Recunoșteam clădiri, reclame, magazine, cafeneaua din colț, unde mă opream uneori, însă trotuarele rămâneau goale, pe carosabil nu trecea nicio mașină. Orașul arăta prea pustiu, chiar pentru primii zori. Mergeam repede, ascultând liniștea nefirească și un presentiment vag se trezea, creștea în mine. Curând, ceva avea să se întâmple.

Ceva foarte rău.

Întâi, am auzit clincănitul de gheare pe pavaj. Cineva își plimba câinele... Nu te uita, nu întoarce capul. Am grăbit pasul, însă sunetul nu rămânea în urmă; dimpotrivă, se apropia, se multiplica – să fie ecoul?

Nu-i nimeni. Ce nu vezi, nu există.

Am ignorat soneriile de alarmă ale subconștientului, aruncând o privire peste umăr. Un dog danez venea cu mers suplu, de fiară pornită la vânătoare. De pe o alee laterală i s-a alăturat încă unul, apoi alții, iviți din ganguri, din spatele tomberoanelor de gunoi. Când au trecut pe dinaintea unei vitrine i-am văzut în lumină – nu erau câini.

Hiene pe străzile orașului? Scăpaseră din Grădina Zoologică? Un gând nou mi-a alungat ultima fărâmă de raționalitate: hienele nu puteau fi atât de mari. Veneau în salturi, stârnite de apropierea prăzii și am luat-o la fugă. Pantofii cu toc mă încurcau; i-am azvârlit din picioare, gonind mai departe, ca niciodată în viață. Stradă după stradă, aerul țâșnindu-mi din piept, inima izbind ca un gong în scutul de os al coastelor, o alee pe care nu mi-o aminteam apoi, brusc, un zid de beton închizându-mi calea. Nimerisem într-o fundătură.

Din spate, un trup greu m-a izbit între omoplați, doborându-mă. Nu am apucat să mă ridic: hienele s-au năpustit, năpădindu-mă într-o vânzoleală frenetică. Mușcau, rupeau bucăți din trupul meu, iar sângele li se prelingea printre colți, pe boturile încrețite. Devenisem un ghem de zvârcoliri, sfârtecată, devorată – dar încă vie. Gheare-bisturie îmi scormoneau pântecele ca să ajungă la măruntaie, hienele smulgeau hălci din mine, se luptau pentru ele hârâind întărâtate. Una și-a înfipt colții în beregata alteia, a treia mi-a lins sângele de pe obraz, greblându-mi buzele cu caninii și i-am simțit răsuflarea fetidă, duhnind a hoit, a ceea ce aveam să fiu și eu, curând...

Durerea îmi paralizase corzile vocale; nu puteam nici măcar să urlu, doar să mă afund într-o mlaștină de suferință atroce, adânc, tot mai adânc, până când ceața sângerie de sub pleoape a devenit negură.

Și am murit.

*

Lunecam spre străfundurile unui ocean al uitării. Era pace, împăcare, era bine. Apoi, cineva m-a împins în sus, spre suprafață. Nu voiam, era atâta liniște aici, atâta tihnă. Când am spart tavanul de ape, iar aerul mi-a năvălit în plămâni, l-am înghițit ca pe o doctorie amară.

Mă uciseseră, din nou. Pentru a șaptea, a opta oară? Ultimul sunet de care îmi aminteam era trosnetul coastelor mele sub colții hienelor, ultima imagine întipărită pe retină fusese cea a intestinelor trase afară din craterul deschis al pântecelui. Mi-am privit trupul cu uimire, deși știam că sunt întreagă, nevătămată. Fusesem o carcasă de carne, oase, sânge și iată-mă fără urme de mușcături, fără o zgârietură, o vânătaie măcar. Lazăr cel înviat din morți își păstrase cicatricile. Eu, doar amintirea coșmarului.

Torționarii mei inventaseră pedeapsa perfectă. De ce să mă omoare o singură dată, când o puteau face de zece, de o sută de ori? Mă ucideau, apoi mă readuceau la viață pentru ca să mă ucidă din nou. Și așa... până când?!

