OPTm
nr.crt.

Copilul tropical

1

Răcoarea din bloc îl învălui ca și când ar fi intrat într-o peșteră. Era ora la care bătrânele își făceau siesta. Și tăblița de la parter cu mesajul PĂSTRAȚI LINIȘTEA îi dădea mereu senzația că trăia într-un templu al vrăjitoarelor și că un zgomot mai puternic ar fi putut dezlănțui fulgere și blesteme, gremlini și cranii zburătoare.

I se spunea Libanezu', avea treișpe ani și tocmai îi aburise pe niște puștani mai mici că le va arăta ceva paranormal: cei trei sâni ai maică-sii, care trăgea de obicei, la vremea prânzului, aghioase în țâțele goale din cauza căldurii. Ciutanii puseseră botul și formaseră acum un alai în urma lui. Paisprezece picioare urcau pe vârfuri treptele ciobite din marmură. Becurile de deasupra contoarelor luminau anemic prin firidele carcaselor conice, proiectându-le umbrele pe pereții crăpați și plini de mâzgălituri – un falus din care atârna o bandă de gloanțe, Brenda + Dylan = LOVE etc.

Ajuns în fața ușii, Libanezu' se întoarse spre puști și, punându-și mâinile în șolduri, le zise în șoaptă, ferm:

— Mai întâi banii.

De sub gâtu-i lung îi privea mânios, imprimat pe tricoul său albastru, Gohan din "Dragon Ball Z", cu părul zbârlit ca frunzele de palmier, ținând în mână o bilă de electricitate, gata de atac. Libanezu' deschise palma și-n ea apărură imediat monede de 100 de lei. Cântărindu-le mulțumit, le vârî apoi în borseta de valutist care-i atârna la betelia pantalonilor din stofă și, scoțându-și cheia cu șiret de sub tricou, o introduse în yală și apăsă încet pe clanță.

Puștanii erau nerăbdători. Unul dintre ei le spuse celorlalți că văzuse la video un SF cu Schwarzenegger în care apărea o gagică cu trei pepenoaice, exact ca mama lui Libanezu'.

Rămas în spatele ușii, Libanezu' trăgea cu ochiul prin vizor, abia reținându-și un hohot de râs:

— Ce proști!

În casă era liniște. Maică-sa plecase pentru o săptămână la casa părintească din Tecuci cu treburi de-ale câmpului, iar taică-său se întorcea de la muncă abia după ora 17:00. Așa că-n restul zilei el era stăpân peste apartamentul cu două camere. Se duse în fața oglinzii de pe hol și-și studie figura, încercând să-și abată privirea de la urechile ușor clăpăuge. Își dădu subit o palmă. A doua fu și mai zdravănă. Ochii i se înroșiră, sticlindu-i de lacrimi.

— Băga-mi-aș, am dat prea tare!

Apoi își ciufuli părul, după care, apucându-și piepții tricoului, trase în părți cu forță de mai multe ori, până când materialul pârâi și se despică într-un decolteu.

— Perfect!

Deschise apoi cu un gest agresiv ușa:

— Fugiți! M-a atacat!

Droaia până mai adineauri excitată se buluci pe trepte îmbrâncită de Libanezu'. Sandalele și tenișii răpăiau ca grindina. Mai mulți vecini ieșiră să vadă ce se întâmplă, printre care și Lucica, una dintre babele-jandarm ale blocului, expertă în spartul distracției. Ce i-ar mai fi pus Libanezu' janghinei otravă de șoareci în băutură.

— Costine, lasă că te spun eu lu' mă-ta! răsună în urma lui amenințarea țaței.

Se opriră din fugă abia în spatele centralei termice din cartier. Puștii gâfâiau leoarcă de transpirație. Libanezu' își continuă farsa, arătându-le tricoul:

— Uitați-vă ce mi-a făcut nebuna. Am trezit-o din greșeală. Așa reacționează dacă-i stric somnul.

Ciutanii beliră ochii. Mai puțin unul, un blondin mai tupeist, care-i zise:

— Dă-ne banii înapoi.

— Ce-ai zis, mă?!

— Dă-ne banii.

