Ilie își plimba nervos vârful degetelor peste hârtia îngălbenită de vreme, imprimată cu litere mărunte, aranjate în rânduri scurte și drepte, unul sub altul. Din loc în loc, șirurile de semne erau întrerupte de imagini alb-negru.

Un ciortan fript, o franzelă și un cartuș de țigări erau înfășurate în paginile de ziar. Înainte să lase pachetul pe tejgheaua din lemn, a privit încă o dată fotografia cu doi pescari aflați într-o barcă. Vâsleau pe un canal din Deltă, mărginit de stuf des. Parcă știa locul, barca și chipurile celor doi, însă gândurile îi erau în altă parte. Dincolo, în spatele zăbrelelor din fier, Radu aștepta. Ilie a închis ochii, a șovăit câteva clipe, s-a întors brusc și a strigat:

— Vreau să plec de aici, domnule!

Ar fi vrut să iasă cât mai repede din locul acela. Simțea că rămâne fără vlagă, că ultimele puteri, și acelea puține, îl lasă. Mirosul amar și umed de mucegai, pereții gri și uniforma bleumarin a gardianului trezeau în el o dorință de libertate. Vedea cum suprafața camerei se micșorează. Pereții se apropiau încet, împinși de mâini nevăzute. Trupul avea să-i fie strivit cât de curând, iar roșul cărnii sale împreună cu celelalte lichide necesare vieții, substanțe de diferite culori și vâscozități, s-ar fi contopit cu cenușiul rece al tencuielii.

Iată! A ieșit un gri cald!, ar spune pictorii.

Prin asta trecuse și în urmă cu 40 de ani. Petrecuse doi ani într-o celulă, la Rahova. Nu știa nici acum ce se întâmplase și de ce. După ce a ieșit, a început să prețuiască fiecare moleculă de aer curat pe care o respira. Până atunci nu înțelesese nimic din viața sa. Totul fusese diferit înainte să o pățească, toate au fost altfel după. Între cele două momente, era întunericul pe care ar fi putut să îl vadă în ochii nepotului său dacă ar fi îndrăznit să își ridice privirea către Radu. Dar nu a făcut asta. Știa ce abis era în ochii celui închis. Ținea la Radu ca la propriul copil dar, pe de altă parte, îl ura pentru că îl făcuse să retrăiască frici din tinerețe, să-și amintească de întunericul pe care crezuse că îl uitase cândva, pentru totdeauna.

Nu îi plăcuseră niciodată spațiile mici și înguste, nu înțelegea de ce oamenii trebuie să fie închiși pentru fărădelegile lor. Dacă era după el, ar fi fost simplu: ar fi lăsat infractorii să trăiască liberi în locuri izolate de restul lumii în care viețuiau tot felul de sălbăticiuni. Puteau să moară sfâșiindu-se unii pe alții ori așteptând, cu teamă, atacul fiarelor flămânde. Știa multe astfel de locuri în cele mai îndepărtate cotloane ale Deltei.

A ieșit din curtea penitenciarului sleit de puteri. Se simțea cu adevărat liber pentru a doua oară. Tot pentru a doua oară în viață lăsa în spate închisoarea Rahova. În fața lui se întindea șoseaua care ducea la Alexandria. În stânga era Bucureștiul. Până să apuce drumul final spre Deltă, în locul unde era stăpân, trebuia să străbată orașul. Dincolo, pe partea cealaltă a șoselei, prinsă de un stâlp ruginit, era o tablă albastră pe care scria "STAȚIE". A traversat privind în gol. Gânduri confuze îl sâcâiau. Mașinile treceau în viteză, iar el aștepta autobuzul care ducea în București, la gară. În stație opreau microbuze mici și albe cât furgoneta de înghețată pe care o văzuse el, cândva, în Tulcea. Pentru Ilie, timpul stătea în loc. Începuse să se plictisească. Ar fi vrut să ajungă cât mai repede acasă. Aștepta autobuzul cel mare și roșu în care știa că trebuie să urce. Într-un târziu, o vechitură, cu tabla ruginită, a oprit în dreptul lui. S-a urcat în același autobuz cu care venise, plin cu muncitori ce se întorceau acasă de pe șantierele din jurul orașului. Nu vedea nimic și nici nu îl interesa ceva anume. Avea în suflet neliniștea, iar neliniștea lui se numea Radu. Încerca să nu se mai gândească la asta, dar simțea în nări aerul din penitenciar care încă nu îi ieșise de tot din plămâni. A scos din buzunar o bancnotă mototolită de 25 de lei pentru a-și achita călătoria până la gară, acolo de unde trebuia să se urce în trenul de Brăila. Conducătorul auto, un tip gras, îmbrăcat cu un maieu alb și unsuros îl studia pe Ilie de sus și până jos, de la stânga la dreapta și invers. Nu-i venea să creadă că cel din fața lui îi plătește astfel. Și-a luat încet șapca neagră de pe cap, s-a scărpinat cu unghia de la degetul mic pe tâmpla dreaptă și a zbierat:

— Auzi, tataie? Matale încerci să mă păcălești?

— Păi dacă mai trebuie, îți mai dau! spuse Ilie și mai scoase din buzunar o bancnotă de 25 de lei mototolită.

Șoferul râdea zgomotos. S-a ridicat și a strigat la ceilalți călători, fluturând în aer cele două hârtii pe care era imprimat chipul lui Tudor Vladimirescu:

— Uitați, oameni buni, cu ce vrea moșulică ăsta să îmi plătească biletul până la gară!

Un cor de chiote, râsete și hăhăieli izbucniră în jur. Ceilalți începuseră să glumească pe seama celor doi.

— Păi ce să faci, Fane? Te-oi fi apucat să colecționezi bani vechi și moșul a vrut să te ajute? spuse o voce răgușită.

Câteva înjurături se auziră, dintr-o dată, în spatele autobuzului. Doi salahori, amețiți de băutură, începuseră să-și care pumni și picioare. Ilie era mai confuz decât cei doi și nu mai înțelegea nimic din ce se întâmpla cu el. Se uita la șofer, iar șoferul îl privea la fel de uimit, neînțelegând de unde atâta tupeu într-un moș slăbănog, venit la oraș de pe cine știe ce coclauri de care nu auzise nici dracu’.

— Da’ ce, banii mei nu mai sunt buni? reuși să spună Ilie cu o voce sfârșită, după care simți cum îl ia o amețeală, că totul se învârte în jur și cade în nesimțire.

Cineva l-a sprijinit pe brațele-i groase, pline de tatuaje colorate, și i-a așezat trupul chircit de durere pe un scaun.