Am întârziat vreo zece minute când am venit prima oară să vizitez apartamentul, însă agentul a agreat să mă aștepte și să-mi facă prezentarea, probabil pentru că nu prea era mare prezentare de făcut, nici apartament nu prea fiind. Era undeva prin Cartierul Armenesc, aproape de intersecția dintre Carol și Armand Călinescu, pe partea opusă de Moșilor, mai exact de partea rău famată a Moșilor. Agentul era peltic și mi-a prezentat cu toată seriozitatea garsoniera. Aș zice că era onest în sobrietatea sa și nu încerca să ascundă nimic, asta și pentru că părea că-și lua munca în serios. Mi-a explicat fiecare clauză a contractului de închiriere în parte și întreaga sa filosofie în materie de imobiliare în timp ce m-am învârtit în cei treizeci și un pic de metri pătrați de garsonieră, care nici măcar garsonieră nu era, ci, mai degrabă, o cameră mobilată cu minimul necesar, un hol și două anexe: baia și o debara. Am încercat să par exigent în turul meu, însă există o limită a absurdului în verificarea acelorași patru colțuri, a boilerului și-a mobilei de bucătărie îngrămădite într-un colț opus de patul din Ikea. Concluzia agentului era că garsoniera nu oferă multe, dar este ideală pentru un tânăr la început de drum, care poate să strângă din dinți un an, doi, până-și strânge banii și-și cumpără ceva mai mare, iar dacă nu-mi plăcea, mai avea ceva asemănător în același bloc – din ce an?, din anii `30, nu era sigur –, dar la etajul cinci, fosta garsonieră a unui procuror, un pic mai bine utilată, asta însemnând că avea și-un televizor pe tub și frigider mare. Oricât aș fi vrut s-arunc un ochi prin casa unui procuror, i-am răspuns că nu-i nevoie; concluzia lui era și concluzia mea. Într-o săptămână, semnam deja actele de față cu agentul și strângeam mâna proprietarului, un moș rotund și jovial.

Rămăsese să mă mut la finalul acelei luni, care trebuia să fi fost septembrie sau octombrie, în orice caz, în timpul toamnei; începuseră ploile și-a trebuit să fac mutarea în multiple tranșe ca să nu-mi fac leoarcă cărțile și hainele. În ziua în care trebuia să-mi primesc cheile și să dau garanția și prima tranșă, am fost așteptat de prorietar și de soție-sa, o doamnă mult mai acră, care, atât fizionomic cât și comportamental, părea să se țină cu nasul pe sus. Dar asta nu fusese prima mea grijă sau mirare. Mai tare mă preocupa că proprietarul mă întâmpinase în timp ce dădea cu tămâie prin încăperi, un gest pe care, atunci, l-am crezut a fi la ordinea zilei pentru predarea unui imobil. Interacțiunea cu cei doi s-ar fi putut încheia în câteva minute, însă păreau doritori să-mi destăinuie câte detalii ce nu meritaseră să fie menționate în timpul deliberărilor sau trecute în contract. Cum ar fi că garsoniera avea un întrerupător neschimbat din anul 1938, cel de la intrare din hol – la care ne-am holbat, trei oameni, aprinzându-l și stingându-l la loc –, sau faptul că fosta chiriașă dispăruse – cuvântul folosit de ei – subit, pe nepusă masă, lăsând în urmă doar garanția și picturile rupestre de pe pereți și ușa de la baie, realizate într-un stil pe care și acum îl pot numi doar junkist. Atunci, am înțeles ancedota ca fiind o doar cerință voalată, o indicație să nu fac la fel, că doar păream băiat serios – angajat, studii terminate?, foarte bine. Soția, pe care n-aveam s-o mai văd vreodată, mă trecea prin interogatoriu, în timp ce soțul ei termina de scos duhurile rele, iar fiecare întrebare venea și cu un contrast cu acest fiu nevăzut, dar remarcabil, care tocmai intrase la limbi străine și nu lucra încă, preferând să-și petreacă timpul citind și iar citind; îl citise pe Shakespeare netradus, în original. Și eu, i-am răspuns, apoi am dat mâna și-am fost lăsat singur cu mormanele de saci și cutii.