— Tu vrei să te zic lu' tac-tu că-i cheltui gologanii ca să te uiți la țâțe?

— Poate te zic eu că mi-ai furat banii...

— Bine, fraierică. Îi vrei? Na, ia-i.

Primi în schimb o scatoalcă peste ceafă. Copilul se luă cu mâinile de cap și începu să plângă. Ceilalți tăceau mâlc. Libanezu' îi trase și-un spiț în cur. Puștiul plecă umilit, bălmăjind ceva în barbă, cel mai probabil înjurături sau amenințări de răzbunare.

— Marș de-aci și voi, dacă nu vreți să vă fac șnițele cu pumnii ăștia.

Nu trebui să mai repete, ciurda se execută împrăștiindu-se ca un roi de muște gonit cu pliciul. Libanezu' făcu o schemă de karate în urma lor, imitându-l pe Gohan, cum piticul japonez crăpa pământul cu o singură lovitură de pumn. Sprijinit într-un genunchi, cu monturile presând asfaltul, Libanezu' văzu cum din despicături se înălțau limbi de foc și trâmbe de aburi sulfuroși.

Într-o intersecție aglomerată din Bariera Călărașilor, pe traseul autobuzului 6, domnea o insulă virană mărginită de dispeceratul BRAICAR, proaspătă regie autonomă de transport local, și de-o spălătorie auto îmbrăcată complet în geamuri fumurii, una dintre cele mai îndrăznețe construcții ale noilor vremuri din Brăila. Gospodarii de lângă fabrica de bere NOVA obișnuiau să-și aducă aici animalele la păscut. Însă nu prezența vacilor și-a oilor înviora această junglă urbană, ci jocurile mecanice, parte a unui micuț bâlci ce mai cuprindea și-o tiribombă și nelipsitele mașinuțe electrice care se ciocneau. Vizavi, peste șoseaua ce trecea pe lângă Sala Polivalentă și Parcul Monument, se afla Școala Nr. 3, pentru care acest loc era ca ciuma, întreținând în cataloage o epidemie de absențe.

De cum se ivea paloarea amurgului, bâlciul se umplea de lume și muzica începea să bubuie în boxele tiribombei. În scurt timp, vagonul cu jocurile mecanice devenea neîncăpător; mirosurile de transpirație pubertină infestau aerul și zeci de ochi se zgâiau exoftalmici în pixelii din ecrane, într-un vacarm de mânie și chiuituri. Îndărătul vagonului se întindea o fâșie de pământ desțelenită de forma unui ring. "Las Vegas" îi ziceau acestei oaze. Aici veneai să-ți încerci norocul și priceperea la gropița sau barbut. Diferențele de vârstă erau rareori luate în calcul și clasele sociale se anulau. Zarurile sunau la fel și-n mâinile unuia de douăzeci de ani, și într-ale unei pușlamale de unșpe, și-n căușul beizadelei unui șef de Termocentrală, paradisul salariilor nesimțite, și-n palma unui nimeni cu tată zilier și mamă femeie de servici, condamnat să pută pe vecie a espadrile din Piața Săracilor.

Uneori, câte-un curent puternic sosea de pe Dunăre, urca pe vaduri și se revărsa în intersecție, măturând viroaga. Vârtejurile luau pe sus gunoaiele aruncate în tufișuri. Poleiale de Viceroy și ambalaje de gumă "Action Man" și "Tipi-Tip" valsau spre nori ca într-o tornadă. Dar acum niciun fir de iarbă nu se clintea și vagonul era aproape gol. Cu buzele țuguiate de concentrare, Libanezu' butona consola. Pe ecran, în decorul unui templu nipon de 16 biți, Ryu, cu a sa centură neagră și bandană roșie, nu reușea să pareze în runda finală picioarele și pumnii lui Ken Masters. După ce încasă o combinație fatală de hadouken și shoryuken, Ryu zbură cu boltă la pământ. Adio, jeton. Ecranul se făcu negru și apăru mutra fioroasă a lui Ken Masters, care nu mai apucă să-și spună replica ironică "I wish you good luck", că Libanezu' își desprinse palmele lipicioase de pe joystick-uri și ieși valvârtej din vagon, frustrat de înfrângerea suferită.

