Revistă print și online

am traversat

am alergat mai repede azi. vântul șuiera, răscolind natura, mai devreme încercase să îmi dea brânci pe terasa casei, unde nu există încă o balustradă. a mai făcut asta, când eram prizonierul muntelui. iarba înaltă, cu spice galbene pregătite să elibereze sămânța peste câmp. aici nu cosește nimeni, doar un cioban rău trece uneori cu oile, dar nu le permite să pască. ele culcă iarba, dar pământul o ridică la loc. spicele se apleacă uniform, elegant, o mișcare îndelung exersată. întunericul se împletește cu ziua parțial adormită.


nu m-am scuturat de tot de naivitate.


doi asiatici fac sport, întinși pe drum. pedalează în aer. al treilea se plimbă în jurul lor, concentrat, luând câte o înghițitură din băutura energizantă. ceva mai încolo, un cuplu de alergători, ea râzând către mine, el puțin speriat, murmurând un salut completat de o mișcare a mâinii. șuieratul e tot mai blând, se armonizează cu greierii.


îmi plac întâlnirile scurte.


spicele fac constant același dans orchestrat de vânt. pare mai mult un tremur sau un ecou. din trei corcoduși am mâncat fructe anii trecuți. unul mai sus, pe marginea șanțului, altul când încep coborârea, în apropierea celor trei căbănuțe, ultimul jos, la răscruce. aici m-am speriat puțin de un văcar dubios, care purta mereu o găleată roșie. venea cu trei vaci, la care striga uneori, dar nu-l băgau în seamă. găleata roșie era mereu goală, am putut observa. o ducea atent, așa cum duci o găleată cu apă sau cu lapte. avea o uitătură urâtă și s-a apropiat de mine când culegeam frăguțe. descoperisem o rezervă imensă, păzită discret de niște rugi. nu aș fi renunțat la frăguțe, aveau un gust intens, îmi aminteau de ceva. văcarul cu găleată roșie se apropia lent, fără să zică nimic. abia când era cu adevărat aproape a început deodată să strige la vaci, care erau de cealaltă parte a câmpului. am strâns un buchet mare de sunătoare și l-am agățat în cămară. am urcat panta ușoară, pe lângă gardul de sârmă unde am situat borna de un kilometru la alergare. am privit înapoi, era lângă corcodușul de la răscruce, cu găleata în mână. au fost secunde de liniște, am numărat mai bine de treizeci în gând, apoi nu am mai rezistat și am numărat cu voce tare. m-am temut să nu sară pe mine văcari ascunși prin iarbă. și în seara asta mi-a trecut prin minte. au sărit dropii și iepuri sălbatici subțiri, cu picioare lungi în spate și cu urechi la fel. păsările țâșneau din iarba deasă, de-o parte și de alta a drumului.


anul acesta corcodușii nu au făcut fructe.


am traversat câmpul de multe ori. am trecut spre oraș, am coborât spre fabrica abandonată, am urcat spre cer. e adeseori roșu, alteori alb și albastru. îmi amintește de o țară care s-ar putea să fi existat.


am traversat ploaia, canicula, frigul, mușcăturile de țânțari. rugăciunile, psalmii și dialogul imaginar pe marginea transformării unui om în alt om. ucigașul care devine simpatic post-revelație. nu contează dacă omori o mie, cine salvează unul salvează lumea. pentru că e un potențial salvator. tricoul care mă enerva că transpira prea greu. îmi dădea senzația că fac prea puțin efort. am traversat strigătele și plânsul. nostalgia. chipuri dragi mi-au ieșit în cale la răscruce, câte unul mă însoțea pentru o vreme. potențiale realități, cum ar fi fost dacă.


trebuie să fi aflat ceva despre mine.


am făcut fotografii în mișcare. iarba, cerul, luna, macaralele, fabrica părăsită, corcodușii, văcarul cu găleată roșie. am șters toate selfiurile, pur și simplu nu îmi place cum ies. pe câmpul ăla sunt pământ, apă, cântec de greier. frăguțe și corcodușe necoapte. acreala lor îmi taie țesuturile până la tălpi. nu mă recunosc în poze, de-aia le șterg. am mai văzut un jeep alb în care doi tineri fac sex. taie drum nou prin iarbă, să nu ajungă nimeni la ei. ea se lovește la cap, noroc că plafonul nu e cine știe ce, dar tot o doare puțin. sexul cu el are mereu consecințe. au coborât o singură dată, pe jumătate dezbrăcați. ea avea sânii goi, părul lung și purta o fustă portocalie. el avea pantaloni negri și sărea ca un maimuțoi. se jucau sau poate că era altceva. iarba își revenea cu greu pe unde își făcuseră cale.


am traversat dragostea. e cumva liniște. iarba dansează.

Ovidiu BARON

A debutat editorial cu volumul de proză scurtă "Nedumeriri" (2009), recompensat cu Premiul pentru debut al filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor. În 2020 i-a apărut un prim volum de poeme, “Liniștea de suprafață". Cel de-al doilea volum de poezie, "Pâinea uriașilor ", a fost publicat anul acesta. Recenzii, studii și articole pe teme literare sau etnografice, precum și proze sau grupaje de poezie i-au apărut, de-a lungul timpului, în "Transilvania", "Euphorion", "Pro Saeculum", "Viața Românească" ș.a. A publicat studii pe teme etnologice sau muzeale în periodice de specialitate precum “Cibinium", "Revista Muzeelor", "Marketingul și educația în muzee", "Țara Bârsei" sau "Drobeta", precum și în volume colective editate de Editura ASTRA Museum –“Istroromânii – repere cultural-istorice" (2008), "Crucea, punte a Învierii" (2011) etc.