Pe la Armenească a fost prima mea chirie în București. Până atunci, trăisem singur doar în străinătate, deși traiul în cămin sau în chiriile împărțite la patru, cinci studenți, mai mult de nevoie, putea fi numit oricum numai singurătate nu. Anii de studenție fuseseră un calvar de conviețuire la îngrămădeală, tatonări casnice interminabile și supraexpunere la părțile cele mai intime ale persoanelor din cele mai îndepărtate, mintal, cultural, fizic, de tine. Cu toate astea, venise și cu o plasă socială, cu suportul colegilor de apartament, pe care, câteodată, aveai norocul să-i alegi și să te înțelegi cu ei. Colectivitatea domnea acolo; deseori, un an petrecut cu un set de colegi noi te schimba radical și ireversibil. În alte dăți, te distrugea, te făcea să te izolezi în dormitorul tău de 200 de lire pe lună și să ieși la baie sau la bucătărie doar când erai sigur că nu-s colegii prin jur. Cei care se descurcau deveneau tot mai gregari, trăiau din party în party, iar locuința lor ajungea să fie locul de bază pentru pre-drinks. Exponenții cei mai de succes se avântau să trăiască în squaturi sau în comunele organizate de anarhiști, unde zidurile erau de formă, atât social cât și, deseori, structural. În schimb, cei care-și ratau traiul colectiv, deveneau tot mai ciudați cu timpul, își neglijau studiile și igiena, se apucau de băut. Cred că m-am găsit, în măsuri și momente diferite, în ambele poziții, însă, oricum ar fi fost, oricât de independent eram de căminul părintesc, n-am simțit vreodată că trăiesc singur, că am o viață privată. Iar, odată ce m-am întors și mi-am găsit și un loc de muncă stabil, m-am aruncat cu capul înainte în găsirea intimității. Cartierul Armenesc nu fusese o alegere la întâmplare; mi-l aminteam din anii liceului, pe când începeam să prind curaj să mă avânt prin oraș pe cont propriu, mergând fără bilet prin RATB, cu căștile-n urechi și ochii pe geam. Zona Armenească era destul de departe de Drumul Taberei, pe unde locuiam, fiind și limita dinspre est a ceea ce știam din București (de la Iancului încolo reveneau blocurile de zece etaje și cartierele dormitor, de care eram sătul). Triunghiul Armenească-Unirii-Romană era și centrul principal de activitate pentru colegii mei, chiar dacă aveam colegiul înspre Kiseleff. Pe acolo trebuia s-o luăm ca să ajungem pe la baruri; mulți tovarăși mergeau la agățat pe la Școala Centrală sau pe la Spiru, unii aveau iubite pe-acolo, cunoscute prin oraș sau pe la olimpiade. Mec Romană nu devenise încă locul de întâlnire care este azi; încă era doar un loc de tranzit – legenda spunea că era cea mai curată toaletă publică. Cartierul Armenesc, însă, strângea laolaltă cam toate barurile frecventabile, chiar dacă nu-l recunoșteam după asta. Indiferent de unde te duceai la o bere, ajungeai pe-acolo.

Așa era cazul și cu barul de care mă lipisem eu. Se întâmplase cândva într-a 11-a, când, într-o seară în care rămăsesem singur acasă, am dat gata un bidon de vin de țară și-am prins puteri să bat pasul până prin centru, unde am poposit pe o bordură la întâmplare. Coincidența a făcut c-am nimerit fix în fața Beat-ului – barul umanist –, iar deținătoarea lui, văzând un puști singur și abătut, s-a gândit să-l cheme înăuntru. Nu pot spune dacă m-am așezat conștient în fața unui bar, așteptând să fiu tras de mânecă, sau dacă totul a fost involuntar. Ce-i clar este că cei doi litri de vin au interacționat cât se putea de rău cu cocktailul din partea casei și-am picat lat, lângă bar. Deținătoarea, văzându-și puștiul lat pe jos, s-a grăbit să cheme un taxi și a fost destul de amabilă să mă însoțească pe acea cursă care s-ar fi putut încheia cu ușurință cu mine într-un șanț, fără telefon sau portofel. Nu i-am făcut gestul caritabil prea ușor – sunt sigur că l-am forțat pe taximetrist să oprească cel puțin odată ca să vomit pe bordură –, dar important este c-am ajuns acasă. Iar, după o săptămână bună de rușine și remușcări, am luat același drum, de data asta, complet conștient, pentru a-mi cere scuze sau mulțumi – nu eram încă decis. Rezultatul a fost unul pozitiv: mi-am pus cenușă în cap și-am dat, din puținul unui licean, un rând de băuturi clienților prezenți. Iar deținătoarea barului, Alexandra, a fost mai mult decât iertătoare; mi-a mărturisit că evenimentul i s-a părut, să spune, amuzant, iar cu timpul am ajuns să devenim prieteni, oricât de improbabil ar părea. Mi-a povestit de fondarea barului – pe atunci, abia se deschisese – și de ce filme îi plăceau. După o vreme, mi-a spus despre scenariile pe care voia să le scrie și-am început să văd, încet-încet, tot mai des ochii ei imenși și albaștri, care te fixau cu o intensitate care te făcea să-ți pierzi șirul gândurilor. Nu cred că era o prezență intimidantă, neapărat; Alexandra nu intra în șablonul proprietarului de bar, care trebuie să aibă obrazul gros și nervi de fier. Ea, în schimb, părea să se simtă stânjenită în propriul bar și permitea prea multe, ceea ce producea în mine un amestec de indignare și milă, sentimente care-au stat la baza interacțiunilor noastre. Țin minte c-am observat într-o seară cum un client de-al barului i-a pus mâna neinvitat pe șold și-a continuat s-o coboare, apoi a-ncercat s-o prindă de mijloc, în timp ce alți doi stăteau pe margine, cu priviri și intenții similare (servea singură). Am încercat să intervin, nimic eroic, dar am reușit să-l fac pe client, un puști la rândul lui, să se retragă. Am stat până târziu; mi-a povestit ore-n șir despre Seinfeld, care-i plăcea la nebunie și despre care nu știam absolut nimic. Încetul cu încetul, am devenit un fel de ancore unul pentru altul; când apăreau situații sensibile pentru ea, țineam de scut – sau sper c-o făceam. Eram un puști, ce puteam ști?

