Anul acesta am avut ocazia să particip la concursul Goncourt, choix de la Roumanie et Moldavie 2024, iar romanul care mi-a atras atenția a fost Jacaranda de Gaël Faye (2024), autor nominalizat și laureat al Premiului Goncourt. Spațiile cartografiate în roman nu sunt elemente de decor ale narațiunii, ci devin agenți ai memoriei și identității culturale și individuale. Franța si Rwanda, locurile-cheie ale romanului, sunt încărcate de semnificații culturale și istorice. Orașe precum Versailles sau Kigali sunt teritorii afective, mascate de tăceri, absențe și traume transmise de-a lungul generațiilor.

Romanul este valoros prin echilibrul dintre construcția narativă și profunzimea tematică. Firul narativ se desfășoară pe mai multe planuri temporale și niveluri generaționale, ceea ce creează o arhitectură stratificată a memoriei colective. Vocile diferite și perspectivele complementare propun ideea că înțelegerea trecutului nu poate fi univocă. Romanul explorează teme precum trauma, exilul, transmiterea memoriei și căutarea identității. Motivul tăcerii (toate secretele familiale pe care Milan, protagonistul romanului, le va afla treptat) este la fel de puternic precum cel al mărturiei, absența cuvântului devenind un semn al durerii, dar și o formă de rezistență.

Spațiile ficționale, precum Kigali, Versailles sau locurile familiale au un rol esențial în construcția narativă. Rwanda apare ca un spațiu al memoriei colective, unde geografia concretă (piețe, sate) se suprapune peste harta interioară a personajelor.

În același timp, spațiul Rwandei este reconstituit post-genocid, iar topografia orașului Kigali poate fi analizată precum un palimpsest al trecutului și prezentului, marcat de amintirile traumatice ale personajelor. Aspectul menționat poate fi valorificat și prin parcursul lui Milan, tânărul franco-rwandez, care încearcă să recupereze poveștile pe care mama sa refuză să i le spună. Într-un episod semnificativ, el vizitează memorialul genocidului din Kigali, unde zidurile, fotografiile și obiectele expuse devin nu doar repere istorice, ci și elemente de reconstrucție personală, spațiul exterior fuzionând cu cel interior, al propriei identități. Totodată, întâlnirea cu localnicii care acceptă să vorbească despre trecut ilustrează felul în care orașul funcționează ca un "teren al memoriei", în care vocile supraviețuitorilor și tăcerile celor traumatizați coexistă.

În acest roman geografia reală devine teritoriu interiorizat, unde identitatea, trauma și speranța personajelor influențează construcția spațiilor ficționale.