nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Rochia roșie

Budapesta, în prezent.


"Pictorul a pus toată pasiunea pentru femeia iubită în această pânză. În culori și forme descoperim dragoste pentru pictură și devotament pentru jumătatea devenită model. A făcut-o nemuritoare, a protejat-o, a îmbrățișat în cele din urmă cel mai mare sacrificiu. Și-a dat viața pentru a-și salva soția și pânza, devenite una și...".

Așa sună o parte din textul imprimat pe o placă dreptunghiulară argintie, prinsă de peretele îmbrăcat în postav verde din Galeria de Pictură a Castelului Buda. În dreptul înscrisului care e reprodus în fel și chip pe rețelele de socializare, găsim pânza denumită Femeie cu Rochia roșie.

— Totul s-a petrecut într-o casă mizeră de pe malul Dunării, lângă Podul cu Lanțuri, în partea orașului numită Pesta, povestesc ghizii în franceză, engleză, în germană, chineză, japoneză, în portugheză europeană și braziliană și, desigur, în maghiară.

— Sărăcit până la limita supraviețuirii și dincolo de ea, invadat de șobolani, pictorul a apărat tabloul cu propriul trup, declamă ghizii ca de la o tribună, acoperindu-se unii pe alții.

Tabloul la care fac referire este o pictură realizată într-o manieră clasică ce nu aduce vreo noutate în pictură. O punere în scenă care poate fi întâlnită și în alte epoci, expusă în mai toate muzeele și pinacotecile. Însă privirile sunt atrase, chit că subiectul e banal și compoziția – oarecare. Nu e vorba doar de poveștile țesute în jurul acestui tablou. Dacă-l privești atent pentru o perioadă suficientă, descoperi că celelalte două picturi care-l încadrează par să se depărteze. Așa cum se spune că Gioconda te privește direct în ochi din orice poziție ai admira tabloul, și în acest caz, Femeie cu Rochia roșie pare să exercite un magnetism invers asupra celorlalte pânze. Le îndepărtează, plasându-se în centrul retinei, ocupând mintea, obsedând gândurile celor care o privesc.

Intensitatea culorilor poate fi o explicație. Roșul ca sângele, roșul care hipnotizează. Rochia, cu majusculă. Sau poate mâna sigură a pictorului, pensula sa care n-a tremurat, ci a trasat totul cu precizia arhitectului care-și vede edificiul gata împlinit.

— E ca și cum te aștepți să vezi soarele răsărind în pânză ori vreo floare deschizându-și petalele, comentează cineva.

— Nu ne-arată nimic din Budapesta sau cum s-o fi numit în 1800... și ceva, da’ zici că decorul ăsta simplu o să se dea la o parte și-o să vedem orașul, oamenii o să mișune care încotro, negustori, zarzavagii, căruțași…

— E despre iubire, doar despre iubirea adevărată, sare un altul, pe un ton care te-ndeamnă să-l contrazici, doar ca să-ți arate cât de tare greșești.

Deși analiza e deschisă, totul s-ar putea reduce chiar și la atitudinea femeii. E mai mult decât mândria de a purta o rochie roșie – și ce Rochie!, una demnă de o aristocrată la cele mai alese ocazii. Frumusețea modelului e scoasă din discuție. Poate doar atitudinea ei s-o plaseze în centrul atâtor discuții. Sau, mai degrabă, pasiunea care țâșnește din ființa ei. Nu din ochi sau din postura banală. Ea însăși pare gata să înflorească, chiar dacă explicația aceasta eludează metodele clasice ale criticii.

Ori, poate că unii specialiști în artă au dreptate și poveștile din jurul istoriei acestui tablou face toți banii.


Anii 1850. Pesta – înainte de unirea cu orașele Buda și Obuda, dar după ce mallurile Dunării au fost legate de primul pod din zonă – Podul cu Lanțuri.


Cu neasemuită grijă, ca la un ritual misterios, degetele subțiri și lunguiețe rulau ciorapii de culoarea mierii. Îi coborî sub genunchii care păreau simple paranteze pe picioarele albe, apoi ridică fiecare talpă de pe podeaua din lemn și îi scoase cu maximă atenție. Materialul era delicat, produsul scump, așa că toată această grijă era justificată. Îi așeză pe un scaun, în dreptul ferestrei, apoi făcu același lucru și cu lenjeria intimă. Chiloții erau groși, aspri, și-i acopereau inclusiv buricul atunci când îi purta.

Acum era goală și pășea delicat, o femeie ușor de cuprins într-o privire, așa că zgomotul făcut de dușumeaua șubredă, scârțâitoare, putea părea doar o închipuire. Parcă trecea o umbră abia întrupată. Avea trupul lăptos și părul de culoarea piersicilor coapte, un galben plin de lumini și umbre. Firavă cu totul, aveai impresia că se pierde în interiorul cenușiu al locuinței.

Înaintă până la rochia care atârna pe un umeraș prins în degetele ascuțite, din lemn, ale ușii, un cuier improvizat pentru a mai câștiga spațiu în această mansardă sărăcăcioasă. Cu mișcări stângace, ridică rochia și își afundă capul în materialul strâns acum ca un balot de paie. Apoi trase de el în jos și își ascunse tot trupul în catifeaua roșie, alunecoasă și strălucitoare la exterior. Era un mod nepotrivit de a îmbrăcă o asemenea rochie. O doamnă ar fi beneficiat de ajutor de la cel puțin o cameristă, dacă nu chiar două.

Însă ea trebuia să se descurce singură. Își fixă umerii înfoiați, potrivi pliurile așa cum trebuie pe șoldurile înguste, apoi se întoarse cu spatele. Rochia era despărțită în două falduri care spânzurau în lateral pe spinarea ei albă. Era neputincioasă pentru ultimul pas. O altă mână, mult mai solidă și cu degetele acoperite de fire groase de păr negru, apucă firul argintiu care lega bucățile de material într-o singură bucată, într-o rochie desăvârșită. Bărbatul o încheie cu un nod grosolan –oricum, partea din spate n-avea să se vadă, ridicând cu o mână sigură coama de păr de pe spatele soției sale. Sub gulerul lat ascunse nodul, apoi se învârti în jurul ei pentru a analiza dacă totul e în ordine.

Gulerul rochiei se deschidea în față într-o tăietură decentă și elegantă. Brațele erau goale, cu excepția umerilor bufanți, care aproape îi acopereau urechile cu vârtejul materialului delicat, înfoiat aproape ca un nor. Trunchiul era strâns sub materialul strălucitor, apoi rochia se deschidea la picioare ca un boboc proaspăt înflorit.

— Acum reia poziția. Prima... Așa! Nu te mișca prea mult! Nu, nu așa. Piciorul drept, da, acolo... Mai în față! Și privirea. Privirea!

Femeia mică de statură, cu ochi albaștri și trăsături delicate, se postase lângă o masă înaltă, cam butucănoasă, potrivită mai degrabă pentru o bucătărie. Își așeză cu grijă mâna peste blatul neșlefuit și noduros. Din lateral cădea peste ea o lumină caldă care făcea ca roșul rochiei să prindă viață și să arunce mici scânteieri pe pereții din jur. La rândul ei, femeia proiecta o umbră lunguiață peste masa fără nicio decorație, potrivită doar cu mediul sărăcăcios. Pensula se apropie de pânză...

