nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Poveste de Crăciun

Clopotul dăngăne ascuțit chemând la liturghia de seară pe ceangăii din sat. Grămezi tropăitoare de picioare molfăie glodul cleios de pe drumul neasfaltat, bătând cărări ca două linii de șenile către sfânta biserică catolică. Pe șoseaua principală, urmele de cizme de cauciuc desenează trunchiul unui copac găunos care se lățește sub fulgii amestecați cu ploaia măruntă de început de iarnă: trunchiul gros duce până în buza bisericii, pentru ca în dreptul fiecărui birt să se desprindă câte o ramură subțire, dar la fel de hotărâtă.

La prima bătaie metalică a clopotului, oamenii din toată casa își lasă treaba, contenesc cearta (pe care or s-o reia ori de câte ori o impune situația), sfârșesc repede ce făceau. Că misiunea ceangăului catolic e clară. Trebuie să meargă la liturghie, iar de la prima serie de clopote mai au fix jumătate de oră să ajungă cuminți în băncuțe, unde li se va încălzi inima și unde le vor degera extremitățile, unde vocea sever-plângăcioasă a parohului va sfredeli aerul înțepenit de ger și unde corul, dublat de o orgă dezacordată și stridentă, va înălța cântări la Domnul. Ave Maria, veniți-și-luați-trupul-meu, Mielul lui Dumnezeu care iei asupra ta păcatele lumii vor lovi sacadat pereții de marmură rece ca gheața, ochii păcătosului lovit de căință se vor ridica până sus în tavan, unde rândunicile și-au făcut cuibul. Toată promisiunea salvării îi cheamă seară de seară pe săteni, tot focul iadului amenință să iasă prin crăpături mari din adâncuri dacă drumul nu va fi rescris, ciclic, de picioarele grăbite care bătătoresc zloata.

Femei încotoșmănate, rotofeie, cu fețele roșii și nasurile turtite, copii blonzi, de o frumusețe nordică, babe aplecate în bastoane și moșnegi cu căciuli țuguiate de blană umplu, ca la un semn, drumul satului. Bărbații o pornesc și ei cu alaiul. Dar nu toți urmează radarul credinței, unii cotesc pe câte o ramură ce se deschide în câte unul dintre nenumăratele birturi, către care îi cheamă, ca pe niște mari molii, lumina murdară a becurilor ce sfidează gravitația din duze atârnând din tavan.

Și-a mai înjurat o dată nevasta, de data asta cu voce mai stinsă, că oricum nu-și amintea clar care e acum pricina de dezbinare. Tot drumul până aici a fost supărat. Poate s-a contaminat de la babele smerite care-și uitau vârsta gonind către liturghie. Poate-l deranja că nevasta lui nu-i în cârd. Poate îl enerva compania cojilor de semințe scuipate în noroaie de gurile care, plecate de-acasă din vreme, căutau vorbă și noutăți. Sau poate, cumva, îl atinsese vreun fior inexplicabil, de tipul celui pe care-l mai simțise odată, demult, la o spovedanie, când popa îl certase și-i amintise că o să moară, că o să-l roadă viermii, că n-o să-l plângă nimeni dacă o mai bate și le bea copiilor alocația. De parcă atunci asta o să-l intereseze pe el, dacă mai e cineva să-l plângă sau dacă din alocație ar fi putut face altele. Sigur că ar fi putut face altele. Sigur că poate fi și bine, dacă n-ar fi rău. Mina de supărare îi sare însă imediat ce vede agățată de gard o bicicletă și recunoaște crupa calului care tocmai trăsese o căruță în șanț. Și calul, și bicicleta asta ruginită, și picioarele lui știu singure drumul și către crâșmă, și înapoi, acasă.

Femeile se strâng din ulițe, se adună în drum și se întovărășesc umăr la umăr o bună bucată de drum, de la un micinalț, lea? – ce mai faci, fă, varianta în ceangăiește – și până la căușul de marmură de la intrarea în biserică, în care își vor scufunda degetele dreptei, vor face semnul sfintei cruci scoborât din frunte și își vor apropia genunchiul de podea. Și podeaua de marmură pe care se lipește ceara scursă din lumânări, și altarul cu flori, și băncuțele de lemn pe care diavolii de copii lipesc uneori gumă de mestecat, toate astea sunt grija lor. Să le măture, să le curețe, să aducă flori proaspete, să se îngrijească de casa Domnului mai ceva ca de a lor. Tot ele se ocupă și de crucile din sat, plantate în fiecare intersecție. Cu ele e de lucru primăvara și vara, să le văruiască, să le sape pământul de la rădăcină și să planteze flori, să îngroașe câte un citat care să-i amintească omului să se lase în grija Păstorului. Dacă în biserică nu se vede creativitatea cuiva, cu crucile treaba stă taman pe dos, că fiecare știe a cui e o cruce anume. Așa că femeile se întrec să le orneze, mai ceva ca-ntr-un templu budist, cu prosoape roșii, flori de plastic, icoane. Dar aglomerarea nu înseamnă și frumos, iar ieftinătura împunge ochiul. Așa că ele or să pună pe crucea lor, de-a lungul Isusului stilizat din fâșii groase de tablă, un furtun cu luminițe de Crăciun. Or să treacă furtunul ăsta pe conturul trupului crucificat, iar la coroana de spini or să pună căpețele, atunci când se aprinde să împrăștie în jurul capului cel sfânt o horbotă luminoasă. Chiar în seara asta, după liturghie, or să facă treaba. Iar mâine, din ce-o rămâne, și-or decora și casele lor.