Eram prizonieră în succesiunea coșmar-realitate ca într-o buclă temporală din care nu puteam ieși. În lumea reală, orologiul universal își încetinise ritmul, secundele se dilatau, rămâneau înțepenite în gâtuitura clepsidrei, pleoapele îmi cântăreau tot mai greu...

— E timpul.

Cineva mă apucase de umeri, mă scutura. Timpul să ce? Atunci am auzit pași, tot mai aproape. Veneau după mine.

— Deja? am murmurat pierdută, năucă.

Voiam să mă cufund din nou în somnul fără vise, încă puțin, până la capătul timpului. Dar lor nu le plăcea să aștepte.

Bărbații în alb m-au urcat în scaunul de dentist, mi-au fixat curele la încheieturi, la glezne, peste mijloc, cu o grijă meticuloasă. Infirmierii s-au dat apoi la o parte, lăsând-o pe asistentă să îmi pună inductorii la tâmple, pe frunte, în timp ce doctorul calibra aparatele, apăsând butoanele cu iuțeala unui prestidigitator. Ecranele se aprindeau pe rând, luminițele clipeau ca în pomul de Crăciun. Am primit o înțepătură în gât, apoi l-am auzit pe doctor numărând cu voce tare: 1, 2... La cinci, cocktailul de somnifere, halucinogene și sedative a început să își facă efectul. Nu voiam să dorm! M-am încordat, înfigându-mi unghiile în palme, ca durerea să mă țină trează și...

Eram în orașul meu, pe străzile familiare, pustii ca de atâtea ori înaintea zorilor. Atunci de unde sentimentul unui pericol iminent, celălalt de... dejà-vu? Din urmă răsunau sunete stinghere, asemeni clincănitului unor gheare pe asfalt... Înainte să întorc capul, am știut ce voi vedea.

Și toate au fost ca de fiecare dată: hienele pornite după pradă, pantofii zburându-mi din picioare, goana disperată cu haita suflându-mi în ceafă. Mai trăisem toate astea – într-un coșmar, în realitate? – fiindcă, pe măsură ce se întâmplau, mi le aminteam tot mai clar. Ca și deznodământul. Aleea se întindea deja în fața mea, iar la capătul ei, fundătura. Hienele mă încolțiseră, veneau în salturi mari, știind că nu aveam scăpare.

Atunci am văzut ușa. Era vopsită în galben, singura intrare într-o clădire cu două etaje. Cum de n-o observasem înainte? Am apăsat clanța, am împins și – stupoare! – ușa s-a deschis. Fără să ezit m-am năpustit înăuntru, trântind-o după mine. Nu avea cheie, zăvor și am căutat din priviri un scaun cu care să o proptesc.

— Nu-i nevoie. Aici ești în siguranță.

Vocea unui bărbat, liniștitoare. Să-l cred?... Am rămas lipită de tăblia din lemn, ascultând încordată. În stradă, haita trecuse, se îndepărta.

— Și dacă se întorc?

Panica, teroarea nu voiau să mă lase din gheare. Fiindcă acum îmi aminteam. Totul.

— Vino să vezi.

M-am luat după sunetul vocii și, la capătul unui hol întunecat, am intrat într-o încăpere plină de antichități: cărți, statuete, tablouri, gravuri, tapiserii. În cămin ardea un foc cu lemne, iar sfeșnicele aveau lumânări în loc de becuri. Semăna cu interiorul unui salon din Anglia victoriană. Îi datoram viața unui colecționar bogat și excentric?

Bărbatul care stătea în fața ferestrei cu draperiile date în lături, prinse cu șnururi cât niște odgoane de corabie, purta haine după moda altui timp. În lumina aceea crepusculară, pletele străinului, lungi, arămii, îi încadrau obrazul ca un nimb.

