Într-o dimineață, prin iulie '89, eram în birou și mâncam un iaurt rece cu covrigi tari de la chioșcul uzinei, când tovarășul Avram dădu buzna vesel și cu chef de vorbă. Mă tot întreba de partea mea de plan, dacă eram mulțumit de post, dacă totul mergea bine, dar acestea erau un pretext pentru altceva. Tovarășii din conducere jucau o roată țigănească și se pare că se eliberase un loc. Cum? Nu mai știu. Poate că ieșise careva la pensie. Acum, o contribuție de trei sute de lei pe lună era o sumă frumușică, dar și când îți venea rândul să iei trei mii șase sute de lei, era și mai și, cu toate că nu prea aveai ce să cumperi cu ei. În plus de asta, primeai o mică atenție surpriză din partea celui de dinaintea ta, astfel jocul devenind și mai interesant. După ce mi-a povestit regulile, m-a înștiințat că lui îi vine rândul în octombrie, iar locul vacant era pentru noiembrie. Ei jucau de ani buni, iar un tânăr inginer, ambițios ca mine, nu avea cum să nu fie inclus în colectivul lor tovărășesc, mă asigură cu blândețe părintească. Am insistat să aflu de ce nu se trage din nou la sorți, dar apropierea câștigului mă bucura mai mult decât uzanțele dintre ei. Evident că am acceptat și i-am promis că îi voi aduce banii chiar a doua zi. Ce rău putea să-mi facă? Mai auzisem de astfel de jocuri și nu mi se părea nimic obscur.

Mariana era veselă pentru că își cumpărase o pereche de pantofi pentru vreme rea. Cineva o ajutase cu o relație în centru, la încălțăminte. Mă gândeam să-i cumpăr și eu ceva frumos pentru iarnă din acei bani, mai ales că în decembrie împlineam doi ani de la cununie.

Lucram în uzină tot de doi ani. Mă ajutase un unchi cu o vorbă bună pusă la tovarășul vice și, evident, cu niște vin din cel bun, de la combinat, care ajunsese din belșug la acesta. Lucram liniștit în biroul de la primul etaj, unde eram aproape singur, pentru că Grigore, colegul meu, pleca mai mereu cu treburi administrative prin uzină sau prin alte hale, care țineau tot de noi. Abia dacă ne vedeam de trei ori pe săptămână. Grigore ținea morțiș să strângem, în câte două borcane de opt sute de grame, piulițele și șuruburile pe care le găseam prin fabrică, în efortul economisirii socialiste. Al meu era gol, pentru că nu-mi băteam capul cu toate flinticurile. Le țineam la pervaz în dreptul meselor și erau mereu motiv de miștouri.

Sarcina mea era verificarea tehnică a planurilor pentru mai multe tipuri de piese, pe care strungarii le formau în fabrică pentru mașini electrice din mai multe domenii. La mijlocul săptămânii mi se umplea masa cu dosare, cărora trebuia să le dau număr și să le verific conținutul, inclusiv să măsor din nou dimensiunile pieselor în planșele din anexe. Nu era o muncă de inginer, ci mai degrabă de secretară, însă mă bucuram că rămăsesem în oraș și puteam avea o viață bună cu Mariana, iar salariul era și el bun, pentru un debutant ca mine.

Tovarășul Avram nu fusese interesat de mine, de la început, dar eu îl observasem. Era o figură distinctă printre toți funcționarii aceia de fabrică. Sta drept, vorbea clar, se îmbrăca întotdeauna la costum, își pieptăna părul grizonat pe spate și mirosea a colonie bună. Dădea mâna bărbătește și nu-l auzisem niciodată bârfind sau înjurând. Pentru un văduv era impecabil. Să fi avut puțin peste cincizeci de ani.

Abia după ce petrecusem împreună de ultimul Revelion la cantina fabricii, devenise mai apropiat. Eram convins că mă place, după ce mă arătasem indignat de câteva bancuri la adresa Tovarășului Secretar General, glume spuse, evident, într-un cerc restrâns după miezul nopții. Nu știam de unde venise acea atitudine corespunzătoare, pentru că trăiam și eu realitatea, dar pe de altă parte simțeam că mă chinuia un soi de conformism, pe care îl credeam a fi conștiință sau poate un ghid în viață, dar nu era.

