Prima mea întâlnire cu teatrul lui Marius Von Mayenburg, a fost la Sibiu când am văzut piesa Martiri în regia lui Radu Nica, produs la Teatrul German. Nu pot să zic că am fost impresionat de montare, însă mi-am dat seama atunci că Mayenburg nu scrie teatru pentru toată lumea. Pot fi destul de grele de înțeles dinamicile dintre personaje, mesajele pe care le transmite, și mai ales felul în care o face. De aceea cred că este o provocare pentru regizori să se apuce să monteze textele sale, fiind de altfel, la fel de complicate de jucat și pentru actori. Au trecut ceva ani și m-am reîntâlnit cu dramaturgul, într-o montare aș spune curajoasă realizată de către regizorul Ștefan Iordănescu. Este vorba de noua premieră de la TNB, din Sala Atelier, a spectacolului Perplex, tradus în limba română de către Elise Wilk. Recunosc că după primele treizeci de minute m-am plictisit teribil, nu înțelegeam ce se întâmplă, unde vrea să ajungă conflictul scenic, care ce personaj este, cine e real și cine nu. Surprinzător nu a avut nimeni din sală tendința de a o părăsi, deși spectacolul cu siguranță nu este pentru toată lumea. Însă, după ce intri în convenție, după ce faci câteva conexiuni, îți dai seama cam unde să plasezi ceea ce vezi pe scenă, și undeva începe să facă sens. După ce ai trecut de primele 30-40 de minute ale piesei, garantat vei rămâne țintuit pe scaun, ca să vezi ce se întâmplă și cum va evolua dinamica dintre cele două cupluri de pe scenă, mai exact dintre Medeea (Medeea Marinescu) și Giani (Gavril Pătru) dar și cel dintre Alice (Alexandra Sălceanu) și Pit (Petre Ancuța).

Trebuie menționat de la început că spectacolul are numeroase trimiteri atât teatrale cât și filosofice, poate cea mai pregnantă fiind la creația lui Pirandello, Șase personaje în căutarea unui autor. Veți mai regăsi trimiteri și la teatrul absurdului, în principiu la Samuel Beckett cu Așteptându-l pe Godot sau chiar și la Sfârșit de Partidă. E un spectacol incomod, ce scoate spectatorul din zona de confort, provocându-i o permanentă nevoie de răspunsuri. Pentru că în fond, Perplex este un spectacol ce naște multe întrebări, dar oferă mult prea puține răspunsuri. Suspansul se creează secvență cu secvență, începând chiar cu momentul în care Medeea și Giani intra în apartamentul lor, întorcându-se din vacanță. Dar oare este apartamentul lor? Oare acasă este chiar acasă? Oare Alice și Pit, cuplul vecin cu care ei tot intră în contact, făcând schimb de personaje, nu este de fapt o proiecție a lor? Nu este totul doar o imaginație? Un mare bravo pentru Dorothea Iordănescu, scenografa spectacolului, care a reușit să creeze un decor incomod, cu mici elemente de mister, în același timp deranjant dar surprinzător de plăcut. Decorul este fix traducerea piesei: te enervează, te supăra, dar îți place, are anumite elemente ce te țin acolo. În scenă apare o cutie misterioasă, cei ce am văzut spectacolul știm ce e în ea, dar nu vom dezvălui mai mult. Apare și o plantă carnivoră, care ce să vezi, nu era acolo, când așa-zisul cuplu a plecat în vacanță. Apare și o canapea atât de alambicat construită, încât în momentul când te așezi în ea, parcă ar dori să te înghită, să îți dizolve trupul în ea. La fel și costumele care sunt uneori obraznice, vulgare, dar care de fapt subliniază fragilitatea și absurdul lumii în care ne petrecem viața de zi cu zi, și în care nu mai știm ce este cu adevărat realitate și ce este ficțiune.

La Perplex spectatorul nu va sta liniștit în scaunul său, protejat fiind de cel de-al patrulea perete, atât de mult discutat și teoretizat. Protecția într-adevăr este cam o oră și zece minute, după care acest perete imaginar începe să se dărâme. Și nu numai el. Ci și decorul. Se sting luminile de scenă, se aprind cele de serviciu, iar echipa tehnică invadează scena, strângând decorul în fața publicului, care privește ușor neliniștit. Actorii la o primă vedere par a ieși din personaje, însă de fapt ei continuă să interpreteze un rol, adică cel al personajelor de zi cu zi. Spectatorul se simte expus, și prezența sa începe să fie ușor ignorată, asta pentru că încep să se întâmple lucruri pe care, un spectator plătitor de bilet, nu ar trebui să le vadă. Cu alte cuvinte, iluzia teatrală se dizolvă în fața noastră, punându-ne față în față cu viața reală. Actorii-personaje încep să se relaxeze, să bea bere, să fumeze liniștiți, ca și cum nimeni nu i-ar privi, transformând astfel scena în propriile cabine. La un moment dat, personajele se întreabă, unde este regizorul? A părăsit teatrul? A dispărut? Unii afirmă că regizorul este mort, și că a fost ucis. Este ușor de înțeles către ce replică celebră se face trimitere, aceea a lui Friedrich Nietzsche, Dumnezeu este mort. Personal, am dedus că la fel cum un regizor este creatorul unui spectacol scenic, așa și Dumnezeu, este creatorul lumii, și uneori, prin ură și dezbinare, actorii-oameni, îl omoară cu păcatele și răutatea lor. Nu spun că interpretarea mea este eminamente corectă, însă gândul în această zonă de analiza mi-a fugit.

La finalul spectacolului, publicul din Sala Atelier, era chiar surprins de ceea ce a văzut, neștiind exact cam unde să plaseze piesa. O găselniță a fost, că după finalul ei, când ieșeai în foaier, se auzea muzica din spectacol în continuare, prin urmare atmosfera se menținea până la ieșirea din teatru. Deși te surprinde, și pe alocuri te șochează, la Perplex se și râde, pentru că umorul este parte integrantă din spectacol. De asta și spun că montarea îți provoacă un carusel de sentimente, unele mai stranii altele mai relaxante. Un lucru este cert însă: ca să înțelegi textul, este necesar un bagaj de cunoștințe destul de solid. Bineînțeles, că oricine poate vedea spectacolul fără probleme, dar există posibilitatea ca publicul de masă să-l găsească plictisitor, și uneori să simtă anumite tușe grosiere în montare. Nu aș recomanda spectacolul pentru o seară relaxantă, sau pentru destindere. Ci din contră, recomand publicului să meargă pregătit ca nu va vedea ceva comod, însă dacă se lasă purtat de convenție, va ieși după o oră și patruzeci un pic schimbat, sau cel puțin cu o altă perspectivă și cu câteva mici sau mari semne de întrebare. Pentru că orice evoluție, fie că este spirituală sau intelectuală, nu se poate face fără un minim de efort și sudoare.