Un gentleman stilat, fermecător, apărut exact la momentul oportun. Un cavaler-erou, căruia îi lipseau doar armura și spada. Prințul, domnița, balaurii în halate albe. Mă vor lăsa să cred, să sper... Apoi, un baros îmi va fărâma castelul de carton, readucându-mă cu picioarele în realitatea... coșmarului.

— Ce vrei să-mi arăți?

S-a dat la o parte fără o vorbă și am văzut la ce se uita: la mine. În curtea-fundătură, cealaltă Lorena dispăruse aproape cu totul sub năvala frenetică a haitei. Avea gura deschisă și, poate, urla, dar prin geam nu pătrundea niciun sunet. Aveam un nod în gât, stomacul plin de fiere. Sângele meu se vărsa acolo, pe pavaj, odată cu viața. Nu îmi puteam lua ochii de la carnajul care... Bărbatul m-a tras de la fereastră, lăsând draperia să cadă peste finalul spectacolului.

— Pentru ei, totul va fi la fel ca întotdeauna, m-a asigurat.

— Cine ești? Cum de... poți altera realitatea?

Nu că m-aș fi plâns. Fără el eram acum o halcă de carne hărtănită cu sârg de hiene. A ales să îmi răspundă la a doua întrebare, ignorând-o pe prima.

— Realitatea, nu. Ne aflăm însă într-o dimensiune diferită, cu alte reguli. Visul este lumea mea.

Avea sens. Scurtcircuitase făcătura onirică a celorlalți, oferindu-mi o gură de oxigen. Iar să intri în visul altcuiva, era...

— Mulțumesc, am murmurat.

Pentru răgaz, pentru clipele în care fusesem altceva decât un leș sfârtecat pe îndelete.

— Trebuie să pleci acum, l-am auzit rostind cu urgență în glas.

Altfel, știam, ei și-ar fi dat seama de schimbarea din scenariu.

— Data viitoare...

Străinul mi-a cuprins umerii, privindu-mă în ochi:

— Voi fi aici, Lorena.

*

... Din spate venea moartea, adusă de salturile tăcute ale hienelor. Privirile fiarelor îmi ardeau umerii ca niște raze laser, le auzeam clămpănitul fălcilor, scrâșnetul colților, tot mai aproape. Aleea cotind la dreapta, fundătura; ușa galbenă... va fi acolo? Era. Am întins mâna spre clanță, dar înainte să apăs am ezitat. Și dacă data trecută n-a fost decât un vis în vis? Mi-am ținut răsuflarea, am apăsat. Nu era încuiată!

Într-o clipă o împingeam, intram, în cealaltă am închis-o după mine. Abia atunci mi-am amintit să respir, iar aerul mi-a țâșnit din plămâni într-un suspin de ușurare.

Holul, la fel de slab luminat, ducea spre același salon, unde... Tapetul dispăruse, pereții aveau culori pastelate, scrinul, fotoliile, vitrinele, sfeșnicele desuete, tablourile de pe vremea bunicii fuseseră înlocuite cu mobilier din metal și sticlă, acuarele avangardiste și statuete cu forme aerodinamice.

Stăpânul casei se armoniza, vestimentar, cu decorul: blugi, adidași, cămașă cadrilată cu gulerul răsfrânt care, în combinație cu pletele arămii, îi dădeau un aspect boem, nonconformist. Bărbatul aștepta rezultatul evaluării cu un zâmbet nesigur.

— Nu asta se poartă acum?

Acum. De parcă între prezentul meu și al lui ar fi fost o ruptură, un decalaj. Ca și cum ar fi rămas blocat într-un anume timp, cu decenii ori poate cu veacuri în urmă. Astăzi însă, știa cum arată prezentul, fiindcă văzuse, îmi citise în minte. Constatarea îmi crea o senzație de disconfort aproape fizic. Mă făcea să mă simt despuiată. Dar... visul lui, regulile lui! Preferabile față de alternativa de afară.

Străinul îmi cotrobăia prin minte ca printr-un cufăr vechi, scoțând o amintire, alta, privindu-le cu o curiozitate nesățioasă, gata să își afunde mâinile până la coate în viața mea.

