Era liniște în acea mare de oameni. Se mișcau cu toții în aceeași bătaie, regulată, până la colțul străzii, unde formația se desfăcea brusc, ca și cum cineva ar fi retras mâna care o ținea adunată. De acolo începea agitația, zumzetul și toate sunetele unui megalopolis, izbucnite deodată. Carinele și eu ne strecuram printre ei cu o ușurință stranie. Nu aveam răbdare să mergem în spatele vârstnicilor; înaintam altfel, ondulat, ca niște căluți de mare, iar mulțimea ne făcea loc.

După colț, aerul devenea mai dens. Pașii se ajustau singuri, fără grabă și fără întârziere, ca și cum mersul fusese hotărât înainte să ajungem acolo. Mulțimea curgea până la capătul străzii și aveam impresia că zgomotele se desprindeau din mișcare, nu invers. Le simțeam apropierea pe amândouă, în dreapta și în stânga mea, fără să fie nevoie să le privesc. Mergeau la aceeași distanță, în același fel. Eu nu. De câteva ori, m-a străfulgerat ideea că, dacă m-aș fi oprit, orașul ar fi continuat fără să observe lipsa mea.

La semafor, spațiul s-a strâns. Liniile albe nu mai rămâneau pe asfalt; păreau ridicate între oameni, prelungite până la nivelul pieptului, obligându-ne să stăm fiecare în perimetrul lui. Stăteam între ele, dar distanțele nu erau egale. Încercam să-mi așez picioarele corect, fără să știu unde începea locul meu și unde se termina. Când lumina s-a schimbat, mulțimea a pornit înainte ca sunetul să ajungă la mine. Le-am simțit deplasarea simultan, aproape ca o singură mișcare, și m-am trezit cu un pas în urma lor. Nu știu dacă am întârziat sau dacă spațiul meu nu mai corespundea celui deschis.

După traversare, orașul și-a recăpătat ritmul. Clădirile se aliniau din nou, semnele comerciale își reluau funcția, iar oamenii se redistribuiau fără niciun efort aparent. Totul părea la locul lui. Numai eu aveam impresia că mersul meu necesita ajustări permanente. Îmi potriveam pașii prea larg sau prea scurt, fără să nimeresc măsura. Le vedeam pe amândouă mergând înainte, ocupând spațiul cu o naturalețe care nu lăsa urme, ca și cum orașul le recunoștea forma.

Le-am văzut înainte de vitrine. În timp ce eu mă apropriam, ele păreau să se miște împreună, ca o singură entitate, întorcând capul exact în același moment și oprindu-se la aceeași distanță de geam. Nu știam dacă e doar coincidență sau dacă orașul le recunoștea coordonatele. Încercam să-mi potrivesc pașii, dar spațiul meu nu se alinia cu al lor; pentru o clipă am simțit că exist într-un ritm propriu, ușor întârziat față de al lor. Reflexia mea se rupea în sticlă, frame cu frame, în timp ce ale lor se suprapuneau perfect, greu de separat.

La intrarea într-un magazin, ușa glisantă s-a deschis pentru ele fără ezitare. Am ajuns o fracțiune de secundă mai târziu și a trebuit să aștept ca senzorul să mă recunoască. Am rămas în prag mai mult decât ar fi fost necesar, cu senzația că suprafața transparentă nu știa ce să facă cu mine. În interior, aerul era rece și ordonat. Rafturile impuneau traiectorii clare, iar clienții le urmau fără să se intersecteze. Le-am văzut înaintând pe același culoar, oprindu-se aproape simultan. Eu rămăsesem în urmă, ținând cont de distanțe care nu păreau să conteze pentru nimeni altcineva.

Când am ieșit din nou în stradă, orașul funcționa impecabil. Semaforul se schimbase de câteva ori fără să-l observ. Mulțimea se rărise și se recompunea în valuri discrete. Le-am ajuns din urmă fără să alerg și, pentru o clipă, am mers din nou în linie. A fost ușor. Aproape natural. Atât de natural încât m-am întrebat dacă decalajul fusese vreodată real sau dacă doar nu știusem, până atunci, cum să ocup spațiul corect.

Nu le-am spus nimic. Nici nu eram sigură ce aș fi putut spune. Orașul mergea mai departe, cu aceeași precizie calmă. Iar eu încercam să țin pasul cu locul care mi se deschidea, pas cu pas.