Beat era, inițial, pe lângă Coposu’, dar s-a mutat ulterior pe Vasile Lascăr. O altă coincidență: am trecut pe-acolo fix în seara mutării și-am făcut cu Alexandra ultima închidere de la prima locație și deschiderea neoficială la cea nouă. Iar, după ce m-am mutat în cartier, Beat a fost primul local în care m-am dus. Asta se întâmpla după o lungă perioadă de absență, în perioada facultății, iar barul se schimbase. Din fericire pentru Alexandra, părea mult mai popular: strângea noapte de noapte numere bune de clienți tot mai variați, mai tineri și, cel mai important, noi, cu toate că vechii bețivi își mai făceau veacul prin colțuri și unghere. Puștanul care-o pipăise în seara aceea ajunsese în cele din urmă să lucreze ca barman – n-am putut depista vreo urmă de resentiment între ei; poate că acel cocktail emoțional de remușcare, părere de rău și milă funcționa mai bine decât un pumn trântit pe tejghea. Popularitatea găsită de mine părea să se datoreze și extinderii activităților: barul găzduia concerte de jazz, seri de swing, seri de poezie. Sursa de inspirație a Beatului devenise, cu anii, tot mai stridentă, ceea ce nu-mi era neapărat pe plac. Trecusem de vârsta aceea, eram mai bine racordat la contemporaneitate, puteam asculta muzică nouă, de la manele în sus, îmi plăceau cărțile serioase și începusem să urăsc filmele nouvelle vague; nu-mi trebuia nostalgia vremurilor trecute. Motivul pentru care mai puteam frecventa Beatul (pe lângă a o saluta pe Alexandra, cu care n-am putut dezvolta o relație care să depășească perioada liceului) îl găseam în anonimitatea dată de fluxul constant de oameni. Puștănimea venea și pleca în grupuri închise ermetic, grupurile de corporatiști se aciuau pe la masă și-și pierdeau întreaga seară pe acolo, până începeau să le vină pe rând Uberurile și Bolturile, iar veteranii în general stăteau pe scări, scanând întreaga terasă și băgând ocazional capul înăuntru, să ia pulsul. Puțini se băgau în vorbă neîntrebați, iar masa de oameni era destul de mare încât să te retragi dintr-o discuție nedorită fără mari probleme. Ocazional, merita să pleci urechea; dădeai de povești interesante, chiar dacă n-ai fi dorit să le auzi de două ori. Aveai personaje din plin. Profesorul de film cu aspectului unui Lao Tse bețiv care încerca să-ți deslușească, pe un ton grav și rârâit, misterele orientului îndepărtat, unde susținea că-i sălășluiește, de fapt, și sufletul. Tipul care-ți declara că l-a văzut pe dracu’ cu o privire atât de arzătoare pe față încât credeai că-l vezi și tu. Un puștan de 20, cu capul ras pe jumătate, care se mândrea c-a învățat Yiddish de la bunici și c-a organizat o celulă antifascistă la Craiova. Mai erau și cei mai cuminți, cu discursuri despre fizică cuantică sau criptomonede. Femeile își păstrau, în general, secretele pentru sine, știind probabil prea bine ce putea să se întâmple dacă începeau să se destăinuie.

