În toamna lui 1984, Ileana Răileanu avea douăzeci și trei de ani, un post la o școală generală din Tătărași și o cameră cu chirie la o văduvă care-i număra dimineața lingurițele de zahăr puse în nechezol, cum îi spuneau râzând oamenii înlocuitorului de cafea făcut din orz și năut, pentru că semăna cu ce mâncau caii și pentru că râsul era unul dintre puținele lucruri care nu se dădeau pe cartelă.

Tot în toamna aceea a început să mediteze la română un băiat de doisprezece ani, Tudor, fiul profesorului Mironescu de la Medicină. Familia locuia într-o vilă de pe strada Vasile Conta, cu o sobă de teracotă verde în fiecare cameră.

Obținuse meditațiile printr-o colegă, care le obținuse la rândul ei prin altcineva, cum se obțineau atunci toate lucrurile. Se plătea bine. Și mai era ceva, pe care Ileana nu și-l mărturisea cu totul: casa aceea. Faptul că acolo era cald. Faptul că doamna Mironescu îi punea în față, la sfârșitul orei, o ceașcă de cafea adevărată, nu nechezol, și o farfurioară cu biscuiți care nu se găseau în niciun magazin din Iași.

Băiatul era un copil liniștit, cu urechi mari și cu un fel de a se uita în caiet ca și cum s-ar fi uitat pe o fereastră. Trebuia pregătit pentru treaptă, să intre la Negruzzi. Ileana îi dădea comentarii de făcut, îi corecta virgulele, îi explica de ce Mihail Sadoveanu scria așa cum scria. El asculta, nota, nu întreba nimic. Mai târziu, când încerca să și-l amintească, nu reușea să-i vadă fața. Vedea doar creștetul aplecat și mâna stângă, cu care scria strâmb, apăsând atât de tare încât literele se puteau citi și pe pagina următoare.

Pe profesor îl vedea rar. Venea uneori acasă înainte să se termine ora, își lăsa servieta în hol și trecea prin sufragerie fără grabă, cu paltonul încă pe umeri, salutând-o cu o înclinare a capului pe care Ileana o păstra apoi toată seara, în tramvai, în camera ei rece, ca pe un răvaș primit și citit de mai multe ori. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu părul alb la tâmple și cu o voce care părea să vină de mai departe decât din pieptul lui. Fusese la congrese în străinătate și avea o Dacia albă și benzină pe care alții n-o aveau.

Nu s-a întâmplat nimic. Trebuie spus asta de la început, pentru că Ileana însăși și-a spus-o de multe ori de-a lungul anilor, cu un amestec de mândrie și de ușoară jenă, ca o persoană care povestește că a fost cândva aproape de un accident de mașină și a scăpat.

Totuși, a existat o seară. Era decembrie și se luase curentul, cum se lua în fiecare seară, însă de data asta mai devreme, în mijlocul orei. Doamna Mironescu a adus o lumânare și a pus-o pe masă, între Ileana și băiat, și au continuat așa, cu umbrele lor mari pe peretele cu tablouri. Când s-a terminat ora, afară ningea, și tramvaiele nu mai circulau. Profesorul și-a luat cheile din cuiul de lângă ușă și a spus că o duce el.

Au mers prin orașul întunecat, cu farurile luminând fulgii de zăpadă care cădeau pieziș. Nu vorbeau. La Podu Roș, profesorul a oprit mașina, deși nu era nimeni pe stradă și niciun motiv să oprească, și a rămas câteva clipe cu mâinile pe volan. Ileana a așteptat. Nu știa ce așteaptă. Știa doar că inima îi bătea în gât și că nu voia să se miște, pentru ca orice s-ar fi întâmplat să nu fie din cauza ei. Apoi el a oftat, sau poate doar a respirat mai adânc, și a pornit din nou, și a lăsat-o la colțul străzii ei cu un bună seara, domnișoară, foarte politicos.

În vară, Tudor a dat treapta și a intrat la Negruzzi, și meditațiile s-au terminat. Ileana a primit un plic cu bani și o cutie de bomboane de ciocolată străine. Nu s-a mai întors niciodată în casa de pe Vasile Conta. S-a măritat după doi ani cu un inginer de la Fortus, un om bun și puțin plictisitor, cu care a avut o fată și cu care a trăit treizeci de ani într-un bloc din Alexandru cel Bun, fără să regrete aproape nimic. Seara de la Podu Roș nu i-a povestit-o nimănui. O ținea pentru ea, și cu cât trecea timpul cu atât i se părea mai prețioasă, tocmai pentru că nu se întâmplase nimic, pentru că nimic nu se stricase și nimic nu trebuia ascuns.

Cu doi ani în urmă, la Palas, la o lansare de carte unde o adusese fiica ei, un bărbat înalt, cu urechi mari și cu părul tuns scurt, s-a oprit în fața ei și a întrebat-o dacă nu cumva e doamna Răileanu. Era Tudor. Locuia în Norvegia, era medic, venise să vândă casa părinților. Tatăl lui murise de mult. Mama murise în primăvară.     

Au băut o cafea la o masă din curtea interioară. El îi vorbea cu o căldură care o stânjenea, pentru că ea nu și-l amintea aproape deloc. El își amintea tot. Biscuiții. Comentariul la "Neamul Șoimăreștilor", pe care îl rescrisese de patru ori. Faptul că ea îi spusese o dată că scrie prea apăsat și că literele nu trebuie să sufere.

Apoi a întrebat, fără nicio schimbare în voce, ca și cum ar fi continuat aceeași poveste:

Mai țineți minte seara în care v-a dus tata acasă? Când s-a luat curentul?

Ileana a răspuns că da, vag.

Mama a stat la fereastră până s-a întors, a zis Tudor. N-a aprins nicio lumânare. A stat pe întuneric, în picioare. Eu am stat lângă ea. Credeam că se uită la zăpadă. Abia mult mai târziu am înțeles la ce se uita.

Ileana n-a știut ce să răspundă. A simțit cum i se încălzește fața, ca la douăzeci și trei de ani, și s-a uitat la mâinile lui de pe masă. N-a mințit și nici n-a explicat. A spus doar că a fost o iarnă grea pentru toată lumea.

El a zâmbit și a încuviințat din cap, ca un om care primise exact răspunsul la care se așteptase.

Mai târziu, pe drumul spre casă, în mașina fiicei sale, Ileana s-a gândit că purtase seara aceea cu ea patruzeci de ani ca pe ceva care îi aparținea numai ei. Și că, în tot acest timp, în altă casă, de cealaltă parte a orașului, aceeași seară fusese păstrată altfel, de o femeie care stătuse în picioare la o fereastră întunecată, și de un copil care stătuse lângă ea și nu întrebase nimic. Ea fusese, pentru ei, un lucru care se întâmplase.

S-a gândit și la altceva, la care nu se gândise niciodată. Că oprirea aceea de la Podu Roș, pe care o crezuse ezitarea unui bărbat în fața ei, ar fi putut fi altă ezitare. Un om care nu voia încă să se întoarcă acasă, la o femeie care îl aștepta la fereastră. Ea doar se nimerise în mașină.

Îi venea să râdă și n-a râs. S-a uitat pe geam, la blocurile din Alexandru cel Bun, unde se aprindeau luminile una câte una. Și și-a amintit cum era pe atunci, când se dădea drumul la curent după o pană lungă și tot orașul se aprindea deodată, și din toate blocurile se auzea același sunet, un fel de oftat colectiv, care nu era chiar bucurie, mai degrabă uimirea că lucrurile se puteau întoarce la locul lor atât de repede, ca și cum nici n-ar fi lipsit.