predat la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică: scrii uneori ca și cum ai face un scenariu?

Nu. Mai degrabă invers. Scenariul nu implică emoție, transpunere. E un act simplist.

Scrisul este pentru tine o muncă dificilă sau o relaxare? Constat că această carte seamănă cu tine, cu veselia de pe fața ta.

Cu niște decenii în urmă, pe când scriitorii obișnuiau să spună că scriu pentru a-și exorciza nu știu ce demoni, mă distra maxim afirmația asta și cred că încă de la apariția mea în peisajul literar am spus că scrisul e pentru mine o plăcere pe care o pun pe primul loc. Mă bucură, mă face fericită să scriu. E un joc, așa cum literatura cred că a fost mereu, iar plăcerea de a crea lumi și personaje nu se compară cu nimic altceva.

Imaginația desfășurată în roman mi se pare lăudabilă. Iar dintre personaje, te-aș întreba despre glole? Cum le-ai găsit? De unde vin?

Glolele sunt în roman forțe benefice. Au descins din intuiția generală că niște ochi zeiști ne urmăresc faptele. În romanele mele e un simbol recurent acesta, care apare în varii forme. În romanul Fantoma din moară, o comunitate din vremea comunistă caută forme ale divinității, care pentru fiecare arată altfel. Pentru unul dintre personaje, Dumnezeul ascuns în moara părăsită se transformă în mii de ochi luminoși.

Să vorbim și despre dragostea lumească! Prizonieratul lui Zogru în sângele Giuliei mi se pare unul dintre cele mai pesimiste simbolizări ale iubirii. Ai avut intenția asta?

Categoric. Căutările lui Zogru sunt fațete ale aspirației omenești, între care iubirea ocupă locul principal, fiind și o temă nelipsită din cărțile mele. El încearcă timp de 600 de ani să-și găsească perechea, experimentând de fapt varii forme ale întâlnirii amoroase. Iar printre altele, iubirea, s-a spus deja, e și/sau mai ales o formă de înrobire ori măcar de renunțare la ipseitate.

Viziunea morții, tonică, inspiratoare, mi-a plăcut cel mai mult. De unde pornește viziunea ta asupra morții?

În Zogru e vorba de un panteism, care face ca și moartea să fie parte din această multiplicare a divinului. Dar cum aceasta lămurește mesajul cărții, nu voi spune mai mult, ci îi voi lăsa cititorului partea sa, completarea care face ca un roman să reziste timpului.

Trad. din fr.: Flavia Preda