Dragonul (sau Americanul) era poate cea mai interesantă figură de care puteai da. Nu era evident, la prima vedere, îți apărea ca un alt bețiv de pe stradă, îmbrăcat în haine căpătate, cu ochii tulburi și-o privire fixă, cu o tunsoare care nu putea decât să fie propria operă. Nici nu prea era lăsat înăuntru pentru că putea fi abraziv și speria clientela mai puțin experimentată. Am stat o singură dată de vorbă cu el, pe când eram încă în liceu, sau mai exact, s-a așezat la masa la care eram o singură dată, fără să fie gonit, iar asta, pentru că amicii cu care eram îi găseau amuzante comportamentul și discursul, și-l ațâțau să dea din el cât poate. Rezultatele nu erau incredibile; Dragonul sau Americanul avea acces, în stupoarea lui, la un număr relativ redus de cuvinte și idei fixe. Vorbea cu un glas răcnit și deseori se poticnea în mijlocul propozițiilor timp de câteva clipe, ridicând și degetul declarativ, pentru a se ajuta. În schimb, orice replică reușea să scoată era o mină de aur. În general, erau adresate. Fixa pe câte unul de la masă și-i răcnea în față Tu ai puterea dragonului! Avea și o formulă standard pentru interlocutor – Americane! –, de unde îi venea și porecla alternativă. În ciuda stării sale, era destul de capabil să te asculte și să-ți răspundă, chiar dacă trăgea orice întrebare înapoi în câmpul său semantic restrâns. Își știa și povestea: nu putea începe de la părinți – îl poticnea plânsul, insista că-și pierduse tatăl și atât –, dar știa de ce ajunsese să aibă puterea dragonului. După spusele sale, lucrase ca electrician și fusese lovit cu un curent de sus de 2,000 de volți, motiv pentru care avea crucea lui proprie, care mergea – aici își întrebuința arătătorul –, de la frunte, la umărul drept, apoi la cel stâng, în final, către buric. Astfel, traiectoria crucii lui descria, de fapt, un trăsnet. Amicii mei erau pe jos de râs, îl filmau și-l luau peste picior. Nu-mi place să recunosc, dar, în seara aceea, l-am privit cu o intensitate pe care n-am dedicat-o niciunui profesor, pe de o parte, pentru că nu voiam să mă alătur corului batjocoritor, pe de alta, pentru că, poate de la propriul consum de alcool, găseam în vorbele lui ceva ce merita auzit și cercetat. Mă fascina logica lor internă, legătura de neînțeles dintre cei 2.000 de volți, tatăl pierdut, filmele cu Bruce Lee, dragonii, americanii și tot așa. Trebuia să triez, bine-nțeles. Ca la orice bețiv de cursă lungă, Iisus apărea cu aceeași frecvență și demnitate ca Bruce Lee sau Hitler, dar până și mențiunile abjecte păreau să conțină legătură mai ascunsă, ce trebuia căutată. Mai avea o fixație, puterea leului, pe care și-o rezerva doar pentru sine; am aflat curând de ce. Dragonul nu primea băutură de la bar, în principal, pentru că n-o plătea și nici n-o putea duce. Ca atare, mergea cu o butelcuță de bere Löwenbräu la el – cea mai ieftină bere la pet de la cel mai apropiat non-stop. În seara aceea, am plecat odată cu el – nu-mi amintesc dacă el s-a luat după noi sau noi după el –, dar înainte de-a ne despărți drumurile, am trecut pe la non stopul acela și-am luat două peturi de 0.5: unul pentru American, unul pentru mine. Puterea leului avea un gust groaznic, dar am băut-o acolo, împreună cu el. Am și o poză făcută de un prieten; arăt mizer în ea.

 Când stăteam pe la Armenească, treceam pe la Beat și ca să scap de claustrofobia chiriei mele. Cu timpul, am descoperit că agentul nu greșise: chiar aveam de strâns din dinți acolo, fie că era vorba de lipsa apei calde (care trebuia încălzită la boiler), fie a încălzirii în casă (care se făcea prin reșou – garsoniera nu era legată la gaze). Însă, mai era și problema singurătății. Găsisem, într-adevăr ce căutasem, numai c-o găseam mai grea de îndurat decât mă așteptasem. În perioada aceea lucram la ce-aș putea numi o fabrică de scris, unde trebuia să torn, timp de opt ore, conținut pentru bloguri și materiale publicitare. Era oribil – un tip de muncă mintal extenuantă care-ți dădea impresia că-ți reduceai vocabularul pe zi ce trece, iar, la finalul zilei, nu mai distingeai litere de pagină, negru de alb; totul era un gri incert, asemenea remunerării. Veneam direct acasă, cu mintea stoarsă, dar corpul încă energic, așa că ajungeam să mă învârt în cei 30 de metrii, să scrollez impulsiv, să fumez excesiv la fereastră, privind trecătorii sau oamenii care ieșeau de la restaurantul de vizavi. Aveam și zile în care lucram de-acasă și atunci mă simțeam cel mai alienat. Îmi petreceam scurtele pauze de țigară urmărind traficul din intersecție sau activitatea de pe lângă turnul dezafectat de vizavi. Fusese gândit probabil pentru birouri. Aflasem de pe net că era închis din 2009, din cauza unui incendiu. N-am văzut niciodată activitate înăuntru; în schimb urmăream gardienii cum își dădeau turele sau, ocazional, sudorii care coborau de-a lungul fațadei. Când se lăsa seara, urmăream cu atenție luminile de la Bursă. Cele de la ultimul etaj rămâneau mereu aprinse – m-am întrebat deseori ce se putea întâmpla acolo: economiști nevoiți să tragă zi și noapte pentru a ține în picioare economia, pentru că economia nu doarme, conspirații economice de anvergură internațională planificate printre nori de fum, un joc de poker după program, o simplă cameră tehnică. Cine putea ști? Spre miezul nopții, mai apăreau pe stradă doi frați gemeni și se puneau să bea pe scările unui magazin închis.