Rochia din catifea roșie era mai importantă decât orice. O descoperiseră într-un magazin cu haine la mâna a doua și chiar dacă Margit nu obișnuia să se îmbrace elegant, Jakab insistase să o cumpere. Nu se gândise de la început la un tablou, ci doar la plăcerea soției sale care nu-și mai vedea capul de treabă. Prietenii le lipseau, iar despre plăcerea vreunei companii alese, nici vorbă. În aceeași seară, femeia pregătise o cină romantică și îmbrăcase rochia. Erau căsătoriți de un an!

Apartamentul lor de la mansardă era scufundat într-o penumbră odihnitoare. Soarele se ascundea într-o parte a dealului Buda și incendia cerul într-un roz aprins. Cheia s-a învârtit în ușă și Margit a tresărit. Stingheră, și-a așezat o mână pe coapsa dreaptă, iar pe cealaltă a lăsat-o să cadă pe lângă trup. Așa văzuse că pozează femeile care încearcă să atragă atenția domnilor și credea că pune în evidență rochia. Doar că ea nu greșea cu nimic: făcea totul pentru soțul legitim, iar Dumnezeu n-avea cum să vadă cu ochi răi iubirea, câtă vreme ea era ferecată bine în căminul conjugal! Părul auriu și mătăsos îi cădea egal pe spate, acoperindu-i urechile. Nici nu-și închipuia că așa o să înceapă totul! Ea plănuise o seară în care ei doi să se apropie, să depășească stinghereala care-i însoțise din prima clipă a vieții lor comune.

Jakab a intrat în camera de zi folosită mai ales drept atelier cu gândurile aiurea. Dar imediat s-a împleticit, trăsăturile ca de urs i-au prins a tremura și parcă a înlemnit în fața unei viziuni! Rochia din vitrina acelui comerciant era o bucată de material. Doar că acum îmbrăca formele unei femei, soția sa... Și părea cu totul altă rochie. Lumina ca un far, strălucea ca un soare. Viziunea unui tablou îi înfierbântă sufletul de artist. Rochia, rochia, rochia... Niciodată nu își folosise femeia drept model, dar acum... Rochia schimba totul!

Și-a privit soția câteva clipe care pentru ea au părut o oră întreagă, apoi s-a îndreptat spre dulapul de lângă ușă. A luat de acolo sfeșnicul cu trei lumânări aprinse și s-a învârtit în jurul lui Margit care roșea din ce în ce mai tare. Apoi trase o masă lângă ea și lăsă acolo suportul pentru lumânări. O întoarse cu două mâini ferme și îi desfăcu șnurul de la spate. Rochia se prăbuși de pe trupul slab al femeii. Acum zăcea în jurul picioarelor ei, ca o coroană mortuară, iar Jakab își plimba mâinile pe lenjeria intimă, groasă și cam uzată de la cât de des fusese spălată. Nu avea sutien. Purta un maieu strâns, mai degrabă o cârpă scămoșată care îi făcea pieptul să pară plat. Iar chiloții îi îmbrăcau bazinul cu totul.

— Jos cu toate astea!

Femeia se conformă, cu privirea ațintită în podea. Goală, își așeză mâinile peste sânii micuți și își strânse picioarele. Poate că totul avea să se îndrepte până la urmă în direcția gândită de ea?!

— Rochia asta e... E... Spulberă orice normă socială, orice diferență de clasă. Nu trebuie să ai nimic pe dedesubt! Oricum, n-o să ieși cu ea niciodată de aici!

N-ar fi știut s-o spună, dar era gelos și ca soț, și ca artist. Acea viziune trebuia să-i aparțină doar lui. În calitate de pictor, o va transmite mai departe sub forma unui tablou, nu altfel. Margit simți apoi cum rochia i se cațără înapoi pe trup, prinsă de mâinile uriașe ale soțului ei și căzu în brațele unei fericiri inexplicabile, în ciuda tonului dur, aproape rece. Niciodată nu se bucurase de o asemenea atenție din partea lui. Mereu era câte un miez de nemulțumire care plana între ei. El o bănuia de complicitate cu părinții ei, deși asta nu era adevărat. Lui i se promisese o anumită zestre. Dar după căsătorie, când toate actele erau semnate, tatăl ei le comunicase însurățeilor că poate pune pe masă doar un sfert din suma discutată inițial. Jocul acțiunilor pe bursă nu-l favorizase. Jakab luase totul ca pe-o jignire și când își privea soția, se întreba dacă nu cumva ea știuse totul de la bun început.

— Așa trebuie să o porți! Fără nimic pe dedesubt! Ai înțeles?

Ea dădu ușor din cap, cu ochii închiși, iar bărbia micuță îl căuta. Buzele rozalii fremătau de fierbințeală. Ar fi vrut să se stingă într-o sărutare prelungă.

— Și-acum dă-o jos, detună vocea Jakab. Nu vreau să o strici! O să-mi pozezi în ea pentru cel mai bun tablou al meu. O să începem mâine, pe lumină!

Și-așa casa se transformă din nou din palatul închipuit în mansarda sărăcăcioasă. Și tot așa începuse chinul lui Margit și nebunia soțului ei. Fericirea că e privită cu pasiune de Jakab se schimbă rapid în dezamăgirea că el vedea rochia și atât. Ea îngheța într-o poziție incomodă ore întregi, zi de zi. Nu avea voie să închidă ochii, dar nimeni nu-i putea controla gândurile. Așa că hoinărea pe malurile Dunării, pândind vasele care aduceau călători din susul râului, dinspre Viena. Privea fermecată la zbaturile puse în mișcare de aburi și încerca să calculeze de câți cai ar fi nevoie pentru a urni de pe loc un astfel de vas. Puținul timp petrecut cu un profesor particular, câtă vreme finanțele familiei au permis așa ceva, îi demonstraseră că se pricepe chiar și la calcule mai complicate. Dar ce nevoie să aibă o femeie de asemenea cunoștințe?

Chiar și în vis câte o trăsură era cât pe ce să dea peste ea, așa cum se întâmpla și în timp ce ieșea din casă, pe propriile picioare, la cumpărături. Obișnuia să privească oamenii cu atenție, mai ales pe cei care păreau străini, și-și imagina poveștile lor. Se întrista de chipul supărat al unuia și zâmbea cu ochii și gura, înfruptându-se din veselia altora.

De obicei, reveria era întreruptă de pânza care zbura de pe șevalet și se izbea cu un zgomot ascuțit de pereții camerei.

— La dracu de culoare! La naiba cu trăirile moarte și mâinile care nu-s în stare decât să copieze!

Vocea bărbatului bubuia în mansarda micuță. Margit se temea atât de tare, încât ar fi jurat că vede cum praful cade de pe mobile, iar pereții se crapă. Dar dragostea și grija o îmboldeau să vorbească.

— Jakab, rostea ea domol, o să vezi că într-o bună zi o să-ți iasă așa cum vrei. Dar trebuie să ai răbdare, să...

— Răbdare ca să murim de foame?

— Jakab, exagerezi. Ne descurcăm foarte bine. Schițele tale se vând și călătorii întreabă mereu de ele. Doamna Ezra spune că poate vinde mai multe decât ai putea tu să faci. Și vrea chiar să mărească prețul, să...

