Priveam îndelung prin fereastră, stând neclintit și nesimțitor. Mintea mea continua să rătăcească, stârnită de neliniștea zilei de ieri. Vinovăția a încercat să-și croiască drum în inima mea, dar fără succes. Eram ca de piatră. Palatul fremăta de mișcare și agitație. Nobili, servitori, chiar și țăranii din afara zidurilor castelului, toată lumea își ținea respirația și, în mijlocul acestui vârtej, simțeam cum soarta își încetinește fusul care se învârte.

Trepidare. Cred că întotdeauna mi-a urmărit fiecare mișcare, fiecare pas, fiecare respirație. Așteptând ca inevitabilul să se întâmple. Și, la fel ca în cazul tuturor lucrurilor din viața mea, totul se învârtea în jurul tatălui meu și a tot ceea ce reprezenta el.

Niciodată nu am fost cu adevărat de partea lui, indiferent cât de mult am încercat să-l mulțumesc. Și este ironic cât de mult semănam, atât de mult încât, de fiecare dată când se uita la mine, îmi dădeam seama că se vedea ca printr-o oglindă, atât la înfățișare, cât și la temperament. Amândoi prea încăpățânați, prea ancorați în felul nostru de a fi, prea puțin dispuși să îl lăsăm pe celălalt să câștige. Amândoi aveam același păr castaniu înflăcărat și aceeași statură zveltă și înaltă. Și ochii noștri. Ochii atât de negri și cuprinzători... și reci. Complet potriviți pentru statui. Pentru membrii familiei regale.

Coroana pe care o reprezentam a înfipt mereu un cuțit în relația noastră și, pe măsură ce se răsucea în rană, ne transforma în ceva de nerecunoscut. Văd, în ultimele sale ceasuri, că tortura lui nu este doar una a trupului, ci mai degrabă una a minții. Povara este voalată de nimbul de aur care încă îi apasă greu pe frunte. Această nenorocire care s-a răspândit de-a lungul secolelor, din rege în rege, și s-a întrepătruns în regat în întregime.

Un turnir. O lance ruptă. Un strigăt pătrunzător de durere și sânge albastru vărsat pe pământ. Totul a degenerat de acolo. Accidentul de turnir a fost doar ultimul cui în sicriul bolii incurabile a acestui monarh. Acest necaz asupra regelui a început cu mult înainte de a fi tras eu aer în piept pentru prima dată. Și încă vrea acum să se extindă la următorul. Până aici. Nu după această zi. Nu după ce mi-am petrecut toată viața luptând împotriva ei.

Îi tot repetau, îmi tot făceau aluzii și mie, că eu, fiul său, voi reprezenta sfârșitul coroanei. Dar ceea ce nu reușeau să înțeleagă ei este că această coroană aurită, atât de râvnită de mulți, acest simbol regal, nu este o oglindire fidelă a regatului. Nu reprezintă țara și nici poporul ei. Un regat fără poporul său nu este nimic. Coroana este doar o iluzie, care mai degrabă ține poporul în frâu decât să-l ajute să prospere. Și o face pentru binele său. Răul este ca o buruiană. Crește pe cărările prăfuite, în casele dărăpănate și în colțurile date uitării, înrădăcinat în indiferență și adăpat de suferința oamenilor.

Am înțeles acest lucru de la o vârstă fragedă. Și, în ciuda eforturilor tatălui meu și ale nobilimii sale, nu am putut să-mi scot din minte această revelație. Ea m-a stimulat să fac ceea ce trebuie. Să fac ceea ce este bine pentru oameni. În mod ironic, într-un fel, asta m-a îndemnat întotdeauna tatăl meu să fac. Mi-a spus odinioară să acționez în numele binelui cu nesăbuință. Chiar și cu o pasiune nestăvilită. El își permisese să o facă o singură dată și nu a regretat niciodată. În ciuda a ceea ce au profețit stelele. Nu știu care a fost profeția. Nimeni nu mi-ar spune. Așa că am luat drept povață cuvintele tatălui meu. Chiar dacă definițiile noastre asupra binelui erau atât de diferite.

Regele se uită la mine, moștenitorul său, simbolul care însuma toate eforturile sale ca monarh, și printre răsuflări tremurânde mă întrebă:

— Ce cauți aici?

— Trebuie să am un motiv pentru a-mi vedea tatăl?

— Presupun că nu.

— Totul se întâmplă atât de brusc.

— La fel cum a fost și acea mică și complet nevinovată revoltă de pe străzi zilele trecute.

Am clipit surprins când a reușit cumva să mă fixeze cu privirea lui rece, chiar dacă eu stăteam drept lângă patul lui.