Înveselit de imaginea calului chemat în șanț cu tot cu căruță de niște rădăcini înghețate, începu să-l suduie pe-al lui Căpitanu. Că de ce, adică, să vii tu două ulițe cu căruța, în loc să vii pe jos, că doar nu te-o aruncat Dumnezeu pe Blăjoaia, să cobori trei dealuri până-n birt. Așa-i când omu-i prost, n-ai ce-i face, când îi prost de fudul sau când numai vrea să-i facă publicitate calului, că oricum o să-l vândă și pe ăsta, după ce termină de cărat de la pădure. Cară Căpitanu de la pădure, cară și fiu-su, nu-i babă-n sat să nu-i fi adus lemne, că lucrează cu pădurarul la marcare și știu ei cum să facă să meargă treburile. Îi prost și fudul, dar are mână largă, nu-i cu arici la buzunare ca Butelie-calicu. Și-i place vorba, și lui îi dă pe caiet că de la el scoate cârciumarul banii, așa că-l îndeamnă să bea și să dea și altora, și Căpitanu râde încântat și plătește sticla întreagă, nu cu suta, când te fură. Și pune sticla pe tejghea, mai sus decât masa, și toți o văd că-i acolo și știu că iar îi rost de băut. Și-i place și muzica lui Căpitanu, bea și ascultă ce hâjâie la radio, și atunci lumea nu-l iscodește la vorbă, fiecare se uită-n paharul lui și pace bună. Uite, de-asta, fă, nevastă, crucea mă-tii, de asta-i mai bine la crâșmă. Nu te turuie nimeni, dacă n-ai chef. Poți să stai cât vrei, fără să scoți o vorbă. Stai, bei, fumezi. Și stai, îți aduni și tu sufletul, că și așa ți l-ai scurs toată ziua prin noroaie. Acum îl aduni și vorbești numai când ai chef. Vii când vrei, pleci când vrei și nimeni nu moare de grija ta, nimeni nu te ia la învârtit. Ba c-o căzut gardul, ba c-o fătat scroafa, ba c-o fi, ba c-o păți. Că doar mai mult de asta vine lumea la crâșmă, că tot omul are acasă vinul lui. Bă, dar voi știți că Manu o terminat vinul și nu mai are nici o sută de grame acum, de Crăciun? Ia zi, Manule, dar voi puneți și-n borș, mă, Manule, sau cum faceți, bă, acolo la voi, tu cu tac-tu și cu frații tăi? Nu mai râde Manule, tu-ți armonica mă-tii de mustăcios, cum să beți, bă, nesătuilor, 500 de kile de vin în 2 luni bă, că de când s-o făcut tulburelul nu te-ai mai dezlipit de butoi, burtosule, nici în beci nu l-ați mai dus, că nu s-o terminat din fiert când v-o mai rămas doar câteva găleți... Paștele mă-sii, Manule, să nu mă mai chemi mă, când scapă calul și vă mușcă pe toți. Păi, vă mușcă, mă, că-l bateți! Care, mă, las că știu eu, dați cu furca-n el, și tu, și frate-tău, bețivanul ăla, și Felicia îi mai arde câte una. Este? Dar să nu mă mai suni, mă, când scapă, auzi la mine? Stați la geam ca trântorii, încuiați în casă, că dacă ieșiți în curte vă halește! Și stați așa, cu zilele, dacă nu aveți minute să dați un bip să venim să legăm calul. Că nu s-o făcut încă un cal pentru nevastă-mea, nu mai râde, că dac-ar fi unul pe lumea asta, pe jos mă duc să-l cumpăr. Îl aduc acasă și-l las așa, slobod prin curte, repar leațurile alea, să nu plece dihania, apoi fluier una scurtă pentru nevastă-mea, n-o chem cu scandal, că fuge pe geam la vecina, o iau așa, mai pe ocolite, cu un fluierat. Auzi, mă, cum zic? Și ia să vedem atunci cum îi treaba! Mă pun jos, pe-o treaptă la magazie, că de acolo văd peste tot. Și-aștept să vină, să-și pună mâinile-n șold și să-nceapă să mă spurce. Să vezi atunci concert, bă, că le acoperă la ăștia orga din biserică dacă-ncepe-a mea să zbiere. Îl dresez, bă, pe cal, îl dresez s-o și alerge puțin prin curte, măcar cât mă aleargă ea pe mine din geana zilei până o ia de-a dura luna pe coroana aia de spini a lui Isus. Căpitane, dar calul tău, cumu-i? Ia-ntreabă-l într-o zi, așa, din curiozitate: "Bă, tu știi să muști, tu-ți Paștele mă-tii, știi, mă? Că avem să te tocmim cu ziua". Treaba nu-i grea, mă, că nevastă-mea obosește repede.