În plus, îl aveam și pe vecinul de dedesubt care s-a dovedit să fie și cauza mutării mele ulterioare. Inițial, nu găsisem nimic neplăcut la el, ce-i drept, pentru că nici nu-l cunoșteam. Știam doar că este tânăr, fapt care era binevenit, într-un bloc cu locatari preponderent geriatrici. În unele zile, și nu în cele din weekend, începea să pună muzică la maxim, de simțeam podeaua vibrând, însă nu puteam să-i atrag atenția – cum nici mie nu mi-ar fi făcut plăcere. Numai că, odată cu trecerea timpului, a reușit să-și găsească drumul către mine prin alte metode. Prima oară când l-am văzut, mi-a bătut la ușă, împreună cu iubita lui: li se inundase baia și voiau să verifice dacă inundația venea de la mine. Când le-am deschis ușa am fost întâmpinat de varianta autohtonă și urbană a Goticului American: o matahală cu un cap peste mine, cu barba neîngrijită și un hanorac scămoșat lângă o femeie uscățivă îmbrăcată într-un polar flaușat și colanți, cu un bob vopsit roșcat cu bretonul scurt. Ambii, cu fețele sictirite, de parcă luaseră la rând toți vecinii din bloc înaintea mea. Iubita lui a luat cuvântul, rugându-mă cu un ton nazal și exasperat să-i las să-mi inspecteze baia. Lucru pe care l-am făcut, iar ei au plecat la fel de dezamăgiți și parțial suspicioși față de mine. Aceea a fost prima întâlnire și prima impresie – nu am sperat la mai mult. Numai că o lună mai târziu, după o serie de nopți în care parchetul vechi al garsonierei mele a vibrat neîncetat, vecinul a reapărut la ușa mea, de data aceasta singur și zâmbăreț, salutându-mă din prima cu un salut, vecine. Era târziu, ajunsesem de câteva ore acasă de la muncă, dar l-am ascultat, spunându-mi că așa trebuie să facă un vecin bun; nu aveam niciun motiv să-mi fac un dușman în bloc. L-am primit înăuntru, deși aveam lucrurile vraiște în cămăruța în care dormeam (aveam zile în care neglijam curățenia, mi se părea un privilegiu al singurătății). Nu a părut să-l deranjeze, a pășit neafectat peste stivele doborâte de cărți, s-a dus direct la fereastra deschisă și și-a rulat o țigară. Mi-a oferit și mie din tutunul lui; am luat două degete și-am fumat o țigară împreună – era ceva straniu, de un colorit verde și cu o textură nisipoasă, care avea gustul și mirosul ierbii, dar nu și efectele. Mi-a explicat pe scurt de ce venise: avea nevoie să-și lase pisica la un vecin pentru o perioadă și se gândise la mine; mă știa băiat de treabă, mi-a explicat. Am acceptat necondiționat, tot dintr-un fel de obligație de bună vecinătate. Discuția, dacă se putea numi astfel, a mai continuat: încerca să facă conversație, însă nu dădea impresia că i se legau ideile. Apela la cele mai uzate și mundane subiecte; nu m-a întrebat de viață spre exemplu, dar m-a întrebat ce părere aveam de ăștia care ne conduc sau de ăștia care pleacă din țară. Întrebările-i erupeau dintr-o dată, fără vreo prefațare sau introducere prealabilă. Nici nu-i prea păsa de ce-i răspundeam, avea propriile răspunsuri (io cred că prea se cred deștepți și ne spun nouă ce să facem în țară, etcetera…), pe care le dădea întunecându-se la față; avea ceva din intensitatea unui schizofrenic care-ți relatează ultimele sale idei delirante. Mi s-a părut ciudat, dar n-am dat înapoi; pe atunci, cred că aveam o toleranță mai mare pentru ce însemna normal la un om, asta și-o oarecare credință, ignorantă cum era, că n-aveam ce să pățesc.