Își calculase jetoanele astfel încât să-i rămână și de-o Cola la 0,5. Lângă tiribombă se afla o tonetă. Îi întinse vânzătoarei ultimele monede primite de la puștii pe care-i păcălise mai devreme. Vânzătoarea moțăia sub o umbrelă de plajă, făcându-și vânt cu o integramă. Se ridică cu greu din scaunul rabatabil. Cuprinzând între degete sticla scoasă de la gheață, Libanezu' își tamponă fruntea și obrajii și se retrase în spatele vagonului, la umbră. Doar două guri îi trebuiră pentru a spăla amărăciunea bătăii încasate de Ryu, acidul zaharat îi strepezi dinții și-i învălui mintea.

Nu se dădea în vânt după Coca-Cola, îi plăcea mai mult Sprite, dar avea nevoie ca de aer de etichetele acestui suc, fiindcă ele erau biletul de aur spre obiectul râvnit: un pager Philips Eco. Pagerul avea carcasa roșie, inscripționată cu sloganul "Intră pe frecvență", și se agăța la betelie cu o teacă. Marfă! Primeai diferite știri pe el, horoscopul și puteai să comunici cu alți posesori de pagere prin mesaje scurte. În plus, minunăția asta era un magnet de gagici. Tipele se dădeau în vânt după tehnologia de ultimă oră. Ar fi făcut furori pe faleză, puicuțele s-ar fi întors după el ca panterele după gazele. Dar ca să pună mâna pe-o asemenea comoară trebuia să cheltuiască o comoară. Or, el avea doar scame în buzunar. Fiecare sticlă conținea un număr de puncte pe eticheta promoțională. Cele mai multe puncte se găseau pe sticla de 2L, adică 2 puncte. Ținta era de 50 puncte. Îl lua amețeala gândindu-se la cifra asta blestemată. Iar timpul era scurt, deoarece numai primii 100.000 de participanți aveau șanse de câștig. Asta într-o țară de 22,5 milioane de locuitori. Era ca și cum voiai să golești un lac cu polonicul.

Libanezu' desprinse cu grijă, cu vârful unghiilor, eticheta promoțională umedă, o lipi sub încheietura mâinii stângi și, cu palma îndreptată în sus, păși în soare, ca aceasta să se usuce. Amiaza ardea ca la Cairo. Habar n-avea cum e la Cairo, dar își imagină că tot așa zăceau și egiptenii, oropsiți ca brăilenii, ca muștele moarte între ferestre. Cu ochii mijiți în vipie, Libanezu' se uita lung în direcția Școlii 3. Fostul conac construit în stil neoromânesc își trăia cu semeție pauza de vară. Chiar dacă n-avea bani să colecteze rapid cele 50 de puncte, măcar un lucru bun tot exista, își spuse Libanezu', faptul că vacanța mare abia începuse și până la toamnă n-avea să mai pună piciorul în nenorocita asta de clădire. Evitase la mustață două corijențe, deci trai neneacă.

Își masă lobii urechilor. Nu era neapărat un tic, dar făcea des acest masaj, avea impresia că-l ajuta să-și îndrepte urechile. Era încă în creștere, deci de ce-ar fi trebuit să-i rămână urechile așa, gen Dumbo, din moment ce restul corpului trecea prin transformări?

— Ce-ai, mă, te-ai supărat că te-am făcut pardaf? Ken Masters e cel mai tare!

Eticheta deja se zvântase și-un colț se unduia acum în sus. Libanezu' o dezlipi și, după ce-o îndreptă, o introduse la presat într-un blocnotes pe care-l ținea în borsetă. Cel care-i puse întrebarea era Florică, zis Chiolumbo.

— Dacă nu te lăsam eu de milă, n-ai fi câștigat în veci, îi răspunse Libanezu' și fixă cu subînțeles (care o fi fost acela?) ochiul defect al prietenului său.