— Ești femeie, ce înțelegi din chinul unui artist?! Vrei să înțelegi, chiar vrei?

Margit dădea senină din cap.

— E ca și cum te-am scoate pe tine pe stradă, ca să-ți vinzi trupul străinilor. Pentru un preț bun și pe deasupra cu răsplata a zeci de clienți mulțumiți. Ce zici?!

Bărbatul o privea fix și, mai mult decât forța cuvintelor folosite, ochii săi sfredelitori reușeau să îi adune tot sângele în obraji.

— Nu înțelegi că pentru mine e prostituție ieftină să vând schițele astea?! Vreau un colț de perete într-un loc unde arta e apreciată, unde pictorul e respectat. Vreau ca munca mea să fie recunoscută cu adevărat!

Mâinile micuțe ale lui Margit mângâiau tâmplele soțului ei, coborau pe umerii solizi și pe brațele de uriaș. Vorbele lui n-o răneau, ba chiar își spunea că e bine pentru că se descarcă. Îi șoptea apoi cuvinte de dragoste, descântece pentru liniștea sufletească. Susurul vorbelor ei părea o sfântă rugăciune. Dar mereu primea același răspuns.

— Scoate rochia! O s-o șifonezi sau mai rău, o rupi!

În următoarele luni auzise prelegeri nesfârșite despre culoarea rochiei. Roșul sângelui, al speranței și al luptei. Al rușinii feciorelnice și al violenței masculine. Asculta cum Jakab perora despre culoarea care îl fermecase și pe care dorea acum să o transpună pe pânză. Urma să fie opera lui de căpătâi. Faptul că ea îmbrăca rochia timp de ore întregi în timpul ședințelor interminabile nu părea să aibă vreo importanță. Jakab avea nevoie de un manechin imobil, de o bucată din lemn care să pună în valoare rochia și mai ales culoarea ei dumnezeiască și diabolică în același timp. De asta se și referea mereu la viitorul tablou drept Femeie cu Rochia roșie. La fel de bine putea să fie vorba despre orice femeie. Doar rochia era unică pentru el!

— E o culoare irepetabilă, spunea pictorul, mai degrabă pentru sine. Faptul că a fost purtată, că e uzată, că a trecut prin atâtea mâini, tocmai asta o face să pară unică. Timpul și-a vâjâit aripa lui tocită peste ea. Praful din clepsidră a șlefuit-o. Praful trecerii timpului, îți dai seama?! Iar eu am găsit-o exact la momentul potrivit. Mai devreme sau mai târziu și totul era pierdut!

Jakab Peters își desăvârșise educația artistică având la bază un crez simplu, dar care îl ajuta să învețe zi de zi câte ceva nou. Un alt pictor, de care Jakab nu auzise și care trăia în altă parte a Europei, abia îndreptându-se spre 20 de ani, spre dezamăgiri, dureri la tot pasul vieții pământești și mari izbânzi recunoscute după moarte, reușise să pună totul în cuvinte. Continuă... să iubești natura din toată inima, căci acesta e adevăratul mijloc de a învăța să înțelegi din ce în ce mai bine arta.

Obișnuia să facă plimbări lungi, să se bucure de tot ce nu purta semnătura omului. Un copac de pe marginea drumului, un câmp întins, un deal care își ridica fruntea din țărână, toate acestea îi stimulau simțurile. Parcurgea milă după milă, trecând de casele tot mai răzlețe, descoperind cu bucurie câmpurile, pământul sănătos, aromele puternice ale florilor și copacilor, ale ierbii. Mirosuri sănătoase și viguroase, departe de miasmele izvorâte din măruntaiele orașului. Iar natura se înstăpânea în sufletul și-n ochii săi. Artistul încerca mereu să pună totul pe pânză, să transforme starea de spirit și bucuria care-i făceau inima să tresalte în artă.

Jakab Peters era un om simplu, cu un suflet larg care ar fi acceptat și sărăcia, și munca de orice fel. Era adeptul egalității între oameni, o idee care la mulți dintre semenii săi năștea doar frustrare și răutate ori era asemuită ereziei. Pentru el, aceste gânduri semănau mai degrabă a crez artistic, a utopie propice gândurilor și pânzelor sale. Și își iubea soția cu patimă, era pătruns de frumusețea ei.

Fusese crescut de tatăl său în spiritul unei egalități desăvârșite în atelierul de fierărie cunoscut în toate orașele din jurul Pestei, în orice parte a Dunării ai fi mers. Ucenicii și meseriașii care roboteau în dreptul cuptoarelor încinse erau priviți ca membri ai familiei. Ajutoarele din casa mare unde locuiau cei șapte copii ai familiei erau considerate angajați, nu servitori. Iar urmașii de sânge nu erau obligați să urmeze drumul bătătorit de tatăl lor. Jakab avea statura potrivită și forța necesară unui fierar destoinic. Dar mâinile sale de urs îmbrățișară creionul și pensulele fără vreo împotrivire din partea patriarhului familiei.

Bătrânul domn Peters câștiga bine din afacerea sa. Era stimat și primise comenzi pentru proiectul grandios al inginerului englez care lega Buda de Pesta. Podul finanțat de bancherul regilor avea să devină simbolul imperiului, mândria orașelor străbătute de Dunăre. Și Jakab văzuse proiectul prinzând realitate, dar cu prețul zdrobirii părintelui său. Comenzile curgeau într-un ritm amețitor, iar atelierul în care niciodată biciul nu zbura pe spinarea angajaților nu făcu față. Comanditarii renunțară la domnul Peters și-l făcură de râs în tot imperiul. Foștii clienți îi întoarseră spatele.

Complet încrezător în măiestria tatălui său, una dovedită în zeci de ani de muncă, văzuse cum prăbușirea venise doar ca rezultat al unor influențe exterioare. Al răutății oamenilor. Altfel, cum ar fi ajuns atât de cunoscut și respectat domnul Peters, pentru ca mai apoi să se prăbușească în abis?! Această experiență îi întări un orgoliu de artist deja împlinit, care intuia toate greutățile și piedicile de pe traseu. Era ca și cum și-ar fi spus: "știu că o să mă ponegriți, că o să mă trageți în mocirlă și-o să mă batjocoriți, dar valoarea mea o să fie pe măsura răutății voastre."!

Simțea în privirile celor din jur doar critici la adresa talentului său. Și nu suferea nedreptatea, în orice domeniu ar fi găsit-o. Gândurile că poate soția sa a știut de mașinațiunile tatălui ei îl dobora și îi înăcrea sufletul. Asta deși se legase de ea din dragoste. Ar fi luat-o și săracă, dar nu-și putea îndepărta gândul că poate ea fusese, într-un anumit grad, necinstită.

De când cu rochia roșie, renunțase la plimbări, la natură, la lucrurile simple care-l linișteau. Rămânea în oraș, dar nici măcar de parcuri nu se apropia. Se mulțumea cu peisajul citadin, cu aglomerația și înjurăturile de pe chei când se descărca marfa de pe vapoare, cu înghesuiala de oameni și căruțe. Iar asta părea să-l abrutizeze, puțin câte puțin. Era mereu încruntat, departe de acel zâmbet senin zugrăvit pe chipul său de spațiile deschise și aerul curat. Frumusețea simplă a frunzelor dispăruse din ochiul său tot mai prăfuit.

