Era întuneric, nu se vedea și nici nu se auzea nimic. Mă aflam în neant până când am reușit să aud pe cineva pășind pe mulci.

Sunt singură, mi-am spus mie însămi și am încercat să deschid ochii.

Nu am văzut nimic altceva în jurul meu decât mulci, copacii ce se aflau deasupra mea și lumina care se strecura ușor printre aceștia. M-am întrebat unde mă aflam, nu mai fusesem niciodată într-un asemenea loc. Oare mă aflam în sălbăticie? Dar nu era nimeni împrejurul meu. Și nici ciripitul păsărilor, urletele lupilor, răgetele leilor sau oamenii vorbind nu se puteau auzi.

Eram doar eu, în mijlocul pustietății. M-am ridicat, confuză și dezolată. Am observat că purtam o rochie elegantă. Nu am adormit purtând asta.

— E cineva aici? am strigat cu o voce răgușită. Ochii mei au continuat să caute apă.

Am mai strigat încă o dată. Nimeni nu mi-a răspuns. Mi-am înghițit saliva cu groază în suflet și am început să merg spre soare, în speranța că voi ajunge să dau de niște oameni. Acum copacii arătau diferit. Cu toții păreau foarte bătrâni și voluminoși, cu frunze uriașe.

Mă aflu într-o drumeție? Este vreo glumă? Am auzit pașii cuiva înainte să mă trezesc.

Continuam să-mi pun întrebări și am început să tot merg. Mâinile îmi tot tremurau, fiind pline de transpirație. Singurul sunet pe care îl puteam auzi era foșnetul frunzelor când mergeam. Sau nu era?

M-am oprit pentru o clipă și am putut să aud pe cineva mergând. Sunetul pașilor s-a oprit. M-am uitat în jur temându-mă că sunt urmărită.

Am întrebat dacă era cineva acolo, însă tot ce se putea auzi era cântecul greierilor. Am continuat să merg și am putut auzi din nou pașii care mă urmăreau. Am continuat să grăbesc pasul, am sprintat și am alergat pentru viața mea înotând printre frunze mari și uscate. Vântul mi-a trecut prin lobul urechilor în timpul strădaniei, ca o briză de aer astfel provocându-mi astfel un fior pe dinăuntru.

Picioarele mele se strecurau printre frunze și apoi în văzduh. Copacii deveneau din ce în ce mai mari și mai lați. Soarele s-a ascuns după frunzele copacilor. Liniștea de care fugisem o lăsasem în urmă. După puțin timp, am putut auzi oameni vorbind și unii dintre ei chiar chicotind. Eram în apropierea unui loc sigur?

M-am uitat în jos și am putut vedea o creangă de copac căzută. Am încercat să mă opresc, dar nu am reușit și am sfârșit prin a mă prăbuși. M-am întors în neant, de data aceasta mi s-a părut că a durat mai mult. Poate chiar ani de zile.

M-am trezit slăbită, cu picioarele tremurând și cu mâinile pline de sânge. Probabil că m-am lovit cu capul de ceva. Mă simțeam amețită, totul în jurul meu se învârtea ca într-un dans. Chicotelile încă erau acolo. Am reușit să mă târăsc înainte, șchiopătând spre singura speranță pe care o mai aveam.

Soarele era pe cale să apună.

Oamenii vor pleca, mi-am spus și am încercat să mă încurajez.

Îmi amintesc că am putut auzi sunetul unei mașini pornind, poate că oamenii plecau. Am alergat, m-am împiedicat și apoi am alergat din nou până când am ajuns într-un punct în care am putut să o văd pe această persoană.

— Mă poți ajuta? am strigat cu disperare.

— Ce faci aici? Ești bine? a întrebat îngrijorată și a început să alerge spre mine. Sângerezi!!! a exclamat ea.

— Nu știu cum am ajuns aici, am spus și am înghițit apa pe care o avea ea. Unde ne aflăm? am întrebat.

— Naiyo, a răspuns ea.

— Naiyo? Ce? am spus și m-am întrebat unde am ajuns.

M-a ajutat să ajung la mașina ei și a deschis portiera. M-am chinuit, dar am reușit să mă așez pe scaun și am putut să o aud cum pornește motorul. M-am relaxat și am rugat-o să mă ajute să mă întorc acasă. Ea a insistat să mă ducă la spital.

M-am uitat la cer, era întuneric. Drumurile arătau diferit, nu mai văzusem niciodată aceste drumuri. Erau goale și întunecate.

— Tu chicoteai? am întrebat.

— Eu? Unde? a întrebat ea.

— Când erai acolo la picnic, am auzit pe cineva chicotind, i-am răspuns.

— Nu-mi amintesc să fi râs. Eram singură, a râs ea.

— Da, sigur, am spus eu. Trebuie să mă întorc acasă, am continuat.

Ea a dat din cap aprobator și a continuat să conducă. A condus timp de aproximativ o oră până când am ajuns la spital. Într-un final, am putut vedea oameni îngrijorați cu privire la cei dragi lor. Iar apoi eram eu cu această străină.

— Poți să mergi singură? m-a întrebat ea. Am dat din cap aprobator.

Ea a oprit motorul mașinii și a așteptat să cobor. Am deschis ușa întrebându-mă dacă aveam vreun ban în buzunar. Ea a plecat în momentul în care am închis ușa mașinii. Nici măcar nu am întrebat-o cum o cheamă.

Am căutat prin buzunare și am găsit un portofel și o pereche de chei pe care nu le mai văzusem niciodată. Mi-am căutat telefonul mobil, însă nu l-am putut găsi.

M-am îndreptat spre secția de urgențe a spitalului. Era plină de oameni. Am văzut un bătrân sprijinit de perete care plângea după persoana iubită. Câțiva tineri încercau să-l consoleze.

— Ați avut un accident? a întrebat o doamnă în halat alb, purtând o mască.

— Da, am rostit eu.

M-a dus într-o cameră cu un pat de spital șubred. Camera îmi părea familiară, ca și cum aș mai fi fost acolo. M-a rugat să mă întind și a început să-mi examineze puțin capul.

— O să fie nevoie de copci! a exclamat ea și a rugat-o pe colega ei să îi dea ceva. O să vă dau niște anestezic, a spus și a început să-mi caute vena.

A continuat să-mi vorbească într-un mod prietenos și m-a întrebat cum m-am ales cu rana. Am vorbit despre cum ajunsesem în acest loc și cum nu-mi aminteam nimic. Și că nu cunoșteam pe nimeni aici.

— Dar mă cunoști, a spus ea încurajator și și-a scos masca.

— Nicoleta!!! Tu? am rostit eu șocată. Ea a dat din cap aprobator și a zâmbit.

Nicoleta a fost colega mea acum mult timp. Lucram la aceeași editură. Dar cum de era doctor? Am încercat să vorbesc mai mult, dar nu am putut. Poate că mă întorceam în neantul din care venisem.

Am deschis ochii. Eram în camera mea. Vedeam soarele strălucind de la fereastră.

— A fost un vis sau visez acum? m-am întrebat. Nu părea să fi fost nimic mai mult decât un eveniment scurt și neașteptat, dar care rămâne cu tine pentru totdeauna.