Cu pleoapa prăbușită, globul ocular lăsa la vedere doar un sfert de retină. De-asta i se zicea Chiolumbo, de la chior, iar -lumbo făcea referire la un alt beteșug al puștiului. Era o calchiere după numele celebrului detectiv Columbo. Asemenea personajului interpretat de Peter Falk, și el avea un umăr șui. De vină pentru acest defect fusese medicul obstetrician, care i-l dislocase la naștere, trăgându-l aiurea din vaginul maică-sii. Cel puțin asta îi povestise mă-sa. Dar pe cuvintele ei nu te puteai baza, căci de două ori pe an – alteori, mai des – îi filau lămpile și-o internau la nebuni. Când o apuca damblaua, umbla în curul gol prin cartier și arunca cu pietre în vecini. Țipa, scuipa și făcea spume. Își făcea nevoile în oala cu mâncare și ciugulea cocoloașe de praf din spatele mobilei. Medicii o întemnițau o vreme la "Coboleanu", după care o expediau acasă legumă, burdușită cu tranchilizante. Dar asta nu dura mult, pentru că femeia nu se ținea de tratament și-n scurtă vreme o lua de la capăt. Libanezu' avea o ipoteză: o chinuia satana, ca pe lunaticii din Biblie. Și Chiolumbo era de aceeași părere.

— De câte puncte mai ai nevoie? îl întrebă pe Libanezu' văzându-i sticla de Cola.

— Multe. Nu te lăudai că o să-mi facă rost mătușă-ta de trei etichete? Când?

— Eu îi tot zic, frate, dar uită de la mână pân' la gură. Numai muieri duse cu pluta în familia maică-mii.

— Bate-o la cap.

— Da, mă, o s-o bat...

— Bate-o zilnic!

Chiolumbo ridică din umeri. Lui Libanezu' i se acrise de câte promisiuni primise – de la vecini, rude, rude ale rudelor. Nimeni nu se ținea de cuvânt, doar îl duceau cu zăhărelul ca să scape de hazul lui. Vrând să schimbe subiectul, Chiolumbo îi spuse:

— Diseară fac ăștia cursă de gândaci.

Prin cursă de gândaci se referea la pariuri puse pe gândacii de Colorado. Jocul era simplu: se trasau cu un cui mai multe culoare de fugă, ca pe terenurile de atletism, și insecta care ajungea la finiș câștiga banii. Evident că gândacii, neavând creier, o luau alandala pe culoare, dar îi puteai ghida cu degetul înapoi în cursă; n-aveai voie însă să-i împingi de la spate.

Libanezu' îi făcu semn că nu-l interesează, apoi îl întrebă:

— N-ai chef de-o baie?

Ochiul lui Chiolumbo tresări.

— Da! La cheu?

— Vedem noi.

Problema cu vacanța mare era că dacă ai tăi n-aveau bănet ca să-ți permiți escapade la mare și nu suportai nici să mergi la țară la bunici, zilele riscau să devină apăsătoare și nesfârșite, și-atunci trebuia să înveți să te folosești de oraș ca să combați plictiseala. Uneori, orașul se alia cu tine și-ți scotea în cale aventuri uimitoare, alteori te simțeai o hamsie într-o conservă.

După ce Libanezu' își duse acasă borseta cu prețioasa colecție de etichete și-și schimbă tricoul rupt, o apucară pe lângă pepiniera de mastodonți industriali a fabricii PAL. Puțin mai în față, lăsând în urmă bolta unui depou de tramvaie transformat în angro, meandrele șoselei treceau prin dreptul unui bloc de nefamiliști, bifurcându-se apoi spre fabrica de bere, la porțile căreia, îndesat într-un căruț straniu, care semăna cu acele mașinuțe cu pedale pentru copii, cerșea un pitic bărbos. De fiecare dată când îl zărea, Libanezu' se închina și-și ferea ochii. Cu toate astea, de fiecare dată căutătura îi fugea hipnotizată spre poartă. Răsuflă ușurat acum, constatând că hidosul omuleț nu se afla acolo. Se putea bucura, așadar, în continuare de peisaj. Îi plăceau foarte mult coclaurile care duceau spre chei, de unde se lua bacul spre Insula Mare. Zona semăna cu ruinele din filmul "Cyborg". Parcă-l și vedea pe Van Damme pe acoperișul unei hale caftind o bandă de zdrențăroși înarmați cu lanțuri și cuțite. Pe deasupra lor, pe laturile drumului, se înălțau pe piloni de beton niște conducte masive, învelite în carton bituminat și vată de sticlă. Conductele circulau ca un teleferic pretutindeni, conectând cartiere întregi de-a lungul șantierului naval; nu de puține ori îl tentase gândul de-a străbate misteriosul circuit cocoțat pe ele ca un trapezist. Când ajungea în apropiere de "1 Mai" (denumirea comunistă a șantierului naval încă dăinuia printre brăileni), asfaltul șoselei se transforma brusc într-un vad acoperit de macadam. Anumite porțiuni se deformaseră sub eroziunea ploilor și-a transporturilor de mare tonaj, iar în unele locuri hârtoapele treceau de gleznă. La această oră era relativ liniște, însă dimineața puteau fi întâlnite procesiuni de brăileni scurgându-se la vale ca să traverseze cu bacul spre Plaja Studențească. Îi vedeai ferindu-și căile respiratorii de praful și de noxele caravanelor de Rabe și Saviemuri ce goneau spre silozurile din Insula Mare.