Orașele, de pe timpul grecilor sau al romanilor, de când se numeau Lutetia, Londinium, Buda, Obuda sau Pesta, au caracteristica de a sugruma orizontul, de a acoperi mai întâi cu piatră, apoi cu ciment și beton. Orașele sunt antiteza naturii, preschimbă peisajul, sistematizează și clasifică ca într-o fabrică universul atât de divers al naturii. Peisajul citadin transpus fără voie în privirea lui Jakab era un gargui măcinat, gata să se fărâmițeze în orice clipă.

Jakab și Margit erau amândoi tineri, abia pe drumul spre 30 de ani. Iar la început se descurcau de minune cu banii adunați de pe schițele pe care Jakab le făcea Palatului de pe deal sau bisericilor mai cunoscute din Buda și Pesta. Le vindea doamna Ezra, proprietara spațiului în care locuiau cu chirie. Zi de zi aveau câte o masă îndestulătoare, iar Margit reușea să pună câte ceva deoparte. Totuși, locuința lor era simplă. Mobilierul abia dacă îndeplinea nevoile de bază. De lux nu mai încăpea vorba! În cazul în care chiriașii ar fi plecat de acolo fără să ia nimic cu ei, încăperile ar fi părut imediat părăsite. Însă căldura lui Margit făcea ca toată casa să pară somptuoasă în simplitatea ei. Și florile din cele câteva ghivece ciobite parcă reîmprospătau aerul. Le îngrijea cu aceeași atenție ca cea pusă de soțul ei în pictură. Cu un cuțitaș cu mâner din lemn și prăsele argintii, ruginite pe margine, tăia frunzele uscate, iar gesturile ei semănau cu o rugăciune. Însă totul era fără patimă și fără conștientizarea sacrificiului făcut!

Acceptaseră amândoi că un copil ar fi fost chinuit și le-ar fi încurcat planurile. Munca lui Jakab cerea multă libertate, iar sărăcia amândurora nu mai îngăduia încă o gură de hrănit. Nu la începutul vieții lor casnice. Așa că erau atenți la clipele de intimitate. Probabil că de aici se născuse și stinghereala care le învăluia nopțile de iubire.

Jakab vedea zi de zi Podul cu Lanțuri care-l doborâse pe tatăl său. Dar nu îl deranja pentru că el nu dădea vina pe pod, ci pe oameni. Nicicând nu se gândise că poate proiectul uriaș fusese peste puterile părintelui său, priceput de minune la decorațiuni, balustrade și tot soiul de garduri ori îngrădituri comandate fără presiunea unui termen-limită. Nu privea în viitor, pentru a vedea că astfel de ateliere aveau să se descotorosească de aerul tradițional al unor simple afaceri de familie pentru a se transforma în fabrici și uzine, pătând orizontul cu coșurile lor fumegânde care vor scuipa pucioasa uniformizării, a industrializării oarbe și repetitive în proporții urieșești.

O umbră asemănătoare se insinua și între ei, tot mai violent. Zi de zi femeia îmbrăca rochia roșie, iar pictorul schița în creion silueta femeii, mâna stângă sprijinită de masă și fereastra îngustă, continuată în tavan cu o lucarnă prin care intra miezul de zi luminos și împlinit. Creionul zbura pe pânză fără probleme, dar pictorul nu reușea să nimerească nuanța potrivită de roșu. Zi de zi încerca tot soiul de combinații și procedee diferite pentru textura stratului de vopsea. Experimenta toate tehnicile legate de imprimarea luminii și a umbrelor. Ba chiar trecu printr-o fază în care își crea singur culorile, zdrobind pietre și plante, amestecând și învârtind în mojar cu grija spițerului care prepară un leac din otrăvuri și venin. Dar de fiecare dată ajungea în același punct. Oricâte crochiuri și schițe ar fi făcut, oricâte nuanțe ar fi încercat, nu reușea să ajungă de la proiectul închipuit la pictura reală, așezată pe pânză.

— Știi ce e dificil la opera asta?

Întrebarea era mai degrabă pentru sine, dar Margit îl privea cu atenție, străduindu-se să scoată măcar o idee care să-i ajute soțul.

— Până la un punct trebuie să copiez. E ca la o clădire: am nevoie de o fundație solidă, ori ca la podul ăsta bătut de apele Dunării. Dar apoi pensula mea trebuie să treacă la acele detalii delicate care schimbă cu totul percepția asupra imaginii. Cei care vor privi pânza nu trebuie să vadă o femeie în rochie roșie. Trebuie să vadă o culoare care pulsează, care palpită de viață...

— Dacă ai avea răbdare și ai privi puțin la lucrurile minunate pe care le-ai creat până acum...

— Nu îndrăzni să-mi vorbești de creație, tună Jakab și trânti pensulele pe podea.

Mai mulți stropi colorați se împrăștiară la picioarele șevaletului. Lemnul înnegrit al podelei înghiți hămesit prinosul depus astfel.

— Creația e focul care mă arde în inimă, e suflul care mă ține pe picioare. Niște schițe mizerabile nu înseamnă nimic pentru mine.

Ochii bărbatului scăpărau precum cărbunii încinși. Nu își ostoise setea.

— Dar mintea îți stă numai la bani, numai la câștig. Schițele se dau bine, madam Ezra în sus, madam Ezra în jos. Ai știut de la început de manevrele lui taică-tu și...

Lacrimile jucau în ochii lui Margit, iar epuizarea o făcu să se așeze în genunchi. Mâinile îi tremurau pe poalele rochiei. Jakab observă delicatețea cu care ea protejase rochia, rochia lui. Și se trezi ca dintr-o beție.

— Îmi... pare rău... Margit, hai...

O ajută să se ridice și repetă în sens invers tot ritualul cu rochia atât de prețioasă. Apoi, goală, Margit începu să tremure și o îmbrățișă, o acoperi cu totul în brațele sale. O purtă așa în pat unde depuse sărutări pe trupul ei așa cum ai așeza coroane pe monumentul unui poet de geniu.

Dar regretul se mistui rapid și pasiunea trupească îl înlănțui pe Jakab.

— Putem?, mârâi în urechea femeii sale.

— Mâine o să beau ceaiul potrivit, murmură Margit. Să fim siguri că nu se-ntâmplă.

Indiferent de epocă, artistul e un om straniu. Aude și vede o gamă infinită de sunete, de energii, e în contact cu universuri neștiute, imposibil de localizat. Și niciodată nu trebuie să se oprească din simțit. El trebuie să palpeze toate trăirile extreme: de la durerea nesfârșită și întunecimea haosului la extazul fericirii absolute.

Însă Jakab își concentrase urechea și privirea către un singur instrument din acea simfonie nevăzută și neauzită decât de artiști. Se gândea doar la acel tablou și nu mai rezona cu sufletul soției sale. Arta era totul pentru el, iar timpul urma să-i dea dreptate. Peste ani, opera lui avea să fie admirată, iar sacrificiul său pentru protejarea pânzei urma să fie lăudat.

La fel de bine, Margit putea să respire și să existe în cu totul altă lume. Femeia se gândea la ceaiul pe care trebuia să-l bea în câteva ore după ce Jakab își lăsa sămânța în trupul ei. Și, pentru prima dată, trupul ei era complet relaxat sub mișcările sacadate ale soțului.

