Țara aceasta are propria ei legendă, captivantă și trainică. În cazul nostru, fiind vorba de prietenie, este o preferință. Există o lene a prieteniei, adesea cu atât mai neîndoielnică, cu cât prietenia este mai deplină. Tot ce știm despre România este o reflectare complice a noastră, iar orice reflectare este în chip necesar înșelătoare, atît despre sine, cît și despre ceilalți. Sau, cu frivolitatea pariziană a unor vremuri în care nimic nu era dificil, nu păstrăm din ea decît imaginea oarecum "poznașă" a unui fals Orient în nuanțe șovăielnice. Altfel spus, legendă de o mare sărăcie, dar care era suficientă pentru lumea ei. S­au ivit și alte exigențe, care vorbesc despre autenticitate. Împotriva locurilor comune ale literaturii, conferințelor sau saloanelor – forme pure ale acelei impurități majore pe care secolul al XIX­lea a oferit­o Europei sub eticheta spiritului francez –, cîteva persoane, slujind spiritul și, în consecință, Franța, au pornit să facă descoperiri. Și datorită lor, în Franța există acum o cunoaștere a României, care începe să facă o dreptate în numele prieteniei. Cunoaștere care nu este un dat, ci rezultatul unei căutări, asemenea geniului complex al României. Cunoaștere care nu va fi nicicînd știință incontestabilă, ci care trebuie să fie o creație comună a prieteniei, prin intermediul căreia fiecare îl onorează și îl slujește pe celălalt. Cunoaștere, așadar, care, în virtutea eficienței, are datoria să nu se încheie niciodată; nu poate exista o definiție a României, ci, în funcție de timp și spațiu, definiții variabile, care reprezintă un proiect al originalității. Originalitatea nu este fixată în formule.

Drumurile Sudului, pe care mărfurile și oamenii veneau dinspre marea de lumină, scăldați în miresmele Orientului, ca să farmece cu poveștile lor popoarele din câmpiile Nordului, l­-au străbătut din vremuri imemoriale. Îndelung mărginită de Dunăre, care pare să târască după ea Europa spre inutilul ei destin de a­și da duhul într­o mare interioară, România are, pe de altă parte, și o fațadă orientală. Călătorul care zăbovea nu demult să viseze pe malurile marelui șanț care este Nistrul sau pe țărmul acestei mări lipsite de speranțe unde a vărsat lacrimi Ovidiu nu se mai poate îndoi: senzația inefabilă de dezolare și de desfătare care îl copleșea într­atât încât îl înstrăina de sine însuși era prezența, undeva, departe, a misterului și făgăduiala unei înțelepciuni ferecate în acceptarea sa. Deși a întâlnit granite de netrecut, nu a întâlnit nici un anunț categoric care să spună: "Aici se termină Europa". Și totuși, acolo se termina Europa; tot acolo începea altceva. În comuniunea îndepărtată în care Orientul și Occidentul se pândesc reciproc, realitatea, la marginile Europei, a unei prezențe, puternică prin unitatea sa, destoinică prin tinerețea sa, iată o primă definiție a României în despuierea geniului pămîntului său, și anume certitudinea fizică a misiunii sale.

(din vol. Despre România, Polirom, 2025, ediție îngrijită de Ștefan Lemny)