Spectacolul Ispita, în regia lui Michal Dočekal, constituie prima premieră a stagiunii 2025/2026 de la Teatrul Maghiar de Stat Cluj. Václav Havel este un autor incomod de actual, datorită crezului său că scriitorul are menirea de a rosti adevărul despre lumea în care trăiește: "Ca autor dramatic, am pornit mereu de la faptul că așa-numita rezolvare trebuie să o găsească fiecare spectator în sine însuși. Cu adevărat veritabil este faptul că sarcina mea nu este să-i ofer ceva de-a gata" (Václav Havel, Interogatoriu în depărtare. Convorbiri cu Karel Hvížďala, Editura Tinerama, București, 1991, pp. 9-10). Spre deosebire de majoritatea celor care se dau drept filosofi, dar sunt "lipsiți de fapte, și plini de vorbe", după cum remarca Epictet, Havel și-a asumat existențial adevărul, fiind arestat în calitate de membru fondator al Chartei 77, un manifest pentru drepturile omului, inițiat în semn de protest față de încarcerarea membrilor formației rock The Plastic People of the Universe. Havel este în mod repetat trimis la închisoare, iar originea piesei Ispita este indisociabilă de experiența detenției. La un moment dat, Havel scrie procurorului o petiție, solicitând eliberarea, obținută cu prețul stârnirii unui scandal și al expunerii la suspiciunea de a-și fi renegat opera și cele mai adânci convingeri pentru a ieși din închisoare. În seria de dialoguri cu Karel Hvížďala, Havel afirmă că tema faustică a început să-l bântuie în acea perioadă, mai ales că primise în celulă Faust de Goethe și Doctor Faustus de Mann. Cuprins de vise și gânduri bizare, Havel se simțea "ispitit de diavol": "Am înțeles că m-am încurcat cu el. Experiența că se poate abuza într-atât de ceva ce am scris realmente, ce am gândit cu adevărat, mi s-a arătat atât de stăruitor, în sensul că nu este adevărat numai ceea ce gândește cineva, ci și ceea ce spune în anumite împrejurări, cuiva, cu un anume scop și într-un anumit fel" (Ibidem, p. 53). În Ispita, atunci când savantul Foustka încearcă să-l înfrunte pe pretinsul diavol Fistula, acesta îi atrage atenția că "adevărul nu e, totuși, numai ce gândim, ci și ce, de ce, cum și în ce împrejurări îl rostim" (Václav Havel, «Ispita», în Ispita. Șapte piese, Editura Cartea Românească, București, 1991, p. 318). Intriga Ispitei constă în apariția unui vizitator neașteptat în locuința închiriată a doctorului Henric Foustka, un savant angajat la un institut de cercetări științifice, care practică pe ascuns ocultismul. Bătrânul Fistula îi sugerează lui Foustka nu doar că este familiarizat cu preocupările sale aflate în contradicție cu spiritul științei, ci și că o înțelegere cu el i-ar aduce diverse avantaje, inclusiv pe plan amoros. Havel rescrie legenda lui Faust în termenii anomiei sociale generate de corupția puterii, deoarece Fistula nu se dovedește a fi decât un "drac subordonat", după cum îl numește Foustka însuși. Fistula este colaboratorul secret al directorului institutului, care și-a propus să testeze loialitatea lui Foustka. Recunoaștem schema perversă a puterii politice care, adoptând travestiuri de sofist, făcând promisiuni iluzorii și pretinzând angajamentul total al individului, îi înscenează acestuia o serie neîntreruptă de capcane. În virtutea celebrului dicton divide et impera, puterea antrenează în jocul său subversiv mai mulți pioni, iar cei mai amenințați sunt cei care încearcă "să joace pe două fronturi deodată", după expresia savantului Neuwirth. Astfel, Foustka se lasă convins că acest pensionar invalid l-ar putea ajuta, aparent în acord cu dezideratul directorului, să lupte împotriva manifestărilor misticismului irațional, familiarizându-se în mod nemijlocit cu practicile magice contemporane. Ispita este traversată de o idee majoră a lui Havel, anume aceea că sistemul posttotalitar este preocupat de atragerea fiecărui individ în structura puterii, "nu pentru ca acesta să-și realizeze în sânul ei propria-i identitate umană, ci, dimpotrivă, pentru a renunța la ea în folosul «identității sistemului», cu alte cuvinte, pentru a deveni copurtătorul întregii sale «autopropulsări», un servitor al scopului în sine al acesteia, un participant la responsabilitate în numele ei, pentru a fi târât în ea și implicat în ea precum Faust cu Mefisto" (Václav Havel, «Puterea celor lipsiți de putere», în Viața în adevăr, Editura Univers, București, 1997, pp. 66-67).

