Vagonul e vopsit într-un roșu decolorat de soare pe care inscripția CASSA iese în evidență cu literele îmbârligate, galbene, conturate cu negru. Are roți de cauciuc și e așezat pe niște osii caraghios de înalte, fereastra decupată e atât de sus încât și pentru un bărbat e dificil să vadă ceva în penumbra de dincolo de tejghea.

Fata înaltă stă deoparte, își tot mută geanta grea de pe un umăr pe celălalt. Se uită când la statuia lui Petschovski care pare să tragă un șut către stadionul UTA, când la moțul roșcat al femeii din vagon, când la sandalele galbene cu platformă și tocuri pătrate ale fetei scunde. Un tramvai trece cu zgomot, dar nu reușește să acopere vocea micuței.

— Vrem să vorbim cu Ramy.

Un elefant îi răspunde trâmbițând ascuțit de undeva din spatele cortului.

Femeia se ridică de pe scaun și se apleacă puțin ca să o vadă pe obraznica înfiptă la câțiva pași în fața ei. E liniște, mașinile sunt rare, iar trecători deloc. Peste vreo două ore va începe nebunia, când ies oamenii de la fabrici. Se vor buluci la coadă cei de la Vagoane, de la Strungul, de la UTA. Atunci nu-și va vedea capul de lucru. Deseară e ultima reprezentație. Acum nu are chef de pupezele astea două. Le studiază cu un ochi critic. Cea înaltă vrea să pară că nu are nimic de-a face cu toată povestea, precis e coadă după micuța afurisită. Amândouă sunt în uniforme bleumarin, de liceu.

— Știu unde să îl găsesc, am fost și ieri la el, continuă obrăznicătura sigură pe ea, cu o voce stridentă în liniștea amiezii.

Asta îl are pe dracul în ea, gândește femeia. Are un corp mic și compact, de gimnastă, frumos conturat pe sub uniforma ajustată cu câteva pense și scurtată până deasupra genunchilor. Picioarele cu gambe puternice și glezne subțiri tropăie un pic a nerăbdare pe tocurile foarte înalte. Ar putea veni acrobată la noi, se gândește femeia. Numai că are țâțele cam mari.

— Sau chemați-l aici.

— Că eu altă treabă nu am decât să umblu după voi, răspunde alene.

— Balaura, hai să mergem, intervine cea înaltă.

Femeia îi aruncă o privire în treacăt. E lungă cât o zi de post, uniforma stă pe ea ca aruncată cu furca, e și cam adunată de spate, nu are nimic din semeția și drăgălășenia ăsteia mici.

Cea mică pare să se înmoaie.

— Vă rog lăsați-ne să intrăm, Ramy știe că venim, el ne-a chemat.

— Cumpărați bilete și intrați sau, dacă nu, marș la școală cu voi.

Fetele se uită una la cealaltă, abia au avut bani de tramvai.

Cea mică se răsucește hotărât pe călcâie și îi spune lunganei:

— Știi ce, Silvia? Să-l ia naiba. A promis că mă așteaptă la intrare. El pierde. Mergem la mine?

Alți bani de tramvai nu mai au și, până pe Romanilor, unde stă Laura, e drum lung în soarele amiezii de iunie.

Pornesc în tăcere pe Victoriei, o siluetă mică și sprințară, neafectată de eșecul negocierilor cu femeia cu CASSA și de întâlnirea ratată cu acrobatul, și una deșirată și gâbă, cu ochii în pământ, chinuită de regretul că a chiulit de la ultimele ore. Cu tocuri cu tot, Laura îi ajunge Silviei doar până la umeri.

Trotuarul umbrit de tei e pustiu. De-abia după ce trec de tipografie, cea înaltă ridică ochii și îngheață. Cu un glas pierit îi șoptește Laurei sau doar își confirmă ceea ce ochilor nu le vine să creadă.

— Mama.

Cea mică dispare, se topește, lungana nu își dă seama când a rămas singură, față în față cu femeia care vine dinspre Strungul, amărâtă și cu privirea pierdută, pare că nici nu o vede. Nu știe ce să facă, stă înțepenită în mijlocul trotuarului, până când femeia aproape dă peste ea.

— Servus, mama, zice cu groaza în priviri.

Glasul care îi răspunde e atât de slab, încât o trec fiori.

Femeia o ia de braț și o întoarce din drum. Silvia bănuiește de ce a plecat mama ei mai devreme de la serviciu și se întreabă dacă mama și-a dat seama ce caută ea la ora aceea atât de departe de liceul de pe malul Mureșului. E în clasa a zecea și încă nu a chiulit niciodată. Dar dacă Laura a chemat-o, nu i-a putut rezista. Speră ca printr-un miracol maică-sa să nu facă legătura cu circul pe lângă care tocmai au trecut.

— Cum te simți? îndrăznește cu jumătate de voce.

— Vorbim acasă, îi răspunde mama, și cu toate că vocea îi e tot slabă, Silvia simte tonul de amenințare. Va fi circ.

Se duc împreună până în stația de tramvai. Maică-sa îi dă douășcinci de bani să își cumpere bilet și așteaptă pe peron, în plin soare. Silviei i se rupe sufletul de mila ei, știe că nu are voie să stea în soare, nu are voie să se necăjească. Are puseuri de tensiune mare, amețeli, toată familia trăiește cu groaza că ar putea face un accident vascular. Mila se amestecă în sufletul ei cu remușcarea și cu teama de ce va urma. Și cu rușinea. Își trage capul între umeri.

