Storytelling. Povești. Sau inovație, provocare, experiență, vulnerabilitate, empatie, influențare, comunicare, impact. estás perdiendo el tiempo pensando, pensando... îmi murmura în minte refrenul melodiei Quizás, quizás, în timp ce la fereastra de Teams se ivea o figură zâmbitoare, plină de entuziasm și certitudini.

Trainingul a început cu Irina care se prezenta – mamă, o femeie care muncește cu pasiune, care de câțiva ani a descoperit plăcerea de a ține traininguri și de a fi coach, așa că de atunci își dedică timpul liber, de după orele de corporație, pasiunii ei de a se perfecționa ca trainer. Să știi să spui povești este de fapt cheia unui business de succes. Era motto-ul prezentării ei powerpoint. Ne-a rugat pe fiecare să ne gândim la un cuvânt pe care îl asociem cu storytelling și apoi să-l spunem. Aici era momentul în care fiecare dintre noi trebuia să se afirme, să se facă auzit. Nu știi ce vor spune ceilalți, dar te chinui să scoți ceva cu adevărat profund, care să însumeze Decameronul, sensul existenței. Inovație, provocare, experiență, vulnerabilitate. Urma un training complex cu noțiuni de storytelling, de comunicare, de neuroștiință, de psihologie, un masterclass interdisciplinar.

— Creierul uman își dă seama în șapte secunde dacă îl interesează sau nu un mesaj, spuse Irina, după care luă o pauză scurtă, de fix șapte secunde. Deci este foarte, foarte important să reușiți să vă prindeți interlocutorul în plasă.

Irina continuă să ne vorbească despre cum trebuie să regândim felul în care comunicăm, despre cum trebuie să găsim povestea relevantă, căci nu orice poveste contează. A exclus total și definitiv ficțiunea, spunându-ne că trebuie să vorbești despre experiențele tale, nu să inventezi, căci nu vei fi credibil. Iată, mă gândeam, asta spunea și Camil Petrescu, printre altele, că scriitorul e cel care scrie despre ce a trăit, ce a simțit, ce a gândit. Mi-o imaginam pe Eugenia Vodă spunându-i lui Camil Petrescu – Excepțional, domnule Petrescu! Înseamnă că nu aveți deloc imaginație!

Luă naștere o discuție despre comunicare, fiecare își dădea cu părerea și spuneau că da, așa e, când cineva vorbește despre propria experiență, empatizăm mult mai mult, lumea vrea autenticitate, uitați-vă la influenceri, e important să simți omul, să-l crezi când îți vorbește, să te regăsești, să te transpui, să fii și tu acolo cu el, să-l înțelegi. Câteva fete, care se propuseseră încă de la început cu adăugiri mai mult sau mai puțin relevante, acaparau acum subiectul cu exemple, idei, vorbeau despre emoții și creier, despre călăreț și elefant. Abia acum, publicul s-a entuziasmat cu adevărat, le sclipeau ochii, zarurile fuseseră în sfârșit aruncate odată cu niște nume mondene ca Paul Olteanu, teritoriul fusese cucerit, steagul înfipt, creierul înțeles, emoțiile stăvilite. Mă deconectam și o vedeam pe Eugenia Vodă mirosindu-l pe Paul Olteanu – Domnule Olteanu, dumneavoastră sunteți un arhitect al minții, iată, cine ar fi crezut că astfel de profesii vor fi luate în serios?

M-a trezit Irina din visare, care acum îl prezenta pe fiul ei, Aris, la cameră.

— Haide mami, fă cu mânuța! Da, mami, ei sunt colegii lui mami și au venit să învețe să spună povești. Cum îți spun eu seara, știi? Da, mami, zâmbește!

Doamnă dragă, dar unde a dispărut intimitatea? Vreți să-l faceți vedetă? Îmi șoptea Vodă la ureche.

Irina își luase din nou atitudinea de profesoară și continuă trainingul:

— E bine ca atunci când prezinți, când împărtășești o poveste, să vorbești simplu, în puține cuvinte, cuvinte pe care le folosim zi de zi, să nu vii cu arhaisme sau cu alte fonfleuri, să fii atent la emoții, să fii aware, să pui întrebări. Să ții audiența engaged. Să nu te pierzi în detalii. Să ai un hook de care să-i agăți pe oameni.

Aici interveni un tip pe nume Andrei, la vreo 50 de ani, apărând limba română, spunând că suntem totuși educați și că nu e cazul să o simplificăm, căci oamenii înțeleg, iar ei nu ar trebui subestimați. Era un domn în cămașă, la biroul lui de acasă, cu o voce blândă și calmă, prezent și interesat, care își ținuse camera pornită constant, chiar dacă nu vorbise prea mult, fiind de fapt prima dată când lua cuvântul.

Dumneavoastră chiar sunteți un adevărat maestru al cuvintelor! Puțin naiv, dar așa sunt artiștii. Ziceați că scrieți?

