Nu citesc liniar. Am perioade de lectură febrilă și perioade în care lâncezesc. Ciclicitatea asta vine din programul meu, din starea de sănătate și din cât de mare este dorința de a citit o anumită carte. Am moștenit pe linie paternă o bibliotecă fabuloasă, cu tot ce s-a scris mai bun în lume cam până prin anii 80. Așa l-am descoperit, de exemplu, pe Mario Vargas Llosa, cu ’’Războiul sfârșitului lumii’’ și ’’Conversație la Catedrala’’, volume fabuloase, printre cele mai bune pe care le-am citit. Anul acesta am recidivat cu ’’Sărbătoarea Țapului’’. Când e vorba de dictatori latino-americani, Mario Vargas Llosa scrie extraordinar.

De altfel, gusturile mele s-au format, în mare parte, în copilărie, sub influența acestei biblioteci rurale, din satul mușcelean lambda în care m-am născut. Am recitit, anul acesta, ’’Frații Karamazov’’, pe care îi citisem în liceu. Îmi amintesc bine că romanul mi-a făcut mare impresie, dar mi-am dat seama că nu l-am înțeles suficient. La recomandarea unei prietene, am citit ’’Spuma zilelor’’ de Boris Vian, un micro-roman excelent. Tot la capitolul literatură universală, printre descoperirile memorabile din 2024 adaug ’’Inima întunericului’’, de Joseph Conrad, și ’’Se năruie o lume’’, de Chinua Achebe. Fără nicio motivație ideologică, am încercat să-mi lărgesc câmpul lecturilor și să includ în lista mea titlurile mari ale spațiilor culturale sud-american și african. Sunt cărți mai puțin citite în țara noastră. Cu atât mai mare impactul contactului cu un spațiu cultural inedit!

Trecând la scriitorii noștri, am citit anul acesta, printre multe alte titluri, Gabriela Adameșteanu, cu ’’Dimineața pierdută’’, Mircea Cărtărescu – ’’Theodoros’’, Dinu Guțu – ’’Intervenția’’, unde am găsit niște referințe muzicale obscure care m-au făcut să-l simpatizez pe autor, și ’’Abraxas’’, roman în care am simțit ceva din Haruki Murakami, cu al său Hard-Boiled Wonderland and the End of the World.

Mai presus de toate, însă, lectura care m-a marcat profund și pe care o pun, fără ezitare, în capul listei, este Don Quijote. Povestea o știam în linii mari, episoadele importante le-am reținut dintr-un album pentru copii, cu ilustrații de Eugen Taru, apărută la editura Ion Creangă în perioada comunistă (tot din biblioteca familiei). Cu cât mai mare mi-a fost bucuria atunci când am citit varianta completă, tradusă în limba română foarte târziu, după Revoluție, și am descoperit, pe lângă umorul minunat (inteligent, senin, fără răutate), profunzimea marelui Cervantes! O capodoberă pe măsura sorții autorului, rănit în război, ostatec la pirații musulmani din Maghreb, chinuindu-se, în anumite perioade, să-și asigure traiul. Cervantes uită de mai multe ori în carte ce făceau personajele (într-un capitol lotrii le fură calul și măgarul, în următorul sunt călare pe ei, comme si rien n’était), detaliile nu se leagă în anumite momente, acțiunea se contrazice, dar aceste mici erori nu știrbesc cu nimic valoarea acestei uriașe creații. Geniul, observ, nu e liniar, valurile creației nu se supun disciplinei, au o logică proprie și îl obligă pe creator să le urmărească acolo unde îl duc, chit că uneori, ca un cal iute ca gândul, trântesc personajele și cititorii.

Pace și liniște să avem în anul ce vine!