Lumina spălăcită din cârciumă se prelinge pe geamurile murdare până pe spinările femeilor asudate, îngenuncheate la picioarele mântuitorului de tablă. În semi-obscuritate, trei guguloaie roiesc de jur împrejurul postamentului de ciment de pe care Păstorul își trage bărbia în piept și își strânge ochii. Din curtea cârciumii lui Gigel curg acum manele și hăhăieli groase, iar fumul din țigări și din godinul de tablă iese în fir de abur albicios printr-o crăpătură a ferestrei. Umbrele se îndepărtează, până se pierd cu totul în fulgii de nea.

Cârciumarul a închis televizorul și i-a ars o telecomandă după ceafă. Scoală, mototolule, aproape n-am auzit scrisul de la film la cât ai sforăit, băi, mi s-a mototolit cămașa pe mine și tu tot aici ai rămas, ia-te și du-te, că vezi tu rost de urmă de tigaie de la nevastă-ta, azi îți dă, bă, nu te iartă, dormi cu scroafa și mi-i că-i strivi vreun godăcel, și m-am tocmit cu nevastă-ta că mi-i dă mie, i-am și dat niște bani pe afacerea asta, parcă văd că mi-l strivești pe ăla mai gras, c-ai să zici că ești la tine-n pat când te-o zvârli nevastă-ta-n teică! Nu te sprijini de gard, c-ai să-mi cazi cu tot cu scândurile alea de le-ați smuls data trecută, când v-ați bătut. Ia-o-așa, mai prin șanț, că te-o călca vreo mașină și bagi om nevinovat la răcoare. Ridică-te, mă, panarama pământului, ridică-te din șanț, mă, că te ninge naibii și te-om găsi la primăvară, mori la naiba să te ia, că îngheață-n tine alcoolul cu care ți-ai uns instalația.

Peste sat ninge liniștit. Înmărmurirea de nea, rece, e spartă la răstimpuri de câte un câine care bate în depărtări și căruia îi răspund alte și alte lătrături. Cu spatele îndoit pe sfert, cu coada între picioare, bătând acolo și împrăștiind cu vârful ei lățos zăpada pufoasă proaspăt așezată, un câine sperios se apropie de nasul borcănat care împrăștie în jur un miros înțepător de spirt și un sforăit înecat. O limbă lungă trece sfioasă peste pometele și tâmpla bărbatului și găsind acolo ceva neînțeles, alte lovituri moi și calde îl alină pe cel lungit în zăpadă, care răspunde cu zâmbete unei năluciri de vis. Nasul înghețat al câinelui dă ghes, mai departe, în grumazul bărbatului, până când acesta deschide un ochi. În fața lui, instantaneu, Isusul de tablă începe să pâlpâie ușor din toată instalația lui de Crăciun, răspândind în jur lumina biruitoare de întuneric. Cu capul în piept, dezaprobator, Isus își trimite sclipirile în văzduh. Bărbatul își duce mâneca înghețată la gură să curme alunecarea unei dâre îmbălate. Se freacă la ochi și se ridică în genunchi. Isus îl înțelege și îi iartă păcatele, iar pieptul bețivului se sparge de promisiunea salvării.

Și zi așa, mă, Cioroabă. L-ai văzut azi noapte pe Isus. Și acum vrei autorizație să faci o biserică, auzi la tine, om nebun, cine-o mai pomenit biserică pe proprietate privată! Văzut, dom secretar, că de aia am venit aici la mata, că la Primărie țineți mereu închis când are și omul o treabă. Dar Isus nu doarme, ne veghează pe toți și ne cheamă la pocăință! Aseară-o fost ajunul, de aia s-o și coborât la noi în sat, iar eu l-am văzut cum te văd și cum mă vezi! Venea peste sat pe lumină de neon. Numa-un ochi ce-am deschis, că eram în șanț, adormisem acolo, păcătosul de mine. Adormisem și ningea, ca-n povești ningea. Și printre fulgi, Isus îmi zâmbea. Și mi-a zis că mă salvează. Și pe nevastă-mea o salvează, și pe tine salvează, dom secretar, pe toți, Isus nu uită pe nimeni care-i ascultă cuvântul. Numai autorizație să-mi dai, dom secretar. Baremi la sfânta biserică să am, că la bordei n-am avut timp să cer. Așa-i omul, când îi grăbit, dom secretar. Numai cerurile ne așteaptă, numai ele nu fug și așteaptă să ne pocăim...

Ningea frumos peste sat. Fulgii mari dansau în roiuri de fluturi, acoperind casele și crâșmele, străzile și ulițele, căruța lui Căpitanu și cotețul cu purcei abia fătați. Isus răstignit pe crucea din mijlocul satului se căznea, cu lumina lui de neon, să acopere albul fosforescent care se așeza peste tot.

Ramona JITARU

Jurnalistă, profesoară, prezentă în viața culturală și artistică băcăuană.