Eu și Mariana, pentru acele vremuri, eram săraci, dar, cât se poate de optimiști. Eram săraci pentru că ne descurcam cu puțin și nu începusem să luptăm pentru agoniseală precum ceilalți. Pe de altă parte, ce putea să iasă din niște părinți modești? Ne cunoscusem în facultate și ne potriveam foarte bine. Simțeam că trăiam în același ritm, că eram părți ale aceluiași angrenaj, iar potrivirea ne dădea o direcție și eram încrezători. Împărtășeam atenția pentru detaliu, precizie, punctualitatee și simplitate. Recunosc că, uneori, poate din oboseală sau din pricina gândurilor, ieșeam din tandem, dar având-o pe ea ca metronom îmi reveneam repede. Ne cununasem civil pentru că venise mai devreme iarna și ne era teamă să nu pierdem garsoniera. Locuiam în blocul cămin al fabricii, la etajul nouă. Blocul era nou, iar asta ne dădea, cumva, speranță pentru un altfel de viitor. Ea era profesoară de română într-o comună foarte aproape de oraș și făcea naveta.

În august, tovarășul contabil șef, a primit, pe lângă bani, o cravată roșcovană din lână. Predarea sumei strânse s-a petrecut în cadru festiv, ca o mică recepție în serviciul de contabilitate, însă după program. De aceea am întârziat acasă, iar Mariana a strâmbat din năsucul ei ascuțit. În septembrie, tovarășul șef al planificării a primit suma alături de o sticlă de rom. Am scurtat recepția ca să evit grijile suplimentare acasă, pentru că, de la o vreme Mariana devenise mai curioasă. În octombrie, tovarășul Avram, șeful producției, a primit roata și un clondir cu apă de colonie, care abia se mai găsea pe la parfumerii. Recepția a fost lungă, de această dată, dar, încadrându-se în eforturile de final de lună, a trecut nebăgată în seamă de gardianul de acasă.

Deși mulți împărțeau cheltuielile jumătate-jumătate, pe mine nu mă lăsa mândria de bărbat. Când o vedeam cum fuge dimineața prin ploaie în stație ca să prindă rata, mă durea sufletul. Eu țineam casa și îmi doream să o aduc cu postul la oraș, cât mai curând.

Pe la jumătatea lui noiembrie, după avans, am fost chemat la contabilitate la finalul programului. Tovarășii puseseră de un mic festin cu șuncă de Praga, cârnați uscați, kaiser, măsline, brânză de oaie, ceapă și murături, toate înghesuite pe două platouri printre sutele de dosare din serviciu, iar de-o parte stateau câteva franzele proaspete, feliate oblic. O sticlă cu tărie se plimba de mână în mână pierzându-se în degetare. La cantină se serviseră două linguri de varză călită cu una de mămăligă și, cu siguranță, mai era loc și pentru acea gustare. Tovarășul contabil șef a ținut să-mi înmâneze plicul cu suma strânsă de colectiv, iar tovarășul Avram, mi-a înmânat un pachet, ce părea a fi o carte și luându-mă de-o parte, m-a sfătuit să nu fac mare haz și să-l desfac atunci când voi fi singur în birou. Toți erau veseli de la băutură și mâncau cu poftă. Păreau a fi mai mult decât un colectiv. Aveam emoții și mă bucuram în același timp că existam și eu printre ei.

Nu am mai întârziat mult și după ce m-am servit din plin cu bunătăți, atât de neașteptate pentru acei ani, i-am lăsat să se bucure în continuare și m-am retras în birou. Cu bucuria unui copil ca de Crăciun (știam cum era, pentru că la noi acasă se ținea, chiar și așa) am și sărit să desfac pachetul primit. Era o carte despre albinărit, o ediție nouă, adăugită, față de ce aveam eu. Îi povestisem tovarășului despre visul meu de a crește albine, așa cum făcuse și bunicul meu.