Irina zâmbi și insistă că noi nu subestimăm oamenii, dar timpul este scurt și trebuie să livrăm ceva concret și clar, de aceea e bine să facem economie de cuvinte și de figuri de stil. Ne arătă apoi pe un powerpoint o schemă despre cum trebuie să fie o poveste. Cu momentele subiectului reprezentate pe o axă, cu laitmotiv sau focus pe un anumit punct, cu limbaj accesibil, care să atingă mintea, dar și sufletul, și care să te facă să te implici emoțional. O rețetă.

Că tot se discuta de podcasturi și TEDx, Irina se gândise la un TED Talk pe care a decis să ni-l împărtășească. Mare mi-a fost mirarea să văd că cel care vorbea era fratele lui Jeff Bezos – Mark Bezos, aparent și el milionar. Am auzit doar finalul poveștii lui, un tâlc fantezist, anume că atunci când crezi că acțiunile tale nu au niciun impact, ei bine, ele chiar pot face diferența, și se adresa oamenilor din public, spunându-le că nu contează că nu au făcut încă milionul, pentru că pot fi oricând de ajutor cuiva, trebuie doar să încerce.

Domnule Bezos, știm cu toții că sunteți un profesionist! Adică, eu cred că aveți și dumneavoastră, ca tot omul, o profesie. Eu îmi pregătesc foarte bine emisiunile, dar despre dumneavoastră chiar nu reușesc să găsesc nimic. Toate sursele mele îmi spun că sunteți un turist american spațial. Cum așa?

Profund impresionați de Bezos, am ajuns în sfârșit și la partea practică în care noi trebuia să ne gândim la o scurtă povestioară, întâmplare din viețile noastre plebee și să încercăm să o redăm, urmând rețeta pas cu pas. Andrei s-a oferit voluntar, așa că aveam suficient timp să mă gândesc și eu la o poveste. Avea o blândețe în gesturi și în exprimare care trecea cu ușurință dincolo de ecranul de Teams.

A început să ne spună că el e timid, dar se tratează, că toată viața a suferit de timiditate, că a fost un introvertit, că toată copilăria prefera să și-o petreacă în camera lui și decât să-l scoți afară să socializeze, mai bine îl trimiteai să-și sape propria groapă. Și era bine așa, el se simțea bine, citea, viața își ducea cursul. Însă, adolescența l-a lovit din plin atunci când și-a dat seama că e greu să fii un îndrăgostit introvertit, că dacă vrei să ai succes la fete, trebuie să vorbești cu ele. Îi plăcea o fată și gândul de a vorbi cu ea îl înfiora. Așa că a luat decizia să se apuce de canto, gândindu-se că unde altundeva să-și învingă frica de a fi în centrul atenției dacă nu pe scenă?

Extraordinar! Arta adevărată merge la emoție! Dragă domnule, câte talente!

După o perioadă de cursuri, a venit momentul în care urma să cânte în fața unui public, venise ziua concertului. Pe scenă, când să deschidă gura să cânte, și-a dat seama că nu-i mergea microfonul. S-a blocat, simțea cum îi circulă sângele prin vene, apa îi curgea șiroaie pe spate, fruntea îi strălucea în lumina reflectoarelor, gura i se usca și liniștea grea ce i se lăsase pe umeri îl cocoșa. S-a gândit că există doar două variante – ori o ia la fugă o dată pentru totdeauna, ori cântă. Și a cântat. A ieșit bine. Oamenii au aplaudat, își depășise frica, și de atunci a început ușor, ușor să socializeze cu cei din jur și până la urmă a ieșit cu fata respectivă. A simțit nevoia, la final, să-și justifice povestea, să o explice, spunându-ne că a vorbit despre curaj și perseverență. Ne-a spus că pentru el, orice expunere în public e un efort și că a profitat de trainingul ăsta ca să-și mai învingă încă o dată frica ce, da, și la cei 50 de ani ai săi e încă acolo, mai timidă, dar există.

Sunteți artist, v-am spus! Ei, la vârsta dumneavoastră, parcă ți-e și rușine să mai fii timid.

Și am închis ochii și eram la studio cu Eugenia Vodă, îmi lua interviu și, după 7 secunde, a hotărât că era încântată să mă cunoască, îi povesteam cum am urcat pe scara corporatistă până m-am împiedicat în ea și am reușit să scap, iată-mă, am învins, sunt la televizor, bună, mama! iar Irina și Andrei se uită acum la mine, bună, Irina, bună, tuturor, s-au dus toți la birou și se uită împreună, cu Andrei mai țin legătura, îmi va cânta la nuntă, eu doar trăiesc acum, mă bucur de viață, beau vin, scriu și citesc, mă plimb cu Mark Bezos prin spațiu, am dat chiar ieri o tură, mă rog, nu-mi place așa mult de el, dar mi-a pus o vorbă bună la transport; așa, și m-au chemat aici la Eugenia Vodă să o învăț cum e cu vinurile, să stăm la cafele și la bârfe mondene și literare, poate-mi găsește și mie un loc aici la TVR, să merg doar când am chef, să scriu doar când am inspirație, căci, după cum spuneam, profesie nu mai am, nici nu am avut vreodată, acum doar sunt o bonne vivante și lumea e a mea, excelul nu-mi plăcea, nici trainer n-am știut să fiu, stofă de șefă n-am, dar iată-mă, sunt la televizor, la Eugenia Vodă, quizás, quizás, quizás...