Cheiul se compunea dintr-un terasament pe jumătate surpat pe care trona, montată pe-o platformă cu șase picioare, o macara portuară scoasă din funcțiune. Rugina o preschimbase într-un artefact și pescărușii o foloseau drept aeroport. Deși nu mai participa la destinul economic al portului, părea însă inamovibilă în imaginarul său peisagistic, obișnuința o înrădăcinase în însăși ideea de chei, nu mai era doar un utilaj, ci o entitate mitică a fluviului. Sub veghea ei de far marin, se juca adesea șah cu moartea: săriturile de pe chei erau culmea teribilismului vara, tineri de toate vârstele plonjau cât mai gimnastic în apa tulbure. Săritura preferată a tuturor era cea cu genunchii la piept, "bomba". Și nu de puține ori salturile se dovedeau a fi mortale, deoarece pe fund, în unele porțiuni, nămolul adăpostea deșeuri feroase de la barjele care acostaseră în port de-a lungul vremurilor. Însă pericolul morții nu părea să jeneze prea tare euforia săritorilor.

Libanezu' și Chiolumbo nu făceau parte însă din categoria asta de kamikaze, ci se scăldau de obicei pe latura "blândă" a malului, acolo unde cheiul se răsfira într-un izlaz potopit de molozul unor foste hale. De la distanță, rămășițele semănau cu dentiția unor stabilopozi. Aici, fundul apei era lin, fără gropi. Numai că exista o problemă: riscai să-i scoți din sărite pe pescarii care-și întindeau undițele în holdele de rogoz, căutând să profite de relativa liniște.

Ajunși lângă chei, Chiolumbo se duce ață spre locul de scăldat, însă fu imediat întors din drum de Libanezu', care își vârî degetele în colțurile gurii și fluieră după el. Ochiul cel molâu tresări. Se întoarse și-l văzu pe Libanezu' luând-o în direcția bacului. O rupse la fugă după el, mișcându-și caraghios umărul de marionetă.

— Unde mergem?

— Trecem pe partea ailaltă.

— De ce? se panică ochiul cel molâu.

— De-aia. Acolo vreau să mă bălăcesc.

— La Plajă?!

Întrebarea rămase în aer. Libanezu' sărise deja în bac, care începuse să-și ridice rampa, plin până la refuz de camioane. Motorul șlepului tura, slobozind peste valuri o dâră prelungă de fum. Din boxele de magnetofon montate lângă cabină în niște cuști învelite în plasă metalică se auzea "Scatman". Libanezu' se lumină la față, îi plăcea piesa.

— Pi-pa-pa-pa-ra-po, fredonă mutește și se duse spre capătul ambarcațiunii ca să privească Dunărea.

Puse un picior pe rampă și scrută ca un rege mărețul fluviu. Malul celălalt, cu nisipul său gri, părea acum poleit cu aur în baia de soare. Mușuroaie de raze sticleau pe luciul apei. Ori de câte ori traversa cu bacul, se simțea Indiana Jones. Nu l-ar fi mirat dacă din liziera ce masca mlaștinile îndiguite ale Insulei Mari ar fi pornit spre ei o ploaie de săgeți însoțite de ropotele unor tobe de război.