În general, Jakab îi acorda oarecare atenție doar în pat, pe întuneric, după ce stingeau lumânările. Trupul ei micuț părea zdrobit de umerii lați și brațele groase de deasupra. Picioarele nu i se mai vedeau și-ai fi crezut că bărbatul e singur. Doar un icnet stins se auzea sub respirația greoaie a lui Jakab. Când se liniștea, dintre așternuturi apăreau mâinile ei subțiri și delicate.

Și acum, ca de fiecare dată, Margit mângâia trupul gol al soțului așa cum un sculptor finisează cea mai de preț statuie. El adormea mai mereu, și căzu în visare și acum, iar ea se strecura de sub el și își strângea pătura peste umeri, înghesuită într-un colț de pat. Și în întunericul acestei nopți făcu la fel, tăcută și supusă, dar chipul îi zâmbea în întuneric. Ceaiul acela special era oricum pe terminate, iar spițerul nu le-ar fi dat pe datorie.

Perfecționismul pictorului începea să se simtă și în nivelul lor de trai. Consuma un număr uriaș de pânze, de culori. Aruncară o sumă incredibilă pentru punga lor pe o masă din lemn cu un singur picior, care ar fi trebuit să completeze decorul. Părea un pocal de aur în sărăcia lor, dar unul pe care cu greu l-ar fi schimbat înapoi în bani. Iar schițele pentru străini erau tot mai puține. Primăvara se împlinise, dădea în clocot, iar fierbințeala căldurii se instaură cu grabă.

Dunărea începea să emane mirosuri grele sub soarele arzător al verii care venise mult mai repede decât în anii trecuți. Pe lângă cheiuri apăreau pești care pluteau cu burta în sus, iar apa se colora într-un negru uleios de genune, rău prevestitor. Așa că stăteau mai mereu cu geamurile închise, iar Margit simțea cum amețește de la poziția incomodă în care trebuia să rămână cu orele. Iar să închidă ochii îi era interzis. Din fericire, fusese o femeie chibzuită. Avea ceva bani puși deoparte și reușea să umple masa la fel ca înainte.

— Ce a fost asta?

Întrebarea lui Jakab suna mai degrabă a poruncă, iar Margit tremura căutând răspunsul pe care nu-l întrezărea nicăieri. Ce oare făcuse?

— Ce-a fost cu gestul de mai devreme? Ai închis ochii și ți-ai încordat fața. Iar mâna, mâna stângă...

Pictorul apucă brațul soției sale și îl așeză pe burtă, așa cum o văzuse făcând.

— M-a înțepat ceva, Jakab. Îmi pare rău, n-am vrut să...

— La naiba! S-a dus totul! Ai avut o strălucire, ceva... Ceva ce m-a orbit! Dar acum s-a topit totul. Din nou ești moartă ca o bucată de lemn!

Din zi în zi era tot mai dificil pentru Margit să intre în rochia roșie, din catifea. Soțul ei o ajuta să o treacă peste rotunjimile trupului care mai înainte nici nu se ghiceau și îi lega șnurul la spate, cu delicatețe. Erau singurele momente în care Margit simțea că e tratată cu grijă. Se bucura de fiecare clipă, deși înțelegea foarte bine că Jakab se gândea numai și numai la rochia sa scumpă.

Banii puși deoparte nu puteau să țină o veșnicie, oricât se târguia Margit pentru verdețuri și chiar dacă renunțase la fructe. În măcelărie intra numai pentru resturi de carne, și nu din cele mai arătoase și grase. Dar problema chiriei era mult mai serioasă.

Doamna Ezra, proprietăreasa, avea o mică dugheană, în dreptul Podului cu Lanțuri, inaugurată de câțiva ani, pe partea numită Buda. Vindea acolo săpunuri, borcănașe cu dulceață sau sticluțe cu tot felul de lichioruri și tării din fructe, pentru călători. Dar cel mai bine se dădeau schițele lui Jakab Peters. Însă, în ultima vreme, abia dacă mai primea două sau trei pe săptămână.

Margit se învârtea în jurul butoaielor prăfuite pe care erau expuse tot soiul de nimicuri, numai bune pentru a lua ochii clienților cu pungi groase. Doamna Ezra trata la tejghea cu un bărbat sobru, unul dispus să facă o comandă pentru altă zi, deoarece acum plecă cu mâinile goale.

Femeia avea peste 60 de ani, dar se ținea bine și era tare mândră de micul ei magazin. Mereu își purta părul argintiu într-un coc îngust, iar ținuta de muncă era câte o rochie neagră, care îi acoperea fiecare părticică a trupului, cu delicatețe și demnitate, iar pe unde se putea, cu multă mătase.

— Scumpa mea Margit, rosti femeia cu toată atenția de care putea da dovadă. Te văd cam abătută. N-ai pic de culoare în obraji, dar pântecele ți-e cam împlinit. M-aș mira să mănânci atât de bine încât să te îngrași!

Femeia înghiți singură în sec, realizând că exagerase cu comentariul făcut. Apucă cu mâna stângă un evantai delicat pe care era reprodusă, cam stângaci, biserica Matyas, din două unghiuri diferite, pe ambele părți.

— Uite, în vremea asta e numai bun ca să te mai răcorești. Dunărea e cam supărată pe noi și deșartă mirosuri grele vara asta. Ne rugăm să vină înghețul sănătos care o să alunge toate infecțiile și putreziciunea.

Margit mulțumi cu privirea în podea, plimbând evantaiul cu margini din lemn vopsite în negru dintr-o mână în alta. Culoarea pielii contrasta cu cea a lemnului.

— Doamnă Ezra, îmi e tare rușine, dar trebuie să vă mărturisesc ceva. Tot n-am reușit să adun banii pentru chirie. Iar Jakab nu a făcut vreo schiță nouă.

Își ridică ochii albaștri care înotau în mici broboane transparente către proprietara dughenei "La podul cu lanțuri". Niciodată nu păruse mai sinceră, iar madam Ezra avea impresia că e pe cale să afle din gura chiriașei cine știe ce secret.

— Jakab e aproape de o operă monumentală. Un tablou care o să poposească sus, pe pereții Palatului. O să-l facă cunoscut în toată lumea, iar eu sunt modelul lui.

Margit scăpă privirea în podea pe ultimele cuvinte. Mândria pusă în aceste vorbe își lua acum tribut sub forma rușinii care mai că o sugruma. Proprietara nu mai văzuse o altă femeie cu așa încredere oarbă în bărbatul ei. Totuși, și ea știa prea bine valoarea schițelor lui Jakab Peters.

— Margit, eu sunt o femeie credincioasă. N-am ratat nicio sărbătoare și... Dar e un lucru pe care îl respect mai mult decât mersul la templu. Și acela e valoarea banului! E "ochiul dracului" când îl lași să te conducă. Dar, dacă îi ordoni tu, e cu totul altă mâncare de pește.

Tânăra femeie tremura cu privirea în jos. Evantaiul scârțâia între degetele mâinii stângi, încleștată pe obiectul delicat.