Am deschis cartea și am dat de o dedicație. "Omului care se gândește la viitor, nu-i fuge pământul de sub picioare." și răsfoind mai departe am dat de un plic de corespondență, așa cum foloseam cu ministerul. Mare mirare! Ce putea fi? Am lăsat cartea și l-am deschis nerăbdător. Înăuntru se afla o filă xerografiată după ceva scris de mână. M-am apropiat de fereastră și am început să citesc:

"Tovarășul Ilie Ștefan colecționează discuri pentru pick up cu muzică străină subversivă și participă în cadrul uzinei la întâlniri cu alți tovarăși, unde se discută idei contrare intereselor patriei, împotriva directivelor Partidului Comunist din România și se fac așa zise glume pe seama Tovarășului Secretar al PCR. Margareta Iliescu, 9 noiembrie 1989".

Sângele mi se urcase la cap, aveam nervi și am mai citit încă de trei ori până am simțit că mă înăbuși. Nu mai aveam aer. Am deschis imediat fereastra ca să mă răcoresc. Cineva mă turna și mințea crunt când mă turna. Și mai era și ceva familiar în foaia aceea, care mă neliniștea, dar nu știam ce. Care era legătura cu tovarășul Avram? Cum, de unde și în ce scop obținuse el hârtia aceea? Ani la rând îmi înfrânasem pornirile, ideile, gândurile despre tot ce se petrecea, cu grijă să nu mă aleg cu o tinichea de coadă sau mai rău, pentru că îmi doream să ajung departe, și, uite, cu o hârtie ca aceea, totul fusese în zadar.

La un moment dat se deschise ușa și intră tovarășul îngrijorat și foarte atent cu persoana mea.

— Dragul meu, îmi pare rău că te-am tulburat cu hârtia asta. Dar fiind ca între bărbați, nu m-a lăsat inima să nu te previn.

— Nu am cuvinte... Cine e? Ce rău i-am făcut eu?

— Ce pot să mai zic? Dacă nu aș fi fost prevenit, și asta tot din prietenie, îmi zise făcându-mi semn că vine de la cineva cu epoleți, nu aș fi crezut nici eu. Dar uite-te mai bine și mai citește foaia asta o dată.

Se vedea într-un colț ceva indescifrabil dintr-o ștampilă rotundă, pagina era copiată ușor înclinată, iar scrisul era frumos, rotund, cursiv, ca de mâna cuiva care obișnuiește să caligrafieze. Nu o cunoșteam pe această Margaretă subversivă și mă întrebam care i-ar fi fost motivul. Discurile mele erau mai mult cu muzică simfonică. Aveam și ceva rock, dar nu de afară. Odată, îmi promisese unul că-mi aduce din RDG niște discuri, dar asta era cu mult înainte să o cunosc pe Mariana și era doar o promisiune neonorată. Beethoven nu era subversiv. Ceaikovski nu era subversiv. Mozart nu era subversiv. Se cântau la Ateneu, la Radio. Iar când se făcea seară și aveam chef, ascultam la căștile redegiste, ca să nu-mi deranjez vecinii. Apoi am mai privit o dată textul cu semnătură cu tot și m-a lovit fix în inimă. Era scrisul Marianei. L-am privit lung pe tovarăș fără să deschid gura. Mi se încleștase de durere. Trădarea îmi stinsese glasul. De ce? De ce? De ce? răsuna ecoul nedumeririi în capul meu gol, asemeni borcanului de opt sute de grame.

— Îmi pare rău, zise Avram. Acum cred că înțelegi gestul meu.

Tăceam și simțeam cum lumea îmi fuge de sub picioare.

— Te sfătuiesc să te aduni. Lucrurile nu pot rămâne așa, îmi zise părintește.

— Ce pot să mai fac? Ce mai e de făcut? am gângurit privind în gol pe fereastră.

— Joacă dur, trebuie să recunoști. Aproape că nici nu contează de ce o face. Important e să cauți o poziție combativă și să lupți. Să te lupți pentru adevăr, pentru adevărul tău.

— Dacă hârtia asta a ajuns unde trebuie, răul e deja făcut. M-a învins. O să vină să mă ia. Se alege praful de toată cariera mea, de mine ca om. Cine o să mă creadă? Doar e soția mea. Dacă bag divorț, bate la ochi și mai mult și îi dau apă la moară. N-am obligat-o niciodată să asculte muzică simfonică. Sunt discuri de aici, de la noi, nicidecum... Am unul singur străin și e rusesc, cu Ceaikovski. Înțelegeți?