Mirarea pe care o avusese mai devreme Chiolumbo când pronunțase plaja cu majusculă venea din faptul că, până în această zi, nu se abătuseră niciodată la scăldat pe Plaja Studențească, ci mereu se opreau pe porțiunea de lângă pontoane. Și asta pentru că Libanezu'-i vârâse-n cap ideea că plaja asta era un loc interzis celor dezavantajați fizic, cum erau ei doi, și că n-aveau ce căuta acolo decât dacă voiau să fie arătați cu degetul. Acolo era tărâmul Frumoaselor și-al Frumoșilor. Acolo plaja nu era sufocată de rămășițe de pomi, nu-ți zdreleai tălpile în scoici și nici nu găseai pe sub nisip coceni și chiloți putreziți.

Ceea ce pusese stăpânire acum pe Chiolumbo era un entuziasm nervos, jumătate frică, jumătate încredere oarbă. Se prăbușea o barieră mintală, iar ei aveau să pătrundă ca doi hoți într-o lume a plăcerilor interzise. Inima îi bătea cu putere, pe măsură ce Plaja Studențească se profila în iluziile optice ale căldurii. Mergeau desculți pe-o cărăruie prăfuită, atenți să nu-și înțepe tălpile în colții-babei. Totuși, Chiolumbo nu se putu abține să nu se mai asigure încă o dată că nu aiura:

— Chiar vrei acolo? Ești sigur?

— Nu voi mai fi pămpălău, îi răspunse Libanezu' rânjind și-și aruncă un braț peste umărul lui, gest care îi dădu curaj lui Chiolumbo.

Fără să realizeze, Libanezu' începu apoi să-și pieptene cu degetele lobii urechilor. Avea tâmplele îmbrobonite de sudoare, nu neapărat din cauza vipiei.

Plaja Studențească gemea de lume. Șlagărele verii își amestecau ecourile plutind peste chioșcurile improvizate din lemne și prelate, peste huruitul lăzilor frigorifice conectate la mici generatoare diesel. Vânzătorii de porumb fiert vorbeau peste vânzătorii de vată pe băț. Însă nu tot poporul se alimenta de la dughene. Unii veneau din pădure cărând pe brațe rămurele uscate pentru foc și pietroaie, peste care trânteau apoi o bucată de tablă – și voilà grătarul.

Libanezu' înghiți în sec, încercând să-și abată ochii de la fundurile apetisante ce se rotunjeau prin elasticitatea body-urilor fosforescente. Gagici ieșind din Dunăre cu sfârcurile întărite. Fragmente de piele nebronzată ascunse inghinal, fix sub elasticul slipului. Puștoaice drăcoase care-și aranjau în sutienul costumului de baie sânii abia înmuguriți. Era un atentat terorist asupra instinctelor sale păcătoase.

— Ne dezbrăcăm? îl aduse Chiolumbo cu picioarele pe pământ.

— Da, mă, doar n-o să intru îmbrăcat în apă.

— Dar n-am slipi pe mine...

— Nici eu. Facem în chiloți.

Hainele formară un morman pe nisipul de rasă superioară. Amândoi stăteau acum stânjeniți în chiloții lor ieftini cumpărați din Microhală. Libanezu' avea un pigment ciocolatiu, pe când Chiolumbo era alb ca brânza. Totuși, aveau ceva în comun: ambii erau slăbănogi, ace de cusut.

— Mamăăă, ce frige nisipul! zise Libanezu'. Intrăm?

— Intrăm?

— Intrăm.

— Intrăm.

Libanezu' prinse jar sub tălpi fugind spre apă. Chiolumbo o zbughi după el. Trupurile lor sfrijite plonjară cu voioșie în miliardele, în miile de miliarde de litri verzui. Răceala primului contact le mușcă din piele ca tăișul crivățului. Libanezu' rămase câteva zeci de secunde la fund, dând drumul bulelor de oxigen prin nări și aselenizând cu fesele în nămolul pufos; ca un burete, mocirla îi trimise un jet de aer rece pe lombară. Deschise larg ochii din a treia încercare. Fasciculul de lumină solară perifat prin apă îi lumina ca o aură doar porțiunea de deasupra frunții, în rest totul era tulbure și înspăimântător. Cu frica de înec în Dunăre nu puteai negocia decât în două feluri: fie săreai în apă de la mal și înotai fără să cauți cu degetele picioarelor siguranța albiei, fie intrai treptat, pipăind de trei ori cu talpa înainte de-a face vreun pas.

