Am visat. Pe bunica o mușcase un câine. În vis m-am trezit fără să-mi pot aminti dacă bunica mai trăiește. Trăiește. Undeva la capătul orașului, încuiată în casă și fără graniță între ieri, azi și mâine. De sub pat se auzeau zgomote înfundate, ca și cum acolo și-ar fi găsit adăpost insecte gigantice care, trezite și ele, se mișcau haotic. Haotic pentru mine. Poate mișcarea lor avea un rost, alt rost.

Apoi m-am trezit iar, copleșit de neputința de a schimba cursul lucrurilor, de indiferența soarelui care răsărise, de mirosul crinilor care se împrăștia în încăperea în care fratele meu zăcea mort într-o cutie de lemn, am înaintat prin soare până la groapă – era o lumină care accentua contururile obiectelor și ale ființelor din jur. Groapă. Mormânt. Totuna. N-am vrut. Viața întotdeauna m-a obligat să fac lucruri pe care nu mi le doream, să fac, să privesc, să simt, să merg.

Trupul mamei se micșorase. Nici asta nu voiam să văd. În hainele negre, părea o pasăre rătăcită, fără aripi. O anomalie. M-am gândit că în curând mă voi micșora și eu și m-a cuprins spaima. Apoi am zărit-o pe Liza. Avea mâinile crispate, dar ochii ei mari și orbi, ca ai vitelor rătăcite pe câmp la crepuscul, mă fixau ca însăși viața de care mă izbeam la fiecare trezire din somn. Mai încolo – unchi și mătuși, nepoți și nepoate, veri și verișoare, cumnați, vecini, preoți. Tata nu venise. Rămăsese acasă și răsfoia, probabil, un album vechi. Chiar așa, oare ce făcea tata? Tatăl meu fără de care eu n-aș fi existat și nici ziua de azi n-ar fi existat, nici amintirea ei viitoare, nici fixarea în timp a amintirii gropii, nici dispariția fixării în timp a amintirii gropii după trecerea noastră, a tuturor.

Mi-a fost întotdeauna greață de prezent. Ca un personaj de carnaval, prezentul mă face să mă holbez la el cu o fascinație stupidă și să uit că sub hainele hazlii sunt oase. Prezentul nu e nimic. Clipa de-acum. Săracă. Bogată. Ridicolă. Irepetabilă. Încântătoare. Sordidă. Extatică. Ușoară. Greoaie. Acum înaintez forțat prin mulțime în timp ce mirosul crinilor îmi stăruie în nări. Acum mă duc spre cutia de lemn ca să-mi iau adio. Acum știu că înăuntru e fratele meu. Acum nu mai simt decât că sunt o mașinărie din carne și oase. Acum aș fugi. Acum îmi dau seama că acesta nu este prezentul, deși este, pentru că altceva n-ar avea ce să fie. E suma tuturor lucrurilor care au fost și care vor fi, adunate laolaltă fără a putea fi pătrunse, carnaval și oase. Aș vrea să lipsesc din prezentul meu, dar prezentul se ține după mine, ca o boală deja răspândită în celule, celule canceroase, de neîndepărtat, care fac ce vor până devin totuna cu trupul. Soarele n-are cancer. Soarele n-are prezent. Nu putem înțelege niciodată prezentul, nu putem înțelege și trăi în același timp, cele două se exclud, sunt incompatibile.

Pe chipul celei care ar fi trebuit să-i devină soție fratelui meu încremenise stupoarea. Prezentul ei era golit, ca la o tablă de șah de pe care dispăruseră deodată toate piesele. Poate că se simțea și ea aruncată la gunoi de un univers stăpânit de nepăsare, scuipată afară, născută fără rost sau sub o zodie nefastă.