— Iar eu, spre deosebire de tine, știu cu adevărat valoarea monetară a soțului tău. Până acum am vândut schițele lui cu un preț de trei ori mai mare decât cel pe care vi l-am spus vouă. Am fost lacomă și asta nu-i o afacere bună pe termen lung. Până la urmă, adevărul tot se află. Uite cum facem, Margit. Până când soțul tău își termină capodopera, sunteți scutiți de chirie. Și, completă madame Ezra pe un ton conspirativ, poate chestiunea prețului de până acum rămâne între noi două!

Nicicând cuvintele n-ar putea să zugrăvească recunoștința din ochii lui Margit. Poate doar un penel talentat să transpună pe pânză o asemenea căldură izbucnită dintr-un suflet mistuit de neliniști. Dar pictorul Jakab Peters nu era acolo. Și oricum, el vâna cu totul altceva.

În zilele următoare, Margit reuși să-și convingă soțul să realizeze alte câteva schițe. Nu mai ieșea din atelier. Acum le creiona pe fugă, din memorie. Așa reuși să umple jumătate din peretele doamnei Ezra, mândră nevoie mare că nu-l pierduse pe pictor după mărturisirea făcută soției lui.

În seara după ce Margit lăsase schițele în prăvălie pentru a fi vândute, se închise în dormitor ceva mai devreme. Își pieptănă cu grijă părul cândva mătăsos, acum uscat și aspru și folosi un strop din sticla cu parfum de care se atingea atât de rar. Trase pe ea cămașa de noapte dintr-un material alb, ieftin, apoi se privi în oglindă. Era ca și cum avea peste ea un sac de făină. O trase înapoi peste cap și rămase goală. Formele rotunjoare și mici păreau ale unui copil. Micul triunghi făcut de coapsele ascuțite, ieșite în evidență, părea tot mai plin. Își pipăi abdomenul și zâmbi, simțind cum o viață nouă palpită sub mâinile ei. Trebuia să facă mărturisirea amânată, să-i demonstreze lui Jakab că cea mai mare creație nu era compusă doar din linii și culori întinse pe pânză.

Închise ochii pentru a reînvia o amintire dragă. Vedea imaginea lui Jakab din prima zi în care intrase în casa părinților ei. Sub pleoapele închise, în întunericul imaginației, se proiecta silueta unui bărbat înalt și bine făcut, cu brațe groase care puteau muta munții din calea sa. Un om care își făurea viața cu propriile mâini. Întruchipa siguranța și-atunci înțelese că asta trebuie să fie iubirea. Ceva asemănător cu îmbrățișarea mamei și căldura plăpumii în nopțile geroase de iarnă. Plus un mister pe care nu-l înțelegea, erotismul care se naște între cei de sex opus, în așteptarea primei nopți după căsătorie și a tuturor celor care au să urmeze. Și-o mai fermecase ceva. Mereu își închipuia pictorii drept niște persoane plăpânde, mânjite din cap până în picioare de vopseluri. Dar el era o mândrețe de bărbat și deborda de viață!

Când Jakab intră în dormitor, o găsi culcată pe o parte. Se așeză și el pe pat, trăgându-și peste cap cămașa cam găurită și pantalonii lăbărțați în care dormea. Își mângâie soția care avea ochii închiși, dar zâmbea timid sub atingerea lui greoaie.

— Să știi că îmi dau seama că ți-am dat mari bătăi de cap cu schițele alea. Ele ne pun pâinea pe masă, înțeleg asta. Dar sunt aproape de creația mea cea mare! Și simt că îmi pierd timpul și îmi irosesc creativitatea cu nimicurile astea. Vreau să mă concentrez doar pe Femeie cu Rochia roșie. Ea îmi obsedează mințile și visele. Doar la ea mă gândesc!

— Dar Jakab, deja ai creat ceva. E...

Nu-i văzu mâna care se așeză pe pântec.

— Nu-mi aminti de nimicurile astea care sunt cumpărate de niște neștiutori!

— Nu asta...

Degetele hotărâte ale soțului strângeau umărul fragil al soției.

— Știu că tu te gândești la bunăstarea casei, dar nu insista. Nu înțelegi ce înseamnă să-ți sâcâi imaginația și simțul creației. Ar trebui să apreciezi că nici eu n-am pomenit nimic de zestrea mincinoasă a tatălui tău.

Se așternu o tăcere grea în întunecimea dormitorului, o simplă anexă a mansardei, întreruptă doar de ciorovăiala dintre tâmplăria ferestrei care gemea sub curentul venit dinspre Dunăre și mormăitul surd al dușumelei pe care treceau pași invizibili.

— Dar nu pentru o zestre oarecare te-am luat, sparse tăcerea Jakab. Deși o promisiune făcută trebuie respectată până la capăt. Nu cum a făcut tatăl tău. Înțelege și tu chinul în care mă zbat acum! Mi-am făcut și eu mie o promisiune că o să termin pictura asta. Și fiecare pauză parcă mă îndepărtează și mai mult de țintă. Trebuie să rup pânza asta de mine cu orice preț. Altfel, îmi vine să mor... Să mor...

Poate ar fi spus: să mă omor pentru că nu mai suport oboseala adormirii și oboseala trezirii. Dar nu auzise de poetul care se ocupa de poeziile, scrisorile și traducerile sale în altă țară, mai având la dispoziție cam un deceniu de creație și suferință, cu o perspectivă poate similară, deși creionată în cu totul alte culori.

Jakab o sărută pe frunte, apoi mâna sa fermă îi întoarse trupul într-o parte. Degetele sale coborau pe spinarea dreaptă a femeii. Pielea caldă îl înfierbânta și-i electriza palmele, iar inima îi galopa sub coaste.

— Jakab, nu așa, te rog... Nu acolo...

— Nu putem risca. Un copil pe cap e tot ce ne lipsește acum. Dar te vreau, te vreau! Ești femeia mea, femeia mea...

— Te rog, nu așa...

Scârțâitul arcurilor ruginite rezona cu respirațiile tot mai precipitate ale bărbatului. Trupul lui Margit tresărea sub fiecare împunsătură, iar când grohăielile lui Jakab urcară în intensitate, ea dădu drumul unui plâns mut și surd care îi zguduia umerii și-i înecă fața de pernă într-un mic lac strălucitor. Când zvârcolelile bărbatului se potoliră, se opri și ea din plâns. Apoi se ridică din pat, mergând șontâcăit, cu o durere aprinsă în spate. Dar își ținea mâinile pe abdomen, ca și cum acolo era toată averea lor care trebuia protejată. Aruncă puțină apă într-un lighean și se curăță, în timp ce un nou val de lacrimi îi spălă obrajii.

Vara sleise de puteri, iar mirosurile emanate de fluviu nu mai erau atât de puternice. Jakab se concentra numai pe încercările sale la Femeie cu Rochia roșie. Știa și el că pânzele noi erau un lux tot mai mare, așa că lucra un timp îndelungat pe fiecare, corectând și încercând să salveze cât mai mult din bucata de material pe care își înșira talentul. Însă cel mai mult îl enerva faptul că soția sa încăpea tot mai greu în rochie. Zi de zi petreceau minute bune în care el se chinuia să-i tragă materialul peste șale, iar cele două falduri are rochiei se legau tot mai greu pe spate. Într-o după-amiază aruncă pe masă un corset alb.

— Jakab, de unde ai avut bani pentru așa ceva? Aici e mâncarea noastră pentru câteva zile!