Cât stătu așa scufundat, la un moment dat din lichidul nebulos se desprinse o falcă, apoi un nas mic și-o gură minusculă încadrate de doi ochi enormi, albaștri, cu retinele dilatate, deasupra cărora, pe fruntea lată, printre șuvițele galbene ca polenul, radia o picătură roșie de diamant prinsă pe-o coroniță aurie, îmbrăcând în V curbura sprâncenelor. Impuritățile acvatice, particulele microscopice, microbii jubilau cosmic în jurul semilunilor prinse de cerceii minunatei făpturi. Stătea față în față cu Sailor Moon, care îi cuprinse tandră obrajii și-și lipi buzele de buzele lui, introducându-i în gură o limbă dulce ca zahărul ars.

Când scoase zâmbitor capul al suprafață, basul muzicii reveni agresiv în urechile-i desfundate. Se uită după Chiolumbo și-l gini în apropiere: se chinuia să facă pluta; fiecare cu ce-l doare.

Făcea ce făcea, și privirea lui Libanezu' aluneca iar spre piepturile rumenite ale fetelor și pe posterioarele înroșite de pe care picurau șiroaie de apă când se întorceau pe mal, ieșind din duhoarea dulceagă ca tipele din "Baywatch". Iar gestul lor de a-și scoate slipii dintre fese efectiv îi tăia respirația. "Buci", "cururi penale", "găoaze" – toate apelativele vulgare pe care le auzea zilnic în cartier îi clocoteau în creierul încins de carnea ispititoare.

Se băgă din nou sub apă ca să-și clătească mintea, iar când reveni descoperi de data asta chiote și fluierături. Zări pe mal un tip care ducea în spinare, prinsă de corp cu niște bretele, o boxă din care răsuna "La Copa de la Vida", imnul World Cup '98, care avea să înceapă peste o săptămână. Tipul dansa țopăind ca un indian, iar în jurul lui, niște puradei făceau fente cu mingi de plajă, braziliana și stop-pe-piept. Libanezu' se întrebă dacă era ceva regizat, poate vreo trupă de teatru. Brusc, i se aprinse beculețul și porni urgent spre mal. Dacă ăla era de la Coca-Cola, dacă era un fel de campanie publicitară și dădeau suc moca, adică etichete moca?

Când ajunse însă pe mal, entuziasmul i se pleoști. Nu era vorba de nicio campanie, ci doar de-un bulangiu care se spărgea în figuri. Îl înjură de morți în gând și se întoarse în apă, unde Chiolumbo, indiferent la voioșia din jur, încă se străduia înverșunat să-i iasă pluta ca la carte. Fiecare cu ce-l doare.

Pe la ora 18:00, hotărâseră că era vremea să plece spre casă. Erau sleiți, bătuți de soare, poate chiar făcuseră insolație și-i aștepta o lungă noapte de frisoane. Plus usturimile de piele. Libanezu' nu știa cât de mult se prăjise, dar Chiolumbo se făcuse ca racul.

Discret ca un cocostârc, Libanezu' își încercase norocul, înainte de plecare, și-n pubelele din spatele tonetelor, sperând că, cine știe, poate avea să dea peste niște sticle de Cola. Nicio șansă! La fel de zadarnică îi fu și tentativa de-a cerși câteva etichete de la vânzători. Aceștia îl izgoniră cu dispreț; descoperise, de fapt, o celulă inamică, deoarece și ei, mai mult ca sigur, își spuse Libanezu', vânau pagerele, făcând parte așadar dintre cei 100.000 de vrăjmași.

— Să-i zici lu' mă-ta să te ungă cu iaurt.