— Eu zic, să te liniștești și să nu-ți mai pui atâtea întrebări. Mergi acasă, fii tu însuți, atât cât poți, iar mâine, vin eu cu ceva.

Pentru mine nu mai exista acasă. Fusesem vândut tocmai de acasă. Acasă era un jertfelnic. Acasă era un abator. Îmi jupuise din mine sufletul, acasă, iar eu dormisem atât de neștiutor în mult prea multe nopți. Aș fi plecat oriunde, numai să nu mai dau ochii cu ea. Preda unor copii nevinovați și mă turna la Secu, pe mine, soțul ei. Și pentru ce?

Acasă am găsit-o citind. Aveam hârtia în servietă și speram să o confrunt, dar nu găseam cuvintele și nici puterea. O căldură molatecă mă cuprinsese ca după un frison. Am zăcut toată seara. Abia dacă am schimbat două vorbe. I-am zis că aveam senzația că mă ia o răceală și m-am dus la culcare înaintea ei. Am plâns în mine și mi-am tras mucii până să vină și ea în pat. M-a întrebat dacă nu vreau un ceai și i-am spus că pot trăi și fără și m-am întors cu spatele. Îmi doream să mă fi înjunghiat, chiar în clipa aceea, ca să se termine mai repede.

A doua zi, Avram m-a chemat în biroul lui și după ce m-a cocoloșit cu întrebări despre starea mea și sfaturi pentru o viață mai bună, a scos din sertar o hârtie și mi-a așezat-o cu grijă dinainte.

Era un angajament de colaborare.

— Luptăm cu aceeași armă, e singura cale. E păcat că se întâmplă cu oameni tineri, aflați la început de drum. Dar, trebuie să vezi partea plină a paharului. Măcar ai aflat devreme. Dacă apucai să faci vreun copil și treceau ani și ani, ce te făceai? Acesta este și sfatul tovarășului meu de acolo, zise și îmi făcu, iar, semn despre o persoană discretă cu epoleți.

Priveam angajamentul și nu-mi venea nici o pornire, nici un gând, eram gol, ca borcanul de opt sute de grame.

— Ia-l la tine și fii foarte atent. Semnează-l dacă vrei, iar eu cred că vrei. Și mi-l aduci tu, înainte de patru!

Toată ziua am stat la birou încercând să lucrez ceva. Din când în când trăgeam sertarul și priveam documentul tip necompletat. Ceva creștea în mine, dar nu suficient de promițător. Însă după ce mi-am adus aminte că țineam în portofel poza ei, o furie tăioasă m-a cuprins, am scos angajamentul, l-am completat, l-am semnat și l-am dus tovarășului Avram.

— Acum că ești cel puțin pe o poziție egală, așază-te aici și scrie pe coala asta ce-ți dictez, îmi zise și-mi întinse hârtia: Tovarășa Ilie Mariana, domiciliată, și scrie acolo adresa, se plânge în continuu, acasă, dar și la locul de muncă, de greutățile vieții de zi cu zi, acuzând orânduirea statului nostru socialist pentru toate probleme personale, care se datorează în fapt temperamentului dumneaei și te semnezi Stelian Iliescu și pui data de azi. Gata! I-am dat o lovitură de măsură!

Acesta a fost începutul. Intrasem într-un joc în care viața obișnuită trecuse în plan secund, fiind înlocuită de un trai tensionat printre culegere de informații, diplomații și tactici de luptă.

La câteva zile, Avram m-a chemat, iar, în biroul lui ca să mă anunțe că soțioara mea iubitoare mai trimisese o notă, legată de modul în care îmi exercitam rolul în cadrul cuplului și înclinația mea spre libertinaj. Acestea le aflase, din nou, de la amicul său cu epoleți și, din păcate, nu putuse să facă rost de copie. Era momentul unui răspuns în forță din partea mea și nu am întârziat a aduce o notă proapătă cu câteva rânduri bine ticluite.