— Aș prefera să n-o faci, i-am spus rece.

— Iartă-mă, Lorena. Dar sunt atâtea...

...lucruri pe care nu le știa despre mine sau în general? Părea sincer dezolat că îl luase valul. Iar eu trebuia să îi îngădui să mă folosească drept anuar al evenimentelor, enciclopedie, istoria lumii în date și imagini personalizate, fiindcă... M-am apropiat de fereastră, uitându-mă printre jaluzelele de aluminiu ce înlocuiseră draperia. Afară, la capătul aleii, hienele sfârtecau conștiincioase o "Lorena" pe cale de a intra în moarte clinică. Când se va întâmpla asta, va trebui să mă întorc în realitatea mea, altfel...

— Nu neapărat. Nu încă.

M-am răsucit, privindu-l în ochi. Erau cenușii sau verzi?

— Te-ai răzgândit?

Ridicasem sprâncenele, interogativ, și s-a simțit dator să îmi explice:

— Timpul este...

— Relativ?

Teoria lui Einstein apăruse într-o vreme când străinul lipsea din lumea reală – însă răspunsul lui a avut o surprinzătoare actualitate.

— O iluzie. O convenție.

După care a elaborat: cum descoperise el America paradoxurilor temporale după plecarea mea, tocmai ca să pot rămâne. Am dat din cap, de parcă îmi devenise totul clar. Și chiar era – prima dată mă mințise. Nu voia să zăbovesc în visul lui fiindcă nu avea încredere în mine. Ar fi fost rândul meu să îi aflu... numele măcar. Puțină transparență reciprocă, nu? Însă gândurile străinului rămâneau ale lui, în timp ce el mă răsfoise ca pe o carte deschisă. Căuta... Chiar, ce voia să afle? Mă auzise, fiindcă s-a încruntat.

— Nimic, totul. Poți face ceva pentru mine?

Am evitat un răspuns direct. Se instalase prea confortabil în mintea mea ca să nu deosebească adevărul de minciună.

— Îți datorez viața, de două ori deja. Orice mi-ai cere...

— Vreau să te cunosc, Lorena. Și să te ajut să înțelegi ce sunt.

Înțelegeam mai bine decât aș fi vrut. Cineva îl închisese într-o altfel de temniță, îl silise la o nonexistență perpetuă, punându-i trupul în animație suspendată, iar spiritul... Când privești mult timp abisul în ochi, până la urmă te va privi și el.

— Și cum ai rămas...

— Întreg la minte? Realizând un adevăr simplu: nu există închisoare din care să nu poți evada, într-un fel sau altul.

Silit de împrejurări, bărbatul de lângă mine crease un întreg univers, din crâmpeie de aduceri-aminte. Am încercat să mă pun în locul lui.

— Cum e să trăiești un vis infinit?

— Un studiu în nuanțe de negru despre absoluta singurătate!

— Ce te face să...

M-a întrerupt, aproape cu bruschețe.

—... nu-i pun capăt? Când nu trăiești cu adevărat, nici nu poți muri. Vrei să bem pentru asta?

Între noi apăruse o măsuță cu două pahare înalte, de șampanie; în mâinile lui, o sticlă cu eticheta neagră: Chateau Neuf, 1789. A umplut paharele, iar eu l-am golit pe al meu dintr-o sorbitură; era cea mai bună șampanie pe care o băusem vreodată. El însă, abia dacă își muiase buzele și mă privea ciudat.

— Întreabă-mă, Lorena. Cine sunt, ce sunt. Orice. Ce vrei să știi?

— Nimic. Ar strica armonia clipei.

S-a aplecat spre mine, eu am înălțat capul și buzele ni s-au întâlnit. Firesc, de parcă așa trebuia să se întâmple. Un sărut între două fantasme. Și totuși, l-am simțit cu o stranie intensitate.

Era atât de real.

— Pe curând, Lorena.

Lumina din ochii lui a fost ultima imagine pe care am păstrat-o pe retină, ca pe un dar de rămas-bun.