— Nu exagerezi gândindu-te numai la bani și la mâncare?! Poate de asta intri atât de greu în rochie. Asta ar trebui să te ajute. Hai, dezbracă-te. O să-l încercăm chiar acum!

Șireturile corsetului tremurau pe Margit, iar trupul ei părea să se frângă în strânsoarea materialului care semăna cu un butoi din ce în ce mai îngust. Obrajii i se albeau, pe gât îi apăreau vene albastre care pulsau, iar degetele i se strângeau năprasnic în pumn.

După două săptămâni de chin, Margit își imploră soțul în genunchi să renunțe la corset. Recunoștea că mâncase prea mult și promitea cu sinceritate să mai renunțe la mese. În plus, avea să-și țină respirația mai mult timp atunci când îmbrăca rochia, în așa fel încât totul să fie mai simplu! În aceeași zi vându corsetul și reuși să adune cele de trebuință în bucătărie pentru o săptămână întreagă. Dar simțea că timpul nu e de partea ei. Picioarele i se mișcau tot mai greu, iar trupul îi părea sugrumat sub o greutate apăsătoare. De fiecare dată când încerca să vorbească cu soțul ei, acesta îi cerea un răgaz. Mereu se declara la un pas să finalizeze Femeie cu Rochia roșie. Iar ea mai aștepta. O zi, și încă una...

Nu mai putea coborî și urca cele 120 de trepte înguste până în mansardă. Într-o dimineață așeză un bilet în liftul pentru cărbuni și îl coborî până în boxa portarului. Așteptă înfrigurată răspunsul toată ziua. Sosi abia spre seară, când liftul îngust scârțâi până în dreptul bucătăriei. Familia ei regreta, dar nu avea acum resursele ca să o ajute. Se anunța o iarnă grea, explicase tatăl ei și chiar nu putea să rupă de la gura nimănui nici măcar un singur bănuț. Nu pentru o fată care a devenit responsabilitatea altui bărbat, suna continuarea pe care tânăra o intuia prea bine.

Margit înghiți în sec și scrijeli pe hârtie un alt mesaj, rugându-l pe portar să-l ducă doamnei Ezra. Primi de la ea răspunsul abia a doua zi. Accepta să o ajute cu o mică sumă pentru mâncare și aștepta orice schiță, cât de mică, semnată de Jakab Peters.

Acum portarul se ocupa de cumpărături și îi trimitea cele de trebuință prin intermediul liftului îngust din bucătărie. Margit trăgea de fiecare ingredient și ajunsese să pună, pe lângă zarzavaturi sau legume, și frunzele de la prețioasele ei flori de pe pervazul ferestrei. Le tăia pe cele mai verzi cu durere pentru că pricinuia o nedreptate unei ființe vii, așa cum vedea ea plantele. Dar orice sacrificiu merita. Și amâna cu încă o zi mărturisirea care se cerea spusă odată de burta tot mai împlinită.

Ajunși într-un astfel de punct, se pune o întrebare. Când te dăruiești cu totul, trebuie să renunți le tine? Cartea Sfântă spune că da, însă contextele ar putea fi catalogate drept diferite. În fiecare familie e ceva ce depășește banalul și cotidianul, sunt grăunțe din divin și demonic, din bine și din rău. Renunțarea totală a lui Margit reprezenta desprinderea de egoism. Se lepăda de sine și, în ciuda unei educații precare, așa cum am privi situația din altă epocă, în acest fel devenea un exemplu pentru celălalt, o rugă sinceră în sânul familiei. Dacă și celălalt ar fi renunțat la sine, ar fi dispărut binele și răul, finitul și infinitul. Ar fi rămas dragostea. Dar și Jakab renunțase la sine, însă în favoarea artei.

Frigul se insinua prin zidărie, dar liftul nu căra niciodată cărbuni în apartamentul de la mansardă. Doar câteva cepe, câte o pâine și vreo bucată anemică de carne.

Nici Jakab nu mai ieșea din casă. Picta ore în șir, cu geamul din atelier deschis larg, profitând de fiecare minut de lumină. Lumânări nu mai aveau! Soția sa aproape că se sufoca când îmbrăca și când era nevoită să dea rochia jos. Își ținea respirația și-și trăgea burta, iar chipul i se colora în alb, apoi într-un galben bolnăvicios. Șnurul nu mai urca până sus, iar pictorul renunțase să-l mai forțeze pentru a nu risca integritatea materialului care amenința să plesnească! Și chiar dacă numai ei locuiau în acea mansardă mizeră, imobilitatea lui Margit făcea ca fiecare încăpere să fie tot mai dezordonată. Prin pereți se auzeau chițăieli înfundate și tropăituri surde. Într-o dimineață găsi varza ronțăită direct de pe masa din bucătărie.

Dar Jakab nu observa nimic din toate acestea. Să vadă evidența era un simț amorțit cu totul pentru el! Nici paloarea soției sale, nici frigul care îi chircea degetele și mâinile. Nu se mai îngrijea, iar chipul său osos și lat era acoperit de o barbă negricioasă tot mai încâlcită. Ochii săi căprui păreau pierduți într-un vârtej al nebuniei din care se distingeau doar un penel, o pânză și un model mut îmbrăcat în prețioasa rochie roșie.

— Jakab, creația ta...

— La naiba, Margit. Să nu te aud vorbind iar de schițele alea nenorocite. Jur că sunt în stare să te lovesc!

De câteva zile soția îi ceruse ca atunci când pozează să se poată sprijini de masă. Jakab acceptase asta și mutase masa lângă perete, chiar sub fereastră. Un vânt aspru intră în casă și își trecu degetele invizibile prin părul femeii.

— Jak...

Vocea lui Margit se stinse absorbită de vânt și de privirea fioroasă a pictorului. Însă propriul trup o sufocase mai puternic decât ce se petrecea în exterior. O tăietură ca de bisturiu îi trecu prin abdomen și totul se strânse ca într-o menghină. Carne, sânge și mușchi se contractară până când lumina dispăru din ochii albaștri.

Capul i se aplecă ușor într-o parte. Picioarele goale se depărtară, iar spatele îi alunecă în jos, pe lângă masă, căutând sprijin în peretele scorojit. Se chinui să păstreze o postură de poză, dar până la urmă ajunse cu fundul pe dușumeaua rece. Măcar în acest fel poalele rochiei îi mascau burta "de-adreptul odioasă", după cum o numise Jakab. Se luptă să țină ochii deschiși, dar o moleșeală îmbietoare îi cuprinse toate simțurile. Din exterior părea că renunțase repede la luptă, dar în acele clipe de planare între două lumi, secunde aparent neînsemnate, ea avea două persoane în minte și se ruga aprig pentru ele.

Pictorul văzu absent alunecarea soției sale, dar faptul i se șterse din minte. O imagine înghețată a modelului aflat în picioare, lângă masă, îi stăruia în minte și-nlocuise realitatea. Își duse mâna stângă la buze și o apăsă acolo. I se scurgea o salivă roșiatică, iar cu limba mișcă măseaua pe care o simțea cum îi sfredelește dureros gingia slăbită. Scuipă pe podea saliva înroșită și apoi își băgă arătătorul cu totul în gură. Scormoni și scoase pe vârful degetului o picătură de sânge. O puse în colțul paletei de culori și-și trecu vârful pensulei prin ea.