După ce fratele meu mort și-a ocupat într-un mod previzibil locul, toți s-au împrăștiat, adăpostindu-se de o ploaie scurtă. Din nou natura – pe care în acel moment o uram cu o ură omenească, neputincioasă, surdă – ne manevra ca pe niște păpuși obosite, unele mai noi, altele mai vechi. Unora probabil că li se făcuse foame. Înfulecau ceva, sub streașina de tablă a capelei. Numai mama și cu mine rămăseserăm înțepeniți, lângă mirosul de brad și de flori care ne acoperea. Picăturile de ploaie se amestecau cu lacrimile tăcute ale mamei. O natură se unea cu alta.

Mama nu m-a privit nici măcar o singură dată în ziua aceea, iar la restul lumii s-a uitat cu reproș. Nimeni nu fusese în stare să facă nimic. Degeaba veniseră, iar gurile lor se mișcaseră degeaba. Și slujba, și cortegiul, și strângerile de mână, și îmbrățișările, și expresiile sobre și pioase, și capetele plecate, degeaba. Ploaia îi udase hainele de pasăre fără aripi. Așa știa ea să răspundă (lăsându-se udată, nefăcând ce trebuia să facă) mișcării universale, ciclicității și altor legi, printr-un prezent inert. Nu-mi pasă de tine, ploaie, nu-mi pasă de tine, soare, nu-mi pasă de tine, pământ care te rotești, nu-mi pasă de tine, ploaie, nu-mi pasă de tine, soare, nu-mi pasă de tine, foame, nu-mi pasă de tine, sete, nu-mi pasă de tine, dumnezeu ascuns, nu-mi pasă de tine, cer, nu-mi pasă de tine, nemărginire... Și tot așa.

După ce a încetat ploaia, am luat-o spre restaurant. Liza dispăruse. Vera m-a prins de braț și mi-a șoptit ceva, dar nu-mi amintesc ce anume. Știu doar că i-am simțit brațul cald și ferm și că atingerea ei mi-a făcut bine. Purta niște ghetuțe mov, fine și cochete și n-a ocolit nicio baltă de pe trotuar. Am mers așa, tăcuți, până la intrare, unde ne-am oprit, iar eu m-am desprins de brațul ei și am rămas iarăși singur.

Mi-am deschis telefonul. Primisem zeci de mesaje de condoleanțe, pe unii dintre cei care le trimiseseră nici nu-mi aminteam să-i fi cunoscut vreodată. Aveam totuși numerele lor, însoțite de nume. M-am așezat apoi la masă și am înghițit, fără să scot vreun zgomot, niște gustări reci. Nu voiam să mănânc, nu voiam să beau, nu voiam să vorbesc, însă am mâncat, am băut și am vorbit, poate doar așa, ca să trec neobservat. Prin sală a circulat un timp zgomotul metalic de tacâmuri, până când cineva a zis ceva și apoi și alții au inceput să zică ceva și imediat un nor de vorbe fără rost s-a ridicat spre tavanul restaurantului, izbindu-se de el ca de un cer de carton.

Acasă m-am simțit trist, am deschis laptopul și am început să schițez un nou scenariu de joc.

N-am băut nimic în seara aia.

Mă durea urechea care mi se înfundase.

Noaptea am visat că eram călare pe un animal ciudat, galben, cu corp de cămilă și cap de personaj din desenele animate de pe vremuri. Acolo, călare pe animal, îmi petreceam toată ziua, acolo mâncam, citeam și mă gândeam. Cu ajutorul lui mă deplasam (în vis îmi apărea și școala unde învățasem pe când aveam 12 ani) și tot lui îi vorbeam despre tot ce-mi trecea prin minte. Făptura mânca numai iarbă, dar într-o zi iarba s-a terminat. Nu mai exista nicăieri pe pământ niciun fir de iarbă. Am încercat să-i dau carne, lapte, pâine. Animalul nu primea nimic. Slăbise și se împuținase, dar păstra același chip vesel, ca un bătrân senil care se stinge. Apoi am pătruns amândoi într-o casă unde eram sigur că se aflau plante și flori. Dar făptura galbenă n-a mâncat nimic. Eu continuam să stau acolo, cocoțat, cu inima strânsă. Adormea și visa iarbă. Până la urmă nu s-a mai întâmplat nimic pentru că m-am trezit.

(fragment din capitolul 7)