Citești o carte și ea îți stârnește întrebări, un imbold de a-ți spune părerea, de a discuta cu cineva. După ce-am terminat Dragostea când te doare, volum colectiv, apărut la Litera, în BPC, 2022, cu o prefață de Iulia Micu, am simțit nevoia să pun câteva întrebări, și-am început cu Andrei Simuț, neîndoindu-mă c-a citit integral cartea. Așa a apărut acest interviu de lectură:

În care dintre întâmplări, gesturi te-ai regăsit?

M-am regăsit cel mai bine în "mesajul" povestirii lui Dorian Dron, Mesajul, o proză-protest contra a ceea ce am trăit cu toții, dar am asistat fără să putem face ceva, fără să putem opri nebunia: discriminările pe baza unui așa-zis certificat verde, cruciada mediatică și socială contra nevaccinaților, într-un cuvânt, dictatura sanitară. E o povestire scrisă la cald, fără ocolișuri, care mizează tocmai pe scenele-șoc care ne-ar putea trezi din letargia acceptării oricăror restricții. Povestirea lui Dron transmite bine și senzația pe care unii dintre noi am avut-o prin 2020 sau 2021 că orice abuzuri ar putea fi posibile, chiar sub ochii noștri, chiar sub pavăza legii.

Dar m-am regăsit și în povestirea lui Radu Găvan, Între nisip și apă, un excelent text despre bătrânețe, singurătate, trecerea timpului și înstrăinarea totală față de prezent. M-am regăsit și în atmosfera excelent construită de Cosmin Leucuța în povestirea lui, hrănită parcă exclusiv de nostalgii după vremuri și personaje trecute, dispărute ireversibil.

Există un personaj despre care ți-ar fi plăcut să știi mai mult?

Multe dintre prozele volumului mizează pe elipsă, pe informația lacunară, pe scenele lipsă, lăsând în mister personajele conturate până acolo. Un astfel de personaj este conturat de Laura Sorin în Lună nebună, personaj memorabil în absența unui nume propriu, în absența unui discurs interior veritabil, înlocuit de o sumă de senzații, mirosuri, percepții rapide, abil construite. Personajele lui Radu Aldulescu, din Descânt de deochi, rămân în ceața primei întâlniri (cu cititorul), dar ghicim dincolo de asta o amplă gamă de trăiri, Aldulescu fiind un mare creator de personaje, la fel ca Doina Ruști. Iozefina din Rondel rămâne și el în ceață, fiind poate personajul despre care am fi dorit să aflăm dacă a trecut efectiv printr-o experiență traumatică sau a evitat-o în ultimul moment, a fost sau nu îndrăgostită sau doar tentată de o experiență nouă. Dar tocmai această indeterminare a textului îl face mai interesant.

Ce elemente de stil ți-au stârnit interesul prin noutate?

Chiar dacă perspectivele insolite ale naratorului abundă în literatură începând de la Măgarul de aur de Apuleius (acolo naratorul coincide cu protagonistul, transformat într-un măgar, după cum se știe), aș menționa povestirea Laurei Sorin, Lună nebună, ca o excelentă construcție stilistică a unei astfel de perspective, totodată un punct de vedere redat senzorial cu o consecvență menținută ireproșabil până la capăt, dezvăluind o construcție perfect simetrică, un cuplu format din două forțe antagonice. În ansamblu, volumul arată o paletă largă de opțiuni stilistice, toate foarte atent lucrate și consecvente în raport cu propria premisă.

Relatează o scenă care ți-a rămas în minte (dintr-una dintre povestiri).

Acum câteva zile mi-ar fi fost mai greu să răspund la această întrebare, pentru că fiecare dintre povestirile din Dragostea când te doare are cel puțin o scenă memorabilă. Dar nu pot să nu scriu despre această știre absolut șocantă, venită mult după ce am citit povestirea lui Allex Trușcă, Totul, cum am stabilit. Știrea: o mireasă a murit împușcată la propria nuntă, după ce un invitat a tras în aer, după o tradiție iraniană (aici versiunile diferă, unii scriu că a tras cu un pistol, alții pomenesc de o pușcă etc). Văzând știrea, am înghețat (citisem textul cu o lună în urmă..) Povestirea învăluie un eveniment similar, prin multiple strategii narative pe care nu le voi analiza aici, în așa fel încât la final ne întrebăm dacă evenimentul chiar a avut loc sau e rodul imaginației surescitate a protagonistului (perspectiva este mereu a lui). Iată o întâlnire bizară, imposibilă, între realitate și ficțiune, cu multiple semnificații, despre care s-ar putea scrie o altă povestire...

Povestirea lui Cosmin Leucuța ne conduce spre teritoriul nostalgiilor copilăriei, făcându-ne să ne îndrăgostim de personajul ei misterios, oferind spre final o întorsătură neașteptată, pe care n-o voi dezvălui.

Dar povestirile din volum sunt extrem de diferite ca formulă, nu toate mizează pe o singură scenă-șoc: Rondelul Doinei Ruști pare să pornească de la pariul contrar: cum să scrii o povestire fără a recurge la un astfel de moment, dar oferind o atmosferă de mare tensiune de la început până la sfârșit, bazată pe senzația de permanent pericol în care se găsește Iozefina, fără să știe, ca și cum am vedea-o călcând pe un fir subțire, la mare înălțime..

Liviu G. Stan pare să mizeze pe ambele paliere ale efectului și pe o atmosferă aparte clădită pe parcurs, fiind bine ancorat în senzorial, dar și pe o surpriză la final, una care să pună împreună grotescul și candoarea.

Îți place ideea unui volum colectiv, cu povestiri scrise special pentru acest volum? Mai mult decât un roman?

Un astfel de volum colectiv are multiple avantaje: poate fi, pentru un critic, o rapidă informare asupra stării de azi a prozei, o carte de vizită pentru autori necunoscuți până atunci. Pe de altă parte, ritmul nebun al existențelor noastre zilnice, fragmentate în extrem, ne-ar predispune către lectura prozei scurte, care, teoretic, ar trebui să aibă mult mai mare priză la public decât romanul, mai potrivit pentru perioadele de repaus, vacanțe (pentru un timp cotidian unitar). Astfel de antologii sunt și o formă de celebrare a diferenței într-o lume a uniformizării: e vorba de autori extrem de diferiți unii de alții, nu doar ca orizont generaționist, dar mai ales ca abordare stilistică, de viziune etc. Apropo de ritmul alert: observ că aproape fiecare povestire reflectă stilistic această accelerare a existențelor noastre, asimilând-o cât se poate de evident.

Ce temă ar fi de interes pentru următoarea carte colectivă a Bibliotecii de Proză Contemporană?

În primul rând, m-aș gândi la o antologie pe tema sfârșitului lumii, având în vedere ultimii doi ani, dar în același timp m-aș gândi dacă nu ar fi mai potrivită una despre raportarea la moarte sau una legată de alunecarea ireversibilă a lumii noastre către distopie, către un sistem totalitar bazat pe tehnologie foarte performantă. Realitatea acestor ultimi doi ani le-a actualizat pe toate trei într-o confuzie care mai continuă și azi. Să nu uităm că, așa cum spunea cineva, adevărul poate fi formulat cel mai bine doar sub forma ficțiunii.