După două spectacole de succes la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, și anume L-am servit pe regele Angliei (2013) și Amerika (2017), Michal Dočekal își confirmă din nou consistența viziunii regizorale prin Ispita. Decorul ingenios creat de Jakub Peruth este conceput ca o scenă circulară, ce redă alternativ ședințele și sindrofiile de la institutul științific, ritualurile de magie din apartamentul lui Foustka, respectiv întrevederile cu Fistula, precum și discuțiile aprinse dintre savant și iubita sa, Vilma, din apartamentul acesteia. Schimbările decorului sunt prilejul unor intermezzouri inițiate de către un chitarist carismatic (Márkus Sütő), fapt ce lansează, pe tot parcursul spectacolului, mementoul echivalenței dintre muzica rock și nevoia de libertate a ființei umane. Michal Dočekal se detașează de indicațiile dramaturgice finale din textul original, astfel încât incendierea mantiei lui Foustka de către Kotrlý, propusă de Havel "în măsura în care regizorul se încumetă", este doar sugerată printr-o flacără fugitivă iscată de Fistula, respectiv printr-o proiecție video soldată cu apariția discretă și inofensivă a unui pompier amabil (József Antal-Dobra). Însă scena seratei costumate cu tema sabatului vrăjitoarelor este în sine o reușită estetică, atât datorită ținutelor create de Gyopár Bocskai, coregrafiei realizate de Enikő Eszenyi și Ferenc Sinkó, cât și muzicii lui Ivan Acher. În mod salutar, Michal Dočekal inserează în spectacol referințe concrete la Faust, predecesorul lui Foustka, dat fiind că acesta poartă o haină purpurie, întocmai ca Mefisto la prima vizită făcută lui Faust. Totodată, una dintre mărcile de pe valiza lui Foustka este Auerbachs Keller Leipzig, locul de pierzanie unde Mefisto îl duce pe Faust, spre a-și bate joc de un grup de cheflii creduli. Regizorul Ispitei face apel la o serie de anacronisme, și anume aspiratorul robot ultramodern, utilizat de Foustka pentru a elimina urmele ritualurilor sale oculte, respectiv laptopurile din institut, dintre care unul începe să scoată fum datorită excesului de zel al Petruškăi, desemnată să întocmească procesul verbal din scena interogatoriului la care este supus Foustka de către director. Toate aceste detalii, înscriind drama în actualitate, evidențiază adevăruri universale despre natura umană. Aspiratorul mobil semnifică atât omniprezența puterii politice oprimante, care vrea să igienizeze abuziv identitatea cetățeanului, cât și dezideratul etern omenesc al luptei pentru libertate, corespunzător dreptului la propriile metode de a obține fericirea, fie și prin magie neagră. În mod similar, laptopurile sunt instrumentele tipice ale sclaviei, prin care se efectuează sau se simulează munca într-o societate infestată de corporații. De altfel, ambele elemente ale decorului se acordă cu critica lui Havel la adresa puterii impersonale, care caută să-i transforme pe oamenii concreți în "membre ale unei megamașinării de partid ori ca favoriți ai ei" (Václav Havel, Interogatoriu în depărtare. Convorbiri cu Karel Hvížďala, ed. cit., p. 16). În spectacol există și anumite aluzii suplimentare la vremuri istorice tulburi, precum panoul circular aflat într-o extremă a scenei, cu funcție de cameră video. Acest cerc magic uriaș are funcția de martor al momentelor-cheie, înfățișând atmosfera tensionată din institutul scindat de interese divergente și de preocupări ezoterice, dezlănțuirile lui Foustka și focul din punctul culminant. Ecranul circular expune uneori și bine-cunoscutul melanj de culori, semnalul absenței de program TV. Imaginea este deosebit de sugestivă, din două motive. În primul rând, ca numitor comun al perioadei comuniste, în care fiecare cetățean era un potențial transmițător activ de conținuturi ideatice, dar puțini indivizi îndrăzneau să-și deruleze programul, exprimându-și ideile proprii. În al doilea rând, ca denunțare a fenomenului actual de cancel culture, ce implică proscrierea persoanelor care avansează idei considerate inadecvate.