Speră că nu a văzut-o pe Laura, speră că nu îi va interzice să fie prietene. Laura e cea mai populară fată din clasă, un magnet pentru toate fetele și pentru toți băieții. E o minune că a băgat-o în seamă și azi, când a vrut să chiulească. Niciuna dintre colege nu a îndrăznit să plece cu ea de la matematică, numai Silvia și-a făcut curaj și, îmbătată de poveștile Laurei, a urmat-o. Spectacolul de circ nu l-au văzut împreună, Silvia a fost cu câteva seri în urmă cu părinții și sora mai mică. Nici prin cap nu i-ar fi trecut să meargă cu prietenii seara la spectacol, taică-su nu ar fi lăsat-o să umble la ora zece prin oraș, singură. Nici la cenaclul Flacăra nu a lăsat-o. Dar Laura nu are tată, are doar o mamă care e plecată de acasă toată ziua și un motan care mănâncă roșii și castraveți. Pe ea nu a oprit-o nimeni să iasă cu prietena ei cea mai bună, Juji, cu care face gimnastică și orientare turistică la club, și, după spectacol, să îi caute pe acrobați ca să le ceară autografe. Ramy le-a invitat în rulota lui unde au făcut un chef cu votcă și țigări și au povestit până la miezul nopții când fetele s-au dus acasă. Poveștile Laurei întotdeauna sună periculos și ademenitor. Ca și numele acrobatului. Ramy. Ramon. Laura i l-a descris, e înalt și slab și foarte brunet.

— Cred că e țigan, a spus Laura.

Tot mai periculos și tot mai ademenitor.

— Am stat la el în brațe și nebunul s-a aplecat și m-a pupat aici, și Laura a arătat către pieptul generos. Grupul mic de fete căruia i-a povestit a făcut ochii mari și Silviei, pentru o clipă, i s-a oprit respirația. Înspăimântător și ademenitor.

Nu știa ce spera când a plecat cu Laura. Ar fi vrut să inspire aerul misterios și decadent din interiorul unei rulote de circ, să îi pună un chip lui Ramy, pe care degeaba îl căuta în amintirile ei din seara spectacolului. Tot ce își amintea era un vârtej de culori, sclipirea costumelor pline de paiete, salturile și senzația de zbor de care s-a lăsat pătrunsă de parcă ea ar fi fost suspendată în aer, nu acrobatele compacte, ca niște mingiuțe de cauciuc, tari și elastice, cu brațe și picioare scurte, rotunjite de mușchi, cu mișcările lor grațioase. Acasă, împreună cu sora ei mai mică, au retrăit zborul sărind pe canapele în timp ce jonglau cu un singur balon, până când părinții le-au trimis la culcare. De-abia atunci și-a amintit cât e de deșirată și de neîndemânatică.

Se vede un tramvai venind. Ca trezită din vis, maică-sa apucă să îi spună înainte de a urca.

— N-ar trebui să mai fii prietenă cu Laura. Arătați caraghios împreună. Ea e cât un dop și tu parcă ești un cocostârc.

Adusă de spate, urcă și Silvia. Mai e un loc liber, dar nu îndrăznește să spună nimic. Se opresc în intervalul din mijloc, în picioare, lângă două femei care vorbesc întruna.

— Stai dreaptă, îi spune mama pe la gară.

Ar vrea să fie oriunde, numai nu la capătul punții de tăcere înghețată care le unește. S-ar aduna ca un melc în cochilie, dacă ar putea. Dar nu poate, nu este niciun loc în care să se ascundă.

Cocostârc îi spun și colegii de la școală. Nu mai e cea mai înaltă din clasă, mulți dintre băieți au început să o ajungă din urmă și chiar să o întreacă, dar ea a rămas marcată de cei doi ani în care a avut poziția de păluga clasei, ocolită de fete, nebăgată în seamă de băieți. Cupluri se făceau și se desfăceau, se pupau prin colțuri, numai ea veșnic pe dinafară. Adi, cel mai răutăcios, o mai strigă și cămila. A crezut că nu știe nimeni că o cheamă Silvia până când a început Laura să se apropie de ea.

Mama privește pe geam, se apropie de Podgoria, stația la care trebuie să coboare.

— Parcă nici n-aș exista, se gândește Silvia. Mai bine n-aș exista.

Ar putea rămâne în tramvai, poate mama nu observă, să meargă mai departe, până la Balaura, să hrănească motanul cu castraveți, să nu mai vină niciodată acasă, acolo unde va fi circ.

Femeile sporovăiesc în continuare. Una dintre ele e înaltă, aproape cât Silvia, dar pentru că fata stă atât de adunată de spate, femeia cu ținuta dreaptă, de dansatoare, vorbește pe deasupra capului ei. Ofilită și ignorată, prin carapacea de nefericire și disperare, cuvintele femeilor încep să ajungă la ea.

— Și unul mic, un michiduță, un țâști-bâști, zice dansatoarea, strigă după mine – Ui, la asta! Atâta-i de lungă că îți trebuie scara ca s-o pupi!

Cealaltă se preface indignată.

— Și i-am zis: "Pupi până unde-ajungi!"

Silvia își zâmbește în geamul tramvaiului și îndreaptă umerii. La Podgoria coboară în tăcere în urma mamei.