De ce adaug Crush-ul Dorei Pavel celorlalte volume ale prozatoarelor pe care le-am inclus în lista proprie de nominalizări pentru secțiunea literară a premiilor Ficțiunea din acest an (pentru curioși: Fără poză de profil, de Anca Vieru, Dezrădăcinare de Sașa Zare și Gene dominante, de Ștefania Mihalache)?! Răspunsul mi se pare că ține de ordinul evidenței – deși se dovedește, bineînțeles, greu de justificat în doar trei-patru paragrafe.

Așadar, foarte pe scurt: ca mai toate ficțiunile epice marca Dora Pavel, și acest roman este unul plurivalent tematic, provocator stilistic și cât se poate de ambițios din punct de vedere structural. E adevărat că în prim-planul lui stă o narațiune turnată pe tipare psycho-noir (cf. Giovanni Magliocco), ale cărei resorturi depind prioritar de relațiile în fond convulsionate dintre cele trei personaje masculine de prim-plan, Robert, Zeno și Sandini, toți fascinați (după caz: fie până la limita pierderii de sine, fie până la aceea a patologicului) de aceeași femeie, pictorița Tora Cadis, un nume "vi­guros și sfredelitor, aproape viril, aproape distrugător, un utilaj de tortură cu consoanele lui complementare“.

Dincolo însă de evoluția mai mult sau mai puțin derutantă a legăturilor dintre cele patru personaje (ingenios reflectate și în relatările lor chinuite, din a căror hibridizare ia naștere un corpus textual impregnat, pe alocuri, de trimiteri autoreferențiale), narațiunea se coagulează în jurul unor centri de o mare densitate ideatică și simbolică. Pentru că în/ prin Crush scriitoarea atacă frontal sau pieziș teme dintre cele mai grele, de la efectele năucitoare ale unor traume existențiale dificil de depășit (abandonul parental, pierderea absurdă, în urma unui accident tragic, a unui frate tânăr, violul în grup ș.a.) până la inadecvarea ontologică ori singurătatea teribilă a ființei excepționale (materializate, bunăoară, în adolescentul ce poartă stigmatul unei boli percepute drept o formă de alteritate radicală, în artistul inadaptat social, în supraviețuitorul genial, incapabil să își gestioneze pierderile, dar și în femeia de o frumusețe nu numai fizică spectaculoasă, transformată principial și folosită primar ca obiect al dorinței). Trecând, desigur, prin tot felul de motive subsumate raportului în fond inextricabil dintre corpul deopotrivă abrutizat și adulat până la obsesia maladivă, sexualitatea aproape atavică și creația pătimașă – în care tind să văd corolarul identitar specific, pe care prozatoarea clujeană a început să îl tematizeze, cu rezultate estetice remarcabile, încă din provocatorul său debut editorial, Agata murind.