— Care mamă? reacționă vexat Chiolumbo. Mama-i nebună de legat, îi aminti cu amărăciune, făcându-l pe Libanezu' să se simtă un cretin pentru că uitase de starea psihică a sărmanei femei.

— Am uitat...

— Mda.

Oboseala se înstăpânea gentil peste ei. Lui Libanezu' îi plăcea genul ăsta de torpoare de la capătul unei zile caniculare, care-i golea mintea de gânduri, griji, frustrări, ca și când soarele-i ardea întregul conținut al creierului lăsând o carcasă goală și odihnitoare. Drumul spre bac li se părea interminabil, potecile prăfuite ale lizierei le sporeau setea. Chiolumbo realiză că de câteva ore nu mai puseseră pe limbă picătură de apă. Calvarul de uscăciune se sfârși însă lângă ponton, unde o rugară pe-o cârciumăreasă să-i lase să bea din furtunul cu care uda asfaltul crăpat al terasei. Cei doi urcară apoi pe bac cu burțile umflate. Apa le accentuă și mai mult osteneala. Știau ce avea să-i aștepte la noapte, pe lângă posibila febră: impresia aia dintre vis și trezie, când mușchii reproduc legănăturile valurilor, când corpul are senzația că încă înoată.

Pe bac, îi întâlniră pe Frații Filipoiu. Gemenii ăștia erau puși numai pe rele. Repetenți de carieră, le plăcea să ardă gazul prin Groapa Stâncii, făcându-le zile fripte pescarilor. Nu de puține ori se întorceau în oraș cu câte-un ochi vânăt. Odată fuseseră atacați și de dulăii unei saivane, cât pe-aci să fie făcuți bucățele. Scăpaseră însă doar cu câteva mușcături zdravene. Dar tot nu se linișteau. Chiolumbo îi făcu semn lui Libanezu', arătând spre ei. Unul dintre frați, Mihail, ținea pe umăr un sac de rafie în care mișca ceva.

— Pește? îl întrebă Chiolumbo pe Libanezu'.

— Ei, pește. Șerpi. Ăștia nu se lasă până n-o să le rupă vreunu' oasele.

— Vrei să le luăm sacul și să-i facem de căcat?

— Dar cine suntem noi ca să facem dreptate, Țestoasele Ninja și ei Schreder? Dă-i în... aia mea.

Chiolumbo nu suporta momentele în care tovarășu-i vorbea ca un om mare, ca babalâcii ăia chitiți pe spart distracția. Numai că Libanezu' optase pentru "neutralitate" din cu totul alte motive, nu pentru a-și da aere de superioritate. Când era mai mic, făcuse și el ce făceau acum pușlamalele astea, adică dădea iama în bălțile de lângă prival și răsturna pietroaiele spuzite de licheni. Acolo, în umezeala de sub bolovani, obișnuiau șerpoaiele să-și verse maternitatea. Puțin mai mari decât râmele, puii colcăiau speriați. Nu se temea de mușcăturile lor, erau reptile de apă, inofensive, unora nici măcar nu le crescuseră colții. Își încărca pumnul cu micuțele și scârboasele creaturi și îndesa cât mai mult puiet în sacoșă, apoi, întors în cartier, deșerta puii în canalizări, închipuindu-și că avea să provoace o invazie reptiliană (îi plăcea să-l asculte la TV pe Lorin Fortuna) în toaletele blocurilor. Pesemne că Frații Filipoiu, al căror nume de familie trimitea la celebrul canal de pescuit Filipoiu, nu făceau decât să ducă mai departe un soi de tradiție a băiețașilor din Barieră.

(fragment de roman)

Liviu G. STAN

Prozator și jurnalist, Liviu G. Stan (n. 8 martie, 1987) scrie roman și proză scurtă, fiind unul dintre cei mai interesanți prozatori din generația lui. A publicat romanele Sânge de pasăre pe haine, (2014), Casele vor uita (2016), Filip Manakis: o poveste europeană (2019). Naturalețea epică și originalitatea construcției sunt două dintre calitățile prozei sale, la care se adaugă inteligența epică. Are și un volum de versuri, Yima, (2008), dar și o bogată activitate de jurnalist cultural.

Copyright © fictiunea.ro