— Într-adevăr. La fel de brusc ca o lance care străpunge armura unui om. Cu adevărat un accident nevinovat.

A zâmbit auzind asta, dar o criză de tuse l-a oprit scurt. Am fost lângă el într-o clipă. M-a apucat de mână cu o forță la care nu te-ai fi așteptat de la un muribund în chinuri. Mișcările lui frenetice m-au făcut incapabil de a nu-l privi în ochi.

— Tu. Și acele uneltiri. Toate pentru țăranii ăia care sunt sub noi. Trebuia să fii otrava care să pună capăt vieții mele. Cu toții au crezut asta. Și pentru o vreme, și eu am crezut la fel. Poate că o parte din mine încă mai crede asta. Dar acum văd că tu ai fost leacul pentru toate. Mi-aș fi dorit să fi văzut asta mai devreme. Am un singur regret. Mi-aș fi dorit să avem mai mult timp, ca să-ți pot vedea până la capăt visurile. Un popor unit pentru un guvern mai bun. Totul făcut pe cont propriu, adăugă el cu aciditate, dar nu era convingător.

Deși fața îi era tulburată de durere și de efortul de a vorbi, puteam să văd fisuri care se formau în masca pe care o purta adesea.

— Poate că soarta va fi destul de bună să ne dea o a doua șansă. Eforturile nobililor de a mă întoarce împotriva ta m-au costat mult, dar aș fi plătit totul pentru a te vedea mândru de tatăl tău, dacă nu și pentru alegerile pe care le-am făcut în calitate de rege. Dar dintre toate, cea mai bună a fost ignorarea acelei profeții blestemate.

Confuzia a reușit să-mi străpungă fața impasibilă, căci a adăugat șovăitor:

— Știi cum își învârte la nesfârșit fusul soarta. Un copil. Un moștenitor. Și o coroană distrusă. Totul începe cu un fus care se învârte. O pânză țesută. O tragică soartă creată și împărțită. Un nou suflet muritor alterat. În mijlocul a toate astea erai tu, luând mari înghițituri de aer și țipând pentru a veni pe lume. Toți voiau să dispari, fiule, a adăugat el atât de încet, încât abia am putut să aud.

— Dar eu nu mă puteam despărți de tine. Erai sânge din sângele meu. Și am știut întotdeauna că nu are rost să încerci să fugi de soartă. Ea are obiceiul de a te găsi indiferent de circumstanțe.

Pentru o clipă, am simțit cum inima mi se zvârcolește de durere, pentru ceea ce a fost odată acolo și în curând nu va mai fi. Zilele copilăriei mele erau de mult în urmă, dar încă îmi puteam aminti de noi în culori atât de calde. Iubirea lui, așa stranie cum era acum, a schimbat cursul istoriei bântuite a ținutului său. Și acum îmi dădeam seama că ea era cea care mi-a alimentat eforturile de a transforma lumea, de a înota împotriva curentului.

Simțeam că mă implora să fac ceva, dar nu reușea să rostească un cuvânt. Și apoi totul a început să aibă sens. În timpul războiului rece pe care noi l-am purtat, am fost deseori bântuit de vise asemănătoare cu această realitate. Dar niciodată nu am crezut că se vor adeveri. M-am ridicat în picioare să iau sticluța cu opiu și am desfăcut-o. În timp ce i-am apropiat-o de buze și i-am forțat tot conținutul pe gât, am putut vedea cum ochii îi străluceau de căldură, ca atunci când eram copil. Erau ațintiți asupra a ceea ce prețuia cel mai mult. Dragostea unui tată. O lacrimă alunecând încet. Și apoi totul se încețoșă. Mi-am apucat pumnalul de vânătoare, blazonul regal de pe mânerul acestuia strălucind puternic. O inimă străpunsă. O viață curmată. Un orfan plângând cu mâinile însângerate.

Când m-am aplecat asupra lui și i-am sărutat fruntea pentru ultima oară, coroana lui a căzut la picioarele mele. Nu a putut renunța niciodată la vechile tradiții, nici măcar cu ultima suflare. Dar pentru mine, cel mai de preț bun al său, a închis ochii, indiferent cât de mult l-ar fi putut răni. Și, în ciuda acestui fapt, eu l-am salvat oricum. Căci, deși cândva a existat o speranță pentru el, în cele din urmă mintea lui era la fel de putredă ca simbolul său suveran. Cu mâinile pătate de sânge, m-am aplecat și am apucat-o. Și, cu o determinare din ce în ce mai puternică, am frânt-o cu o ușurință uimitoare. Pe vecie.