Cătălin Dorian Florescu, Turnul focului, trad. din germană de Mariana Bărbulescu, București, Humanitas, 2024

Cătălin Dorian Florescu, scriitor elvețian cu origini românești, publică în 2022, în limba germană, romanul Turnul focului, tradus în română de Mariana Bărbulescu (2024). Cu o dorință ambițioasă de cartografiere a unei perioade vaste din istoria poporului român, cartea ne oferă un real document istoric, mai cuprinzător și mai atractiv decât cărțile de specialitate, căci se concentrează nu doar pe marea istorie, ci și pe mica istorie a omului, a unei familii în fața problemelor și dezastrelor societale ce amprentează veacurile de la Mihai Viteazu până la revoluția din 1989 - bornă temporală finală în economia cărții.

Turnul focului, încadrat în sfera metaficțiunii istorice, prezintă povestea familiei Stoica, începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea (mai exact, 1892, când este construit Turnul focului aka Foișorul de Foc al Bucureștiului), până la Revoluția din 1989. Evenimentele sunt narate din perspectiva lui Victor Stoica, muncitor la o fabrică de chibrituri în Bucureștiul anilor ’80, care reconstituie istoria familiei de-a lungul a cinci generații, din arhivele memoriei transgeneraționale. Primul capitol al romanului, "Legenda lui Iane", funcționează mai degrabă ca un prolog, prezentând legenda unui bărbat care vestea eventualele primejdii de invazie înaintea și în timpul domniei lui Mihai Viteazu. Parabola va fi tălmăcită și retălmăcită de-a lungul secolelor viitoare, marcând mitic catastrofele care vor urma – atacuri, invazii, ciumă, foamete. Aceasta sugerează că timpul istoric are o structură circulară, vremurile sunt aceleași, însă împachetate diferit, social și politic.

Următoarele secvențe conturează istoria familială. Toți membrii practică meseria de pompier cu dăruire (preluată din tată în fiu), în vreme ce asistă nu doar la momentele de cumpănă ale vremurilor, ci și la cele ale progresului (urbanizarea treptată, apariția electricității, a cinematografului), spațiul bucureștean fiind modelat de parametrii istorici. Bucureștiul devine un pilon de rezistență în construcția narativă, naratorul monitorizându-i dezvoltarea, complexitatea și fluiditatea urbană: de la imaginea unei așezări balcanice cu aspect rural, până la adoptarea unei fațade vestice și imaginea cenușie, mutilată din timpul comunismului românesc. Este surprinsă dimensiunea multiculturală a acestuia, prin reliefarea punctului de contact dintre cultura orientală (din Constantinopol) și cea occidentală (dinspre Viena și Paris). Pe de-o parte, există zona de Est, destinată clasei muncitoare, cu cartierele negustorești de pe Calea Rahovei, și zona vestică, occidentală, a burgheziei, în apropiere de Calea Victoriei.

O altă pasiune a familiei Stoica este aceea de a povesti. Naratorii din roman constituie unica legătură a oamenilor cu trecutul și cu lumea de afară. Obiceiul povestirii este preluat de naratorul-personaj și fructificat în povestea-cadru a micilor narațiuni. Anumite evenimente (incendii, atacuri, atentate, revoluții, masacre) sunt încuibate astfel în memoria colectivă, dar și în memoria familiei prin anecdotele spuse de personaje și transmise următoarelor generații – aceste povești reprezintând singura sursă de adevăr în care oamenii cred.

Revenind la un alt pilon de rezistență al cărții, Turnul focului, o construcție masivă destinată pompierilor, este emblema spațială pentru familia Stoica și primul semn al progresului în zona de Est a orașului. Acest simbol arhitectural rămâne, ani de-a rândul, apanajul iluziei, al povestirilor și închipuirii, imaginația fiind o forță care garantează supraviețuirea în momentele tulburi ale vieții. Naratorul sugerează că nu doar poveștile și amintirile mai țin viu un colectiv sau un individ, ci și imaginația prin puterea ei de a umple goluri existențiale. Personajele îndrăznesc să-și imagineze, în interiorul turnului, cum ar arăta libertatea, călătoriile, ce este dincolo de granițele țării. Uneori, dincolo de munca documentară apreciabilă, de buna intenție narativă ori de valorile umane scoase în evidență (intransigență, asumare, solidaritate, reziliență, creativitate), discursul nu este foarte bine controlat, conține fraze desuete, prea încărcate informațional și devine artificial.

Turnul acumulează și el, asemenea familiei Stoica, tumultul epocilor și încearcă să le îndure în tăcere pe toate (regimul autoritar, Armata Roșie, fascismul, comunismul), în timp ce orașul nu mai este altceva decât un spațiu monocrom al fricii, durerii, incertitudinii și lipsei de apărare. În aceste momente, în interiorul turnului clocotește nevoia de libertate, adunată din exteriorul comunist, care nu se poate manifesta decât într-un loc izolat, protejat, neascultat. După ce blocurile comuniste din beton acaparează orașul, turnul ajunge o umbră a unui timp îndepărtat, pentru că el se dematerializează, își pierde întrebuințarea, transformându-se într-un edificiu spiritual care ține în el toată istoria, zbuciumul, toate anecdotele și fanteziile personajelor. Într-o lume care e maestră "în arta uitării" (Florescu, p. 211) și în care libertatea este negociată sau anihilată, alegerea de a-ți aminti-povesti-imagina este singura legitimă și necondamnabilă, atâta timp cât procesul se realizează într-un loc sigur cum e turnul. Romanul asamblează o narațiune foarte densă despre supraviețuire prin povestire, amintire și imaginație, îndemnând cititorul să se apropie, critic și lucid, de istorie.