În lume apăruseră schimbări, iar în fabrica noastră niște tovarăși tineri, bine făcuți și foarte interesați de tot ce mișca, plimbau hârtii și zâmbeau corespunzător prin birouri. Ascultam Europa Liberă la căști, în timp ce puneam câte un disc și nu comutam pe pick up, numai de-al dracului. În următoarele două note ale Marianei această ocupație nu fusese cuprinsă și mi se părea oarecum suspect, pentru că era genul de persoană foarte atentă la detalii. Avram mă anunța despre conținutul notelor ei insistând asupra unor detalii pe care le recunoșteam, dar fără să mai producă vreo copie. Eu scriam cu interes, potrivindu-mi cuvintele și chiar îmi făcusem alte două note de rezervă.

În tot acest timp, viața noastră se desfășura automat. Am dat vina pe serviciu pentru oboseală și lipsa de interes. Însă, pe la jumătatea lui decembrie, începuse să-mi lipsească și o doream așa turnătoare cum era. Cu sârg și insistență am ținut să-i arăt, într-o marți, cât sunt de bărbat și de libertin, pentru ca ea să ajungă să mă caute mai mult, iar această abordare se dovedi un câștig neașteptat pentru viața noastră de cuplu. Îmi spuneam că nu o mai iubesc, că este un război și că, la momentul potrivit, o vom rupe, după care urma să o pedepsesc amarnic cu simpla mea lipsă.

Acasă nu discutam despre zid sau despre Timișoara. Ne purtam ca și cum am fi fost excluși din realitatea acelor zile. Pe 18 decembrie tovarășul Avram și-a luat subit concediu, asigurându-mă că vom păstra legătura, iar lucrurile care ne priveau se aflau sub control. Pe 20, Mariana nu mai era de găsit. Am sunat la școală, la prieteni, apoi la ai ei. Maică-sa m-a asigurat că ajunsese bine și urma să rămână acolo câteva zile, apoi a închis, fără să mi-o dea să vorbesc. Cei trei mii șase sute de lei lipseau împreună cu lucrurile ei. Această mutare mă îngrijora și mă enerva în același timp. Nu-mi trecuse prin cap asemenea posibilitate. Ceva mai mare se petrecuse, iar eu nu văzusem.

Eu am dat oamenilor steagurile să le găurească, în timp ce tovarășul director era închis în birou cu telefoanele tăiate. Au scos în curte toate portretele si pancartele cu lozinci și le-au ars. Tovarășii tineri activau cu un entuziasm ieșit din comun, iar până de Crăciun, formaseră, deja, o nouă conducere. Vive la Révolution Roumaine!

Nici de Crăciun, Mariana nu s-a întors, iar când am sunat mi-au închis pe loc. Am sărbătorit libertatea cu ai mei. Uitasem de cele trei-patru note trimise. Nici nu-mi mai păsa de ele. Credeam că Revoluția prescrisese angajamentul.

În ianuarie am primit hârtiile pentru divorț, iar lucrurile au mers ca unse. Nici nu am văzut-o la tribunal. Libertatea devenise sinonimă cu singurătatea, însă, cumva, îmi pria. Tovarășul Avram nu s-a mai întors din concediu. Dispăruse fără urmă și observasem că oamenii se fereau să mai vorbească despre el. Trăiam la birou un fel de bâlci în care se spuneau vorbe mari și nu se făcea nimic și era mai bine să nu spui nimic, dar să te arăți interesat.

Scoseseră biroul lui Avram și îl exilaseră într-o magazie, ca să facă loc pentru biroul nou al unui om de bine. Ajutoarele ne ocupau tot timpul. Se crease o rețea de distribuție de produse, care era mai pasionantă decât vechea roată țigănească. În cafea puneam lapte praf expirat de la ajutoare. Într-o cutie căzută dintr-un tir, venit special pentru oamenii muncii, găsisem o geacă de piele neagră, care îmi venea de minune. Cineva își adusese aminte că ajunsesem acolo ca pilă a vicelui, motiv pentru care am fost retrogradat la magazie, apoi, peste o lună, am fost pus pe liber.

Dar până să plec, nu știu ce mi-a venit să mă uit prin sertarele biroului lui Avram, care se afla de puțin timp în grija mea. Erau închise cu cheia, astfel că le-am forțat cu un levier și le-am rupt. Nu mă știa nimeni! Am găsit o mulțime de hârtii fără importanță, agende și calendare, dar pe fundul unuia se afla o mapă neagră prinsă cu capse. Am deschis-o și am dat peste niște file atât cunoscute mie. Erau originalul notei Marianei cu un sfert de ștampilă de la producție în colț, de mai multe copii ale aceluiași document, de angajamentul meu și de toate notele scrise de mine.

