La 17 ani am avut, pentru prima dată în viață, "o cameră doar a mea" (ca toți cei care o îndrăgesc pe Virginia Woolf, nu pot să nu zâmbesc în fața acestei sintagme). Ce victorie răsunătoare să am colțul meu, în care să îmi așez lucrurile după voia inimii și-n care să mă pot ascunde de agitația din restul apartamentului, pe care îl împărțeam cu părinții și cu cei doi frați ai mei. După ce mi-am ordonat cărțile în bibliotecă (întotdeauna, semnul locuirii a fost, pentru mine, rânduirea volumelor pe rafturi, dacă nu se odihneau ele, nu-mi puteam găsi nici eu liniștea), am scris cu litere de tipar, mari și îngroșate, pe o foaie de hârtie pe care am lipit-o pe ușa unuia dintre dulapuri: "Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întărește". (Epistola către Filipeni, 4: 13). A stat acolo neclintită ani întregi, mângâiată sau cercetată îmbufnat de privirile mele și de surâsul înțelegător sau condescendent al prietenilor care mi-au trecut pragul, și o păstrez și astăzi, deși m-am mutat de mai bine de două decenii într-o altă casă. Însă sentimentul acelei clipe, prins ca o insectă într-o rășină în cuvintele decupate din epistola paulină, nu m-a părăsit.

Tot în apartamentul din Drumul Taberei, din apropiere de stația Romancierilor, mi-am îmbrăcat pereții bucătăriei în citate din Vechiul și Noul Testament, aspre ca veșmintele din piele de capră sau vaporoase precum mătasea de pe trupurile reginelor, pe vremea când prietenul meu (de ieri și de azi, chiar dacă acum îl alint "domnul soț") se pregătea să devină student la Teologie. Într-un ungher al memoriei regăsesc, fără prea multe ezitări, o hartă pe care se înșiruie versete decupate din Psalmi ("Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria. Ziua zilei spune cuvânt și noaptea nopții vestește știință", Psalmul 18: 1-2), citate din Apocalipsă ("Și m-am uitat și iată un cal alb și cel care ședea pe el avea un arc; și i s-a dat lui cunună și a pornit ca un biruitor ca să biruiască.", 6:2) sau din Epistolele Apostolului Pavel ("Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos." Galateni, 6:2). Deodată cu acele versete, care ne-au scos peri albi în timpul cât învățam pentru admitere, pentru că trebuia să le reții cu tot cu cifrele identificatoare, s-a mutat în mine un zid înalt de piatră, pe care s-au tot scris și rescris secvențe din Biblie.

Cartea aceasta, pe care nu mai știu când am citit-o prima dată cap-coadă, cu poticneli și icnete, probabil undeva spre finalul liceului (pentru că auzisem că nu poți fi un om cultivat, dacă nu ai parcurs, măcar o dată, cărările ei), pe care am dăruit-o între 20 și 30 de ani tuturor celor pe care îi iubeam și simțeam c-ar avea nevoie de un pământ ferm sub picioare, ca să poată privi mai cu încredere spre Cer, cartea aceasta pe care am răsfoit-o în diverse ediții, cu caractere chirilice, gotice sau latine, în formate gigantice sau liliputane, pe care am ascultat-o rostită, pe fragmente scânteietoare sau cețoase, în dimineți de duminică și de sărbătoare, de vocile clare, profunde, grăbite sau încercănate ale preoților, cartea aceasta pe care am deschis-o în momente de liniște, de durere, de încercare, de disperare, mai rar de fericire, de căutare, de nervi, de oboseală, de, de, de..., este o carte-lume, o carte-grădină, o carte-bibliotecă, o carte-dragoste-care-nu-cade-niciodată. Am găsit în ea toate ingredientele din literatură și filosofie și ceva (mult!) în plus. I-am citit poveștile de viață și de moarte, de facere și des-facere, de dragoste și de ură, de pace și de război, de pierdere și de salvare. Am trăit printre regi, profeți, cărturari, am stat la masă alături de farisei, ucenici, apostoli, mironosițe, vameși și prostituate, m-am amestecat printre cei care-L urmau pentru a fi hrăniți și vindecați de toată boala, neputința și necredința. I-am căutat fântânile din deșert și locurile unde puteam să mă ascund de arșița zilei și de răutatea mea și a semenilor. O țin la căpătâiul patului și o deschid în răstimpuri, cu senzația că mă întorc acasă, dar, precum personajul din basm, deși recunosc fiecare piatră de pe drum și fiecare fir de iarbă din bătătură, sunt uimită de toate chipurile pe care nu i le-am văzut, de cotloanele prin care nu m-am strecurat, de rândurile pe care parcă nu le-aș fi citit niciodată.

Cartea aceasta în care Dumnezeu le vorbește oamenilor prin oameni, în care adie ca un vânt subțire sau tună vocea Celui Vechi de Zile și Hristos ne învață cuvintele cu care să ne rugăm, ca și cum ne-ar arăta cum să respirăm (inspirați-expirați – Tatăl nostru, Carele ești în Ceruri...), nu poate fi o recomandare de lectură, o să-mi spuneți. Dar poate fi o recomandare de a ne ridica ochii la munți? Poate fi acea trambulină pentru inimi, atunci când preotul rostește "Sus să avem inimile..."? Poate fi o scrisoare de dragoste? Care, iată, tot călătorește către noi, însă, știți bine, și ne spune și Régis Debray că, între momentul trimiterii și cel al primirii, se petrec inefabile mutații, astfel încât niciodată destinatarul nu primește chiar ceea ce a pus la poștă expeditorul. Bine, dacă nu vreți să fie o recomandare de lectură, accept. E oricum mult mai mult decât atât. Dar îngăduiți-mi, rogu-vă, să v-o las pe noptieră. Cine știe când vă veți muta într-o cameră doar a voastră și veți avea nevoie de ea.