Mi-a adus pisica, un motan shorthair foarte prietenos, la pachet cu litiera și sacul de mâncare pentru o săptămână. Un alt semnal de alarmă: tot la pachet cu motanul a venit și un iPhone descărcat, pe care m-a întrebat dacă-l putea încărca la mine; își pierduse încărcătorul. Nu mi-am pus prea multe întrebări sau nu le-am verbalizat. Ce mi-era un motan, ce mi-era un telefon? În plus, se făcuse târziu și nu voiam altceva decât să am o oră pentru mine până să trebuiască să mă culc. Mi-am primit acea oră; am avut timp să mă împrietenesc cu motanul, să-i fac poze, să-mi fac poze cu el. iPhone-ul se-ncărcase și se deschisese – îi intrau mesaje de-a valma, îmi imaginam, pentru că fusese închis mai mult timp. Nu puteam verifica, era blocat. Timp de-o oră, mi-am planificat în minte următoarea săptămână cu pisica, unde urma să-i pun litiera, în ce să-i torn mâncarea, dacă s-o las acasă cu fereastra deschisă și doar cu plasa pusă. N-a durat mult, însă, planurile mi-au fost curmate curând, când a apărut același vecin la ușă, spunându-mi că a rezolvat cu pisica și că voia să și-o ia înapoi. În timp ce-mi spunea asta, din josul scărilor (stăteam la etajul unu și puteam auzi din casa scării tot ce se întâmpla la parter), se auzeau strigătele unei femei, trântiri ale ușii, o zarvă care putea să însemne doar o ceartă. L-am lăsat să-și ia pisica; s-a întors după litieră și mâncare, și, înainte să-și facă ieșirea cu un zâmbet larg, a înșfăcat iPhone-ul și l-a îndesat în buzunar. Mă simțeam ca după o tornadă; toate planurile îmi fuseseră ridicate în aer, amestecate și rearanjate, apoi picate la loc. Atunci, am ridicat din umeri, să fie sănătos, bine c-a rezolvat. Era târziu.

Ziua următoare am stat în fața blocului cu un prieten și-am povestit și discutat episodul, amândoi sprijiniți de gardul de fier forjat al restaurantului de vizavi. Priveam către fereastra vecinului ca doi investigatori încercând să prindă suspectul în flagrant. Ziua care trecuse îmi dăduse și o perspectivă mai rațională asupra evenimentului și o concluzie pe care-o verificam cu un observator neutru – trecusem printr-un eveniment irațional. Am stat acolo o oră, să despicăm firul în patru, să ne distrăm pe seama mea, până am văzut-o pe iubita vecinului apropiindu-se pe stradă, moment în care am coborât tonul și-am căscat ochii. Am văzut-o ajungând la intrare, sunând la interfon, unde s-a răstit să i se deschidă, apoi întrând în casa scării. Restul mi-a rămas fotografic; pe cât de cert mi se pare, pe atât de mult mă bucur că aveam un martor lângă mine să poată corobora: blocul avea la intrare o ușă veche, din fier forjat și geamlâc semiopac. Din stradă, puteai întrevedea doar niște siluete și pete de culoare, fără a putea distinge detaliile. Femeia a intrat, s-a oprit în dreptul ușii vecinului (era prima de la parter și singura pe lângă intrarea unui cabinet dentar), a bătut și, probabil când a văzut-o deschizându-se, a încercat să-și forțeze intrarea, fiind în schimb prinsă și strânsă de aceasta. Totul părea vertiginos și inevitabil. I-am privit silueta picând pe jos odată ce-a fost eliberată din strânsoarea ușii, apoi o pată roșie – ghicisem imediat, litiera – zburând înspre ea, o ușă trântită și urlete. Acestea au fost semnalul că prietenul meu trebuia să plece iar eu trebuiam să iau în primire situația. Am intrat și-am găsit-o stând în fund, în mijlocul holului, și arătându-mi, cu ochii în lacrimi și gura schimonosită, tibia zdrelită. Ușa era închisă și nu părea că vecinul urma să reapară prea curând. Am întrebat cât de rău fusese lovită și, odată ce m-am asigurat că putea să meargă, am condus-o pe umeri până în garsoniera mea. Era probabil în șoc, nu se oprea din plâns și plângea cu hohote. Zdrelitura nu părea prea gravă; probabil că tumultul o agitaseră mai tare. Încetul cu încetul, am reușit să scot câteva cuvinte din ea. Dana o chema, se certase cu Laurențiu, vecinul, și venise să-și ia ultimele bagaje. Nu voia să sune la poliție, iar de salvare n-avea nevoie. Cearta lor se întinsese pe săptămâni, în care Laurențiu refuzase să-i înmâneze cheile de la propria ei casă, se simțea încontinuu în nesiguranță. Ofensa maximă, îi furase telefonul și-i răpise pisica – am înghițit în sec, auzind –, ambele recuperându-și-le abia ziua precedentă. Venise după litieră și două bluze; ar fi încheiat-o de-a binelea cu el, dar, iată-mă aici, în ce hal sunt. Am privit-o compătimitor, se temuse pentru motanul ei, nu știa ce i s-ar fi putut întâmpla, dacă-i dădea drumul sau mai rău. N-am mai putut rezista: i-am povestit de ziua precedentă, de cum i-am îngrijit motanul timp de-o oră și i-am încărcat telefonul, fără să știu nimic despre situația lor, am asigurat-o. M-a ascultat atentă și bănuitoare, fixându-mă cu ochii ei mari, albaștri și înroșiți de lacrimi, pe care par să-i împărtășească toate femeile care lasă de la ele și ajung să fie la mâna unui bărbat. M-a crezut, în schimb – eram vizibil afectat și vocal de partea ei. A găsit chiar o ușurare în a ști că motanul ei fusese cu mine și nu cu cine știe altcineva. Se calmase, în cele din urmă, gâfâia încă, dar tot mai puțin. Vedeam pe chipul ei oboseala, îi simțeam și alcoolul din respirație. I-am mai propus o dată să sunăm la poliție, ceea ce-a transferat-o mintal înapoi pe acel hol de unde-am ridicat-o. O vedeam cum se întunecă la față și-i tremură pleoapele. A dat să se ridice de pe scaunul pe care se așezase dar nu s-a putut ține pe picioare. A căzut controlat, cu încetinitorul aproape, ca la demolările controlate. Am prins-o de subsuori și-am ajutat-o să se întindă pe patul meu, unde-a și adormit. Eu mi-am întins un izopren în mijlocul casei și m-am învelit cu un palton.