Michal Dočekal este fidel deopotrivă autorului dramatic și propriei concepții artistice, respectând esența esteticii lui Havel, și anume mecanizarea formei dramatice: "Piesele mele (...) se bazează nu atât pe acțiunea personajelor și pe evoluția situațiilor cât, mai ales, pe mișcarea sensurilor, motivelor, ideilor, semnelor, argumentelor, noțiunilor, tezelor, cuvintelor" (Ibidem, p. 146). Discuțiile exasperante dintre Foustka și Fistula ilustrează un aforism kafkian perfect compatibil cu perspectiva lui Havel asupra acțiunii dramatice rezultate din această dinamică a gândirii și a limbajului: "Un mijloc al Răului este dialogul" (Franz Kafka, Scrieri postume și fragmente, vol. II, Editura Rao, București, 1998, p. 32). Ispita este exemplară pentru emblematica "structură analogică a dialogurilor", înrudită cu gândirea muzicală, prin care se evidențiază Havel. În acest sens, Havel ne vorbește din trecut despre un prezent angoasant, în care suntem în permanență asaltați de o multitudine de discursuri, declarații și reclame, a căror putere de seducție și coerciție este cu atât mai periculoasă cu cât este mediată de un arsenal de dispozitive și platforme, ceea ce face ca identitatea subiectului emițător să se piardă în sistemul de transmisie. Lecția lui Havel, rezultată din experiența sa de căutător al adevărului, este amară și necesară. Cuvintele au puterea de a ne apropia și de a ne dezbina. Savantul reușește să o cucerească pe secretara Margareta cu ideile sale filosofice, dar fără să prevadă efectele funeste ale demersului său. Noi, spectatorii, suntem invitați să ne întrebăm în ce măsură suntem capabili să gândim și să acționăm pe cont propriu, având în vedere că, vorba lui Fistula, "dacă există diavolul, atunci el există în primul rând, în noi" (Václav Havel, «Ispita», în Ispita. Șapte piese, ed. cit., p. 317). Fistula îl avertizează pe savant că diavolul nu este decât o proiecție necesară pentru înăbușirea responsabilității personale. Havel este animat de ideea că salvarea noastră este tocmai existența responsabilității personale, iar "renașterea sufletească (...) nu este ceva ce ne va cădea într-o bună zi din cer ori ceva ce ne va aduce un nou Messia. Este o sarcină în fața căreia se află fiecare în fiecare clipă" (Václav Havel, Interogatoriu în depărtare. Convorbiri cu Karel Hvížďala, ed. cit., p. 12). Mai mult, Havel denunță "antropocentrismul arogant al omului modern, convins de faptul că poate cunoaște și spune totul" (Idem). În finalul unui eseu, Havel subliniază că "lucrul cel mai important azi (...) este asumarea unei atitudini umile în fața lumii, respectul față de ceea ce ne depășește, respectul față de misterele pe care nu le vom înțelege niciodată și conștiința că trebuie să ne asumăm responsabilitatea, dar fără să ne bazăm pe credința că știm totul și în special că știm cum se vor sfârși toate. Nu știm nimic. Pe de altă parte, speranța nu ne-o poate răpi nimeni" (Václav Havel, «Surprizele istoriei», în Revista Lettre Internationale, nr, 72, iarna 2009-2010, Institutul Cultural Român, București, p. 6).

