Revistă print și online

Inscripții pe tricou

Cu timpul ajungem să tragem tare de noi, mai ales când cineva pleacă. Ajungeam aiurea, prin cartiere mărginașe, prost luminate, cartiere apatice, cafenele de prost gust. Ceva trebuia schimbat. Poziția lui, dreaptă și pală, apărea constant, ca o imagine de pe un film vechi, ușor blurată.

Pentru orice există mai tot timpul cineva care a scris ceva.

Despre asta.

Despre altceva

Despre similarități apasătoare.

Despre alții și alții și alții s-a tot scris.

Răceala din oase, monturile de frig, răspunsul mut: constanta noastră de fericire binară.

Prinși în stop-cadre.

Uneori stăm și clipim îndelung.

M moțăie primul. E ca și cum fiecare are emisfera lui, care-l cocoloșește cu gesturi automate, ca gesturile de toate zilele mele de nesomn. Și nopțile de veghe.

La el acasă, am descoperit cumva că eram asemănători în multe.

M-am simțit acasă, m-am instalat ușor.

Era un fel de ideal. Într-o sâmbătă seară, când ne uitam la un film, M mi-a propus să plecăm undeva în lume. Ne-am decis rapid. M-a îmbrățișat foarte sigur. Se simțea bine.

Soarele târziu s-a strecurat din capul norului care mai umbrea din când amiezile până în zona albastră rămasă liberă a ceului. Spectrele curcubeului după ușoara răfuială ne amețeau ochii obosiți de nesomn. Există unii oameni care trebuie să se prăbușească într-un fotoliu după o zi întragă de activități, unuii nu pot să treacă fără pauze constante de țigară, există cei care au nevoie de reasigurare constantă, de aplauzele mulțimii și există unii ca noi, care viețuiam în bula socială ca într-o cochilie, iar seara, după ce terminam cu atribuțiile noastre, ne (re)deschideam către noi. Doar că unii oameni sunt capabili să-și regenereze bateriile în parfumul iasomiei, sau cu o adiere caldă de ceai, sau în sunetul oamenilor pe care-i auzi întâmplător, care râd, sau simt intens clipele dinaintea furtunii: și M era o astfel de persoană.

După ceva timp, contrastele deveneau mai intense și mai adânci, trip-uri care te luau așa deodată, trip-uri zvâcnind în culori tari, ca și cum un copil s-ar fi jucat prima dată în culori primare îndrăznețe - umbre destul de negre, galbeni cu gălbui strălucitor, pini de culoare verde închis și limpede, că le poți simți mirosul, îl știi, siropul mugurilor de pini de când erai mic. În bolul nostru, aerul devenea albastru închis - albastru pur și ne rostogoleam, ca două talazuri ce se iau la întrecere.

Ne țineam strâns și ne uitam aiurea pe tavan, peste plajele interminabile pe care ne le imaginam.

Arăți obosit azi...

Zâmbi în cunoștință de cauză și se întoarse să mă cuprindă mai strâns, să nu mai vorbesc.

În sfârșit, urma răsăritul peste noi, soarele a dispărut în spatele ochilor lui obosiți, recuperați acum, după ce ne-am privit intens în ochi și ne deslușeam unul altuia umbrele pe retină. Am devenit cumva foarte apropiați, cu toate acestea, nu am rămas pe bune împreună, doar ocazional.

Fără îndoială, am fi foarte fericiți, s-ar spune.

Am fi cumpărat o casă mică și am fi început viața împreună, s-ar spune.

Dacă și iar dacă.

Sub ochii noștri putea fi totul cumva.

Doar ca multe erau neterminate.

În el.

În noi.

În dreapta, pe jumătate îngropați în pătură ca în zăpadă proaspătă, ne poticneam într-o avalanșă de scenarii, zăpada se îngroașă în mintea noastră, atât de surprinzătoare gândurile care dau năvală.

Nu era neobișnuit pentru noi să stăm așa, să mergem cu discuția până-n pânzele albe.

M era prietenos, dar ochii i se strângeau și ezita de fiecare dată când era sărutat în public.

Ochii i se limpezeau acasă, în zona lui de confort, mă fixa ca pe o exponată pe care trebuie s-o descifrezi în cât mai scurt timp, iar eu am alunecat într-o analiză multilaterală a mea, pe care eu însămi am ajunsesem cu greu s-o descifrez, prin ochii lui.

În afară de mometele lejere pânâ-n pânzele albe, a existat cumva o linie de blocaj a noastră, testam bine momentele care prefigurau momentul în sine, să nu cumva să arăți vreo zonă vulnerabilă. Mi-a amintit de avertismentele preoților când eram copil și mergeam la spovedit. Nu trebuie să te spovedești pe la prea mulți. Indiferent câte lucruri bune am făcut pentru a încerca să-mi echilibrez diferitele păcate, la final va trebui să plătesc cumva și pentru ce a fost rău. Și să nu mai fac. Dar acum părea diferit.

Ei bine, spune ce îți place, dar nu spune cu jumătate de inimă.

Ne aruncam mereu câte o privire unul cu celălalt, ne atingeam strengărește umăr în umăr, apoi ne făceam unul altuia grimase rotunjite, cu gura căscată. Orice elan nebunesc ni-l potoleam noaptea. Prin fereastra văzusem zile mai bune, mult timp am fost inactivă și totuși caldă în interior, trebuia cumva să erup, să fac tâmpenii. Ai putea spune că te vezi mai bine din ferestrele clare. Am dat cumva din cap înțelegând și mi-am propus să testez limite. Am așteptat să treacă timpul, făcând mai nimic, ne-am zâmbit unul altuia, încălcând orice regulă ne-am purtat prostește.

Să rămânem lipiți aici, ar fi ceva.

Ridicam privirea foarte des. Îmi plăcea enorm să stau ascunsă sub el, în timp ce mă prăbușeam cu totul, în timp mai simțeam nicio textură a locului.

Totul a fost așa cum trebuia să fie, s-ar spune. Seara, ferestrele s-au întunecat atât de tare, că nu s-a putut desluși nimeni din interior. Amândoi știam că merită sacrificiul, dar am sperat să nu ne despărțim prea brusc, când ne vom despărți. Speram să fie momentul ăsta cât mai departe în timp. Eram încordați, zâmbetele rămâneau încleștate. Nu trebuia să ne concentrăm prea mult pe asta, unii mai trebuiau să și înnebunească puțin.

Corpul erau greu de descins din clarobscur.

Ar trebui să tânjim spre o atitudine mai relaxată față de viață.

Adormeam tot timpul îmbrățișați.

Ioana MIRON

Ioana Miron (10 noiembrie 1989, Botoșani) este poetă, artist vizual, traducătoare. A debutat cu volumul de poezii Picaj (2016). A tradus și ilustrat volumele de poezie Modulații etanș - Stanch Modulation (Ioana Miron) și Cântecul asasinului meu - My Murderer's Chant (Șerban Axinte). În prezent este traducător și ilustrator. Împreună cu Răzvan Țupa a susținut un eveniment performativ de poezie grafică intitulată Linii de plutire, la Muzeul de Artă Recentă din București, în baza conceptului poetic Corpuri românești. Conexiunea grafică. A publicat, împreună cu Răzvan Țupa volumul performan(ce) grafic în versuri Poetic. Conexiunea grafică, în baza aceluiași concept (2022). Traduce poezie pentru revista Poesis Internațional, site-ul Poetic Stand și articole legate de artă pentru revista Lettre Internationale.