Revistă print și online

Psalm de Rusalii

fericit cel căruia îi poposește în sânge

după-amiaza la ceas de rusalii

strămoșul cel mai însetat cel mai flămând

cel care poate rătăcește și se hrănește

cu suflarea bourului de la poalele Carpaților

căci duhul lui e asemenea unui boncăluit de cerbi

a unui cântec de mierlă

a unui umblet de linx

fericit strămoșul care și-a amintit de mine

în după-amiaza sacră de Rusalii

și mi-a cântat în sânge melodia aceasta

pe care încerc să o transcriu cu urechea

lipită de suflul lui de abur și păpădie

fericit cel care nu încearcă să afle

dacă cel care cântă în zarea după-amiezii

este bunicul Gheorghe, unchiul Cezar, vărul Celi ori Melasa

buna Catrina, poate tata, Miluță,

căci toate sufletele strămoșilor pot fi doar unul

toată foamea lor poate fi doar una

și setea asemenea

unui căprior ucis la marginea apei

fericit cel căruia i s-a îngăduit să transcrie:

mi-aș muia buzele în paharul cu vin de pe masa ta

dar nu mai am buze

aș frânge din nou o pâine cu voi

dar unde mi-s mâinile

aș sta chiar pe colțul acesta de masă

să vă aud sporovăind despre neamuri

– despre cine povestesc că i s-a măritat fata

și-au făcut casă acolo în luncă

unde zburdau odată mieii?

fericit cel care simte pe gura paharului său cu vin

buzele însetate ale strămoșului său

iar firmiturile pâinii frânte

hrănesc păsări nevăzute ale cerului

în timp ce aude:

– lasă-mi hrana aceasta

pomana literelor

să ne astâmpere setea și foamea

căci fericit va fi cel care va da

ce are el mai scump de pomană

ce e ascuns mai adânc în sângele lui

aceasta e odihna

și împăcarea

aburul care ne încălzește sufletele

fericit cel care înțelege că va veni vremea

când cel care acum scrie

va poposi în ceas de Rusalii

la colțul mesei

și-i va spune celui care va sta

cu urechea lipită de sufletul lui:

– scrie cântecul meu la ceas de după-amiază rusalină

scrie cum și eu cândva

atinge-ți din când în când

buzele de marginea paharului cu vin

și aruncă pe masă

fără să te vadă nimeni

firmituri de pâine


Cântec prozaic

înaintea acelei duminici, ai zis tu

atunci când cu briceagul între dinți

voiam să fug de sânge și părinți

o fi fost pur și simplu ziua șapte

zi plutind între ceruri și ape?

printre uși și ferestre gravate

chiromanții cu gust de clătite

falangă macedonian-sinucigașă

zeu pe care să-l sugrumi din fașă

înaintea unei duminici care a fost stea și a căzut

ai zis încet și ai tăcut

câte imperii pecenego-nomade-mongole

nu mi-au jefuit zile, ore

venind dintr-o parte a ușii, a unui pas

imperiul a fost

caii hoardei mă tot pasc

cu un plus de duminici subsecvente

netrăite, grandilocvente

stă Clio la masă sub stele

zeiță știrbă

făr’ de măsele

duminică topită-n august

filigran cu gust de miere

ziua întreagă trece

ca o coapsă de muiere

lasă zeilor să roadă

oasele acestei liniști

mi-ai tot zis

în duminica pierdută

prin imperiul de duminici

dor crestat până-n călcâi

ca pe mielul nu știu cui

duminica aceasta ce se frânge

e briceagul meu pierdut prin sânge


exodux

am ieșit din bula de aur a certitudinii

fix în pielea goală

pe stradă nici un cunoscut

nici un prieten n-a strigat

s-a auzit vocea mea:

dați-mi traseele mele, oamenii, străzile

dar n-a viat nimic decât un generic de știri

cu morții altora

unde e șoimul cu ochi sclipitori

bufnița de vede în lună

copacul pe care l-am tăiat pe fulger

întâia dată

să-mi dați fata care mi-a închis definitiv copilăria

dar toți au tăcut

pe după uluci case încremenite

trei epoci stinse cu var

trei iubiri care n-au mai fost

în care duhul adolescenței se întoarce doar sâmbătă seara


sunt atât de nud încât mi-e dor de glasul dintâi

aștept să mi se facă rușine de jur împrejur

când pe abel din mine îl plâng

îl aud pe cain

dar, Doamne, de când îi port eu de grijă lui sebi

nici karl cu care nu am făcut nicio beție

nu mai crede în materie ca în sânul drept al fecioarei

albul incandescent i se plimbă pe buze ca un lapte dialectic

între timp merg cu bicicleta ca să calmez nervii noilor profeți

și pe ai mei în devenire

mă ascund

atât de bine încât

strig chiar eu însumi după mine


cine are ceva de spus să spună acum

(sau să tacă în beci)

înainte de a se naște creștin

românul s-a născut poet

e o chestiune irefutabilă cum ar zice

un amic de al meu sensibil foarte în fața silabelor versatile

la descălecarea neamului

s-a călcat în metaforă s-a tras cu arcul în iambi

când plecau la luptă

dacii scriau două-trei poezii

apoi făceau gargară cu apă din danubius

ovdius publius nasso

a recunoscut acum 2000 de ani

că abia la contactul cu aerul tomisului

a realizat că tăia frunze câinilor antici

românul vede poezie peste tot

în zațul ceștii de cafea își înmoaie degetele

apoi scrie

peste univers seara cade în falduri

mădălina privea pe fereastră ca și cum

peste ani la școală profesoara va ridica degetul

își va arcui sprâncenele sânii

și va întreba

ce a vrut să spună poetul în versul de mai sus

cine n-a fost îndrăgostit de profa de română

nu știe ce înseamnă versul cu adevărat

românul are șapte vieți dar un singur ficat

chestia asta îi mai încurcă din când în când planurile

altfel aude mereu în pieptul de aramă cum gâlgâie poezia

balada miorița îl urmărește din leagăn până în cârciumă

ale lui sunt mai mândre și cornute câinii mai turbați

la judecata de apoi românul nu va fi întrebat

despre ce anume a făcut sau nu a făcut

ci despre cât de mult a scris în care zile

dacă s-a închinat cu regularitate la vers

și a dat de pomană câte un poem două

nou-nouțe nu din categoria celor

pe care oricum nu le mai purta la petreceri

se va face atunci dreptate vor fi ascultați toți marii poeți

li se vor publica creațiile cu litere de foc

să vadă toți nerecunoscătorii toți ingrații

că românul s-a născut poet

la zidirea soarelui

amin

Sebi ȘUFARIU

Jurnalist, poet, prozator. A publicat volumul de poezii Cel nebun după poezie și este prezent în periodice și antologii. Recent a încheiat un roman.