Premiera din 10 octombrie de la Teatrul Maghiar de Stat Cluj a fost un autentic tur de forță, fără timpi morți și ezitări discursive. Ispita debutează cu nerv, iar echipa de creație a Teatrului Maghiar demonstrează multă prezență de spirit în adaptarea ritmului scenic. Balázs Bodolai este impecabil în rolul lui Foustka, surprinzând cu multă finețe firea marcată de contradicții a savantului, a cărui curiozitate inocentă față de necunoscut se conjugă cu viclenia mai mult sau mai puțin inconștientă a unui bărbat prea inteligent și amenințător de atrăgător, cu impact fatal asupra Eternului-Feminin. Personajul în cauză e o provocare, fiindcă sintetizează estetica lui Havel și apetența acestuia pentru estomparea limitei dintre adevăr și minciună în planul dramatic. Argumentându-și interesul pentru ambivalența limbajului, Havel semnalează condiția problematică a lui Foustka: "Adevărurile la care a ajuns, incontestabil, prin efort onest, le exploatează pe neobservate. Dar mai este oare adevăr acesta? Dar oare acest abuz neobservabil de adevăr și de limbă nu este începutul tuturor mizeriilor lui Foustka și tuturor mizeriilor lumii în care trăim? Spectatorul nu este prea clarificat în această privință, tocmai această ambivalență ar trebui să-l neliniștească, mai ales că, din proprie experiență – dacă e bărbat, cel puțin – trebuie să știe foarte bine că nu o dată cele mai importante adevăruri le formulăm cel mai bine când ne apucăm să fermecăm o damă" (Václav Havel, Interogatoriu în depărtare. Convorbiri cu Karel Hvížďala, ed. cit., pp. 145-146). Balázs Bodolai transmite cu o perspicacitate artistică de excepție criza de conștiință a savantului, manifestată prin accese de disperare și de exaltare, exprimând în mod percutant ceea ce Stanislavski numește "nuanțele abia perceptibile ale sentimentului interior". Miklós Bács excelează în conturarea maleabilității tipic demonice a pensionarului Fistula, a cărui bunăvoință ascunde dorința de a câștiga încă un suflet în anonimatul infernal al structurilor de putere. Hannah Daradics, interpreta secretarei Margareta, încântă în ipostaza îndrăgostitei timide, dar și devotate, care nu ezită să pledeze pentru onoarea lui Foustka. Ulterior, Hannah Daradics frizează sublimul atunci când se metamorfozează într-o Ofelia evadată din sanatoriu, aflată în căutarea prințului său danez, care îi repetă lui Foustka un fragment din discursul acestuia despre ordinea divină. Csilla Albert evoluează cu o vivacitate savuroasă în rolul Vilmei, iubita pasională și distrată a savantului. Nu în ultimul rând, s-au remarcat printr-o veritabilă vervă comică Andrea Vindis (Dr. Libuše Lorencová), Áron Dimény (Directorul), Lóránd Váta (Adjunctul), Csaba Marosán (Dr. Vilém Kotrlý), Róbert Laczkó Vass (Dr. Alois Neuwirth), Attila Orbán (Houbová, gazda lui Foustka / Secretarul) și Gedeon András (Un Dansator). Tot astfel, Réka Zongor, care semnează și regia tehnică a spectacolului, dă viață unei Petruška geniale atât prin invariabilul ei mutism, cât și prin simbioza îndârjită cu Adjunctul. Geniul regizoral se exercită cu aplomb, individualizând cochetăria Lorencovei, preferința pentru domni a Directorului, exuberanța Adjunctului, servilismul lui Kotrlý, nervozitatea poznașă a lui Neuwirth, prestanța profetică a Secretarului, respectiv simplitatea sfătoasă a Houbovei și dandismul cumpătat al Dansatorului.

Spectacolul Ispita ni se impune drept un conductor al speranței. Potrivit lui Havel, omul însuși contribuie la crearea unui sistem absurd care îi anulează identitatea, prin "deschiderea sa spre ispitele spiritului de turmă ale vieții lipsite de griji" (Václav Havel, Viața în adevăr, ed. cit., p. 68), dar acest fapt neagă existența unei voințe diabolice superioare. Poetul Ivan Jirous, directorul artistic al trupei The Plastic People of the Universe, susținea că "speranța acestei piese constă în observația că nu se poate încheia un pact cu diavolul", însă Havel comentează în felul următor afirmația lui Jirous: "Dar această constatare trebuie să o facă spectatorul – eu îl pot ajuta doar arătându-i ce se va întâmpla dacă va pactiza cu diavolul" (Václav Havel, Interogatoriu în depărtare. Convorbiri cu Karel Hvížďala, ed. cit., pp. 149-150).