Pe borcanul gol de opt sute de grame, scria, cu litere mari, PROST. Mă jucaseră bine! Am luat mapa acasă la ai mei, împreună cu tot ce mai aveam din garsoniera fabricii. Se sfârșise o epocă. Un prieten, care își deschisese un magazin cu televizoare la mâna a doua și avea nevoie de un vânzător de încredere, m-a luat sub aripa lui. Măcar acolo ne îndreptam sigur spre capitalism.

Într-o noapte m-am trezit cu revelația că în actele oficiale nu eram turnător, deși, Avram mă prinsese bine în schema lui. Gândul acesta venea ca o reparație administrativă tardivă. Dar înăuntru era cât să zic că pot trăi cu mine de pe o zi pe alta. Amintirea Marianei asfințise și nu prea. Mi-era milă de mine, de noi, de ea, așa cum mi-o aminteam din facultate, și uram totul în același timp. Ca să uit vindeam de zor televizoare. Televizoarele se vindeau ca pâinea caldă. Toți doreau să vadă democrația în culori. Patronul, Peter, amicul meu din copilărie, se gândea să se extindă, mai ales că ultimul transport de aparate fusese un fiasco. Cu ajutorul unui cumătru își făcuse de drum în Germania pentru ca să aducă noutăți.

Economia de piață trezise în mine o dorință teribilă de viață, care mă împingea la aventuri și trăiam din plin. Am fost în Piață, ascultam mult rock, intrasem într-un grup de pletoși și începusem să strâng muzică, tot mai multă muzică. Îmi lăsasem și eu plete și barbă și purtam piele la orice ocazie. La magazin îmi strângeam părul ca să nu sperii clienții, mai ales că eram bănuit de huligan. Peter s-a întors cu tehnică nouă și planuri de extindere. Întindeam TV cablu prin oraș.

Adjunctul șefului Poliției era pasionat de televizoare mari. Cumpărase, în urmă cu doi ani, două aparate, unul pentru acasă, iar altul pentru o sală unde se făceau vizionări. Cel din urmă, fiind folosit non- stop, se dusese și tipul era disperat. Îi trebuia altul nou și cât mai curând, ca să-și termine de construit vila. Peter insista să-l ajut, pentru că era un om de viitor. Și cum aș fi putut să refuz un om dedicat culturalizării maselor?

M-am dus să i-l instalez și după, am rămas în fundul sălii ca să văd cu merge. Sala s-a umplut cu milițieni, borfași și alți labagii, care așteptau programul de la miezul zilei. Băiatul care schimba casetele mânuia de zor la butoane. Pusese ceva vechi cu una care-l chinuia cu o biciușcă pe unul legat de pat, iar mușterii făceau zarvă. Aveau și ei dreptate, doar dăduseră un ban bun ca să vadă un film cu futai cinstit. În lumina aceea chioară surprind, la un moment dat, profilul acvilin al lui Avram. Slăbise și părea mai îmbătrânit. Era unul dintre scandalagii:

— Ce pizda mă-sii, bă! Pune unu’ ca lumea, cu fetițe cu țâțe mari, s-avem ce vedea!

— Ce, bă, n-ai muiere tănără acasă? strigă unul care părea că-l știe.

— Mai dă-o dracu' de nebună! Îmi trebuia mie...

Adunarea râse în hohote, se simțeau bine și-și făceau unii altora semne că sunt niște labagii.

Aflasem că se luaseră și locuiau în buricul târgului. Chiar îi văzusem împreună la cumpărături, dar Mariana cu el, nu era ca Mariana cu mine, însă, Mariana cu el avea post în oraș. Acasă m-am străduit să fiu haios, dar nu-mi ieșea. Lidia nu știa toată povestea. Mi s-a urcat în brațe, m-a luat de gât, m-a privit în ochi și mi-a spus:

— Hai, toarnă tot, ca să iasă și să ne vedem de viața noastră!