Margit avea capul căzut într-o parte și genunchii ridicați. O pală de lumină care străpungea norii îi lumina obrazul. Și dintr-o dată, roșul rochiei se transpuse în cuvinte și indicații pentru copiator, așa cum o frază necunoscută din latină prinde viață în limba vie a studentului. Pentru prima dată, o culoare primară era compusă din altceva. Reuși să nimerească nuanța potrivită de roșu din strălucirea reflectată de obrazul alb al lui Margit. Vinețiul gâtului ei contribui și el, ca și galbenul prăfuit și plin de pânze de păianjen al pereților.

Pleoapele ei de marmură – adevărate măști funerare acum, prinseră viață pe pânză, iar Jakab Peters reuși să-și desăvârșească opera. O femeie mică de statură, privind timid, cu o mână așezată pe masa din lemn și cealaltă poziționată protectiv peste pântece. Tocmai acest detaliu îl trezi cu adevărat la realitate pe bărbat. Mereu o certase când își așeza mâna pe burtă, iar el, fără să-și dea seama, tocmai așa o imortalizase.

Privi înspre ea, dar deja era întuneric. Prin fereastra deschisă șuiera un vânt rece, iar luna îl privea acuzatoare. Închise geamurile și căută cu disperare cărbuni pe care să-i aprindă în sobă.

— Nu-i nimic Margit, nu te speria. Am înțeles ce ai tot încercat să-mi spui până acum!

Apucă toate caietele sale de schițe și le vârî în soba de teracotă. Erau sute de pagini pe care le îngrijea cu sfințenie – își închipuise mereu că vor ajunge după o vitrină de sticlă, într-un muzeu al marilor maeștri. Apoi trase în dreptul focului trupul soției. Îi mângâie burta împlinită și îi sărută trupul tot mai rece, chiar dacă flăcările dogoreau. Caietele se mistuiră repede, iar pictorul dezmembră șevaletul și-l așeză pe foc. Apoi aruncă un braț de haine din șifonier. În casă mirosea a lână care nu vrea să se aprindă și a hârtie arsă și era o zăpușeală greu de suportat. Dezmembră imediat șipcile care țineau pânzele întinse și le aruncă și pe acestea în vălvătaia roșiatică.

Pe malul Dunării înainta grăbită și doamna Ezra. Un jandarm o trezise în miez de noapte pe motiv că un hoț fusese prins în dreptul prăvăliei ei. Acum mergea să vadă ce dispăruse, dar când văzu fum ieșind pe hornul mansardei unde era proprietara unui apartament, zâmbi fericită.

— Bravo, domnule Peters. Ai reușit în sfârșit! Abia aștept să te vând din nou! Asta dacă mai am o prăvălie și n-au furat-o cu totul!

Grăbi pasul, lăsând clădirea cu patru etaje în urmă. La mansardă, pictorul încerca să țină departe invazia cenușie, insistentă, hămesită, din jurul soției sale. Adormi târziu pentru ca imediat geana zorilor să îl trezească la realitate cu un ghimpe de gheață împlântat în suflet și-n rațiune. Era ger în casă, iar pe pervazul exterior al ferestrei se vedeau primii fulgi de zăpadă. Chipul lui Margit era alb-vinețiu, iar trăsăturile ei fine păreau să se fi umflat, ca și cum apăruseră pungi de lichid sub sprâncene și obraji. Îi mângâie burta, apoi scoase un urlet de deznădejde. Dacă picturile ar putea fi transformate în sunete, atunci întunericul din pânzele lui Caravaggio s-ar fi transformat tocmai în urletul lui Jakab Peters.

Degetele de la piciorul drept al lui Margit erau mușcate de dinți mici și hrăpăreți. Păreau să se fi fărâmițat, de parcă trupul femeii era dintr-un material poros, intrat la apă. Bărbatul îi smulse rochia de pe ea și o purtă în brațe pe pat. Îi mai sărută o dată pântecele și-și așeză urechea pe umflătura rotunjită. Nimic însă nu pulsa de acolo!

Reveni apoi în camera de zi care jucase atâta vreme rol de atelier. Femeie cu Rochia roșie era sprijinit de perete. Jakab Peters își privea opera de căpătâi cu ochi tot mai aprinși, plini de mânia în care toate culorile lumii se contopeau.

Pe pervaz lucea lama cuțitașului pe care Margit îl folosea pentru a curăța frunzele uscate ale florilor. Amintirea mâinilor ei delicate, acum reci și imobile, îl făcură să urle de furie. Apucă într-o mână cuțitul și se năpusti asupra pânzei spumegând, huruind ca o locomotivă cu aburi. Înjunghie culorile cândva dragi, smulse fiecare tușă de penel, fiecare culoare, fiecare umbră. Rupse pânza bucată cu bucată și apoi le înghiți pe rând, mâncând cu frenezie și foame. Cel puțin, asta își închipuise el. În realitate, trupul îi slăbise mult. Nebunia pusese stăpânire pe fiecare dintre simțurile lui, așa că nu reușise decât să se prăbușească peste pânză. Leșină cu mâinile pe tablou și căzu în această poziție ciudată în brațele odihnei veșnice.

În ultima clipă, privirea i se curăță dintr-o dată, iar vârtejul nebuniei i se scurse pe sub genele lungi – dar era prea târziu! Mai încordă o dată degetele: ar fi vrut să arunce pânza în sobă, să se mistuie și focul să purifice tot.

Abia peste două zile au fost descoperite cele două trupuri. Doamna Ezra insistase să stea de vorbă cu chiriașii ei. Un conte de la Viena era pregătit să îi plătească pictorului Jakab Peters o mică avere pentru o colecție de schițe cu cele mai frumoase orașe ale Europei. Iar ea spera să poată fi considerată agenta noii vedete! Până la urmă, se alesese doar cu pânza Femeie cu Rochia roșie în contul datoriilor pentru chirie. Numele picturii apărea cu un scris minuscul, în loc de semnătură, într-un colț al tabloului. Organizase o licitație pentru pânză și se bucură atunci când află că va fi expusă într-un loc public, și asta pentru o sumă importantă. Dar mai mândră era de povestea ei, pe care a tot repetat-o până la 103 ani.

— Nu a existat pe lumea asta o femeie mai iubită ca Margit Peters. Se vede asta din pânză! E pictată în toate culorile iubirii. Îmi pare atât de rău că n-am reușit să-i ajut mai mult. Dar erau oameni tare mândri, chiar dacă se zbăteau în sărăcie. Cred că pierderea sarcinii i-a înnebunit pe amândoi. Ăsta a fost declicul nenorocirii. Apoi s-a dus și Margit. Iar Jakab a protejat pânza cu prețul vieții, pentru că asta o făcea nemuritoare pe iubirea vieții lui. S-a așezat peste ea, să n-o atingă nimeni și așa și-a dat ultima suflare. Vă dați seama, dacă nu ajungeam la ei, până la urmă pânza ar fi fost roasă de șobolani!?

Petre NECHITA

Jurnalist, reporter de televiziune și prozator, a debutat cu romanul Tata știe mai bine!(2021), urmat de un al doilea roman Fir-ar ea de vineri! (2022). De asemenea, publică proză scurtă în periodice.

în același număr