M-am trezit cu ea privindu-mă de sus. Era 6-7 dimineața, prea devreme să mă trezesc pentru muncă. Mi-a zis că trebuie să plece și m-a întrebat dacă am bani pentru un pachet de țigări. Am bâjbâit prin cameră după portofel și i-am întins 30 de lei. Ne-am luat la revedere, cu mulțumiri de rigoare, și am mai rugat-o odată să sune la poliție. N-avea s-o facă. N-am mai văzut-o poate timp de-o săptămână prin cartier. Rămăsesem, în schimb, cu vecinul Laurențiu pe cap, care se prinsese unde dormise Dana în seara aceea. Serile în care-mi tremura podeaua de la muzica dată la maxim au continuat și s-au intensificat. În unele din ele am avut impresia că puteam distinge mai multe voci bărbătești. Laurențiu mergea dintr-un chef în altul, chefuri care se lungeau până la ore târzii. Mă mir că nu i-a făcut nimeni plângere, deși, știind ce știu acum, cred că-și aveau propriile motive. Norocul meu a fost că nu s-a mai postat în fața ușii mele – începusem să încui ambele zăvoare și să le verific înainte de culcare. Dormeam cu perna lipită de ambele urechi. După o săptămână, a reapărut și Dana, din motive pe care nu le-am înțeles și pe care nu voia să mi le explice. O auzeam în unele seri urlând în interfon să i se deschidă. Dacă mă vedea la fereastră mă implora să-i deschid eu – n-am făcut-o, implorând-o la rândul meu să sune dracului la poliție dacă mai avea ceva de împărțit. În alte seri, reușea să intre în scara blocului; auzeam aceleași urlete, aceeași pumni trântiți în ușă. Odată ce obosea, venea la ușa mea. Îmi amintesc cum am fost trezit într-o seară de bătăi la ușa mea. I-am deschis și-am întrebat-o, încă buimac, ce făcea acolo. Nu mi-a răspuns; a dat să intre, cu ochii în pământ. Nu i-am permis. Sună la poliție, am implorat-o iar, știind prea bine că n-avea s-o facă. Cu timpul, a dispărut de-a binelea.

Cu Laurențiu am avut ghinionul de-a mă intersecta o singură dată. Lucram de acasă și coborâsem pe la prânz să-mi mut mașina – începuseră lucrări de pe stradă, iar șoferii primiseră înștiințare să evacueze temporar zona. Laurențiu se certa în hol cu o femeie în vârstă, despre care aveam să aflu că era mama lui. Am trecut pe lângă ei, fără să întorc capul. Fix când ieșeam din bloc, am auzit sunetul distinctiv al unei flegme; m-am întors să înțeleg ce se întâmplase și-am văzut dâra de scuipat întinsă la câțiva centimetri de picioarele mele. Laurențiu mă scruta din priviri. Mi-a reproșat că eram un trădător, că-l trădasem când trebuia să-i fiu solidar, că doar eram bărbat, nu pizdă. Amuțisem; îl priveam la fel de încremenit cum o privisem și pe Dana în seara-n care fusese dărâmată pe jos. Maică-sa pleda cu mine să ies mai repede, să nu-mi iau bătaie. Am ieșit, nu voiam să aflu dacă era o amenințare sau un avertisment. Când m-am întors, am dat doar de ea în hol, trăgând de ușa încuiată a apartamentului. Văzându-mă, a început să-și ceară scuze și să încerce să-mi explice: fiul ei nu era bine, nu-și luase medicamentele. Am asigurat-o că nu era nicio problemă, apoi am urcat în garsonieră și-am încuiat ambele zăvoare. În seara aceea, a venit un echipaj de la descarcerări și-o dubă de jandarmi. Le auzeam vocile din garsonieră, iar, când s-a intensificat zarva, am ieșit pe hol să trag cu ochiul. Laurențiu se încuiase în casă. Încercaseră să negocieze cu el, să-l convingă să iasă de bună voie. Odată ce și-au epuizat opțiunile, au adus un berbec și-au început să-i lovească ușa. N-am văzut când l-au scos; am privit de la fereastră cum era dus de doi jandarmi în dubă. Câțiva agenți au rămas în spate, să completeze actele – urma să fie internat la Obregia –, și să discute despre descindere. N-avuseseră de ales, asta era concluzia, au trebuit să-l ia pe sus, era ditai omul, putea răni pe cineva, se putea răni pe sine. Am coborât în hol după ce-au plecat și ultimii agenți și-am dat peste maică-sa. În mod ciudat, deși era afectată, nu părea să fie dărâmată. Și-a mai cerut un rând de scuze și m-a invitat în casă, la un ceai. Ne-am strecurat pe lângă ușa făcută țăndări.

Apartamentul lui Laurențiu era plin ochi de obiecte: nu se vedea un petic din perete de postere, desene, schițe de graffiti. Sufrageria era complet ocupată de o colecție imensă de viniluri – piese de colecție, albume pentru pasionați și Dj. Spre fereastră, avea o consolă de mixaj. Mai puteam vedea doar în bucătărie, care era plină de borcane peste borcane peste farfurii peste caserole. Maică-sa s-a întors cu un ceai de plante, pentru calmare, amândoi aveam nevoie de asta, susținea. Mi-a povestit de Laurențiu: băiatul ei fusese sau încă mai era un copil model, vorbea fluent germană, l-a citit pe Goethe și pe Schiller în original. Fusese înscris la UNATC; s-a descurcat de minune, până o colegă vai de capul ei și rea voitoare i-a frânt inima. Asta îi declanșase schizofrenia (nu mi-era clar cu cât timp înainte). În schimb, era om normal, dacă-și lua pastilele, ea știa cel mai bine, doar era și ea psihiatru. Totuși, a cerut să-mi insiste că nu trebuie să mă pun cu el, mai ales când trece prin fazele de decompensare psihică – psihoze li se mai spune, sigur am auzit. Femeia trecuse prin mai multe episoade similare, pe când stătea acasă, acum îi era greu să-l supravegheze. A încercat s-o însărcineze pe Dana cu tratamentul lui, dar nici ea nu-i bună pentru el, ea i-a zis de la început să se ferească. Am lăsat-o pe femeie să srtângă țăndările și molozul din hol și i-am promis c-o s-o ajut să lege cumva ușa aceea, să stea închisă până strânge banii s-o schimbe.

N-am mai stat mult în acea chirie. Am avut două luni liniștite, până s-a întors Laurențiu, parcă mai stabil, parcă fericit, grație tratamentului dopaminergic de la Obregia. L-am tot văzut pierzând timpul pe străzi – probabil că-și pierduse și locul de muncă. Umbla într-un costum verzui închis, ceva ce-ar fi purtat ospătarii din Germania. Îi crescuse părul. Serile și le petrecea cu gemenii bețivi, pe scările magazinului închis. Vorbeau tare și grohăiau unii la glumele altuia. Vorbeau mult de femei, chestiile standard, la care s-ar aștepta oricine, dat fiind contextul. Pe femeie trebuie s-o ții din scurt. Să știe cine-i șefu-n casă. Și-și zâmbeau cu complicitate între două guri de bere din petul comun. Laurențiu părea că încă o mai lua pe arătură, se ducea prea departe – s-o-nchizi în beci, s-o legi de-un calorifer și s-o folosești când vrei. Îi jena până și pe gemeni, care, în principiu, erau de acord. Puteam să-i văd doar semiprofilul; simțeam un amestec de scârbă și milă, nu înțeleg nici acum de ce. Episodul cu Laurențiu a fost elementul declanșator pentru mutare, dar nu era singurul. Armeneasca începea încet să-și dovedească un caracter rău famat pe care puștanul de liceu cu căștile-n urechi îl ratase. Zona mi se păruse minunată când eram în trecere. Înainte de noaptea în care l-am cunoscut pe Dragonul, am colindat orașul cu un prieten, să facem poze. Eram încă fraged și fricos, nu prea știam multe despre București – orașul ăsta e ca un turn al lui Babel, stratificat până la Dumnezeu și-napoi, iar dacă ești din alt cartier, vorbești o altă limbă. Dacă în Drumul Taberei se-asculta numai rock, se cânta la chitară și se dădeau grafuri, prin alte părți Specii și alte trupe de rap românesc erau deja arhicunoscute, se făceau poze pe aparat digital sau pe film, se fuma iarbă. Era o diferență de dezvoltare, așa mi se părea, iar eu eram în urmă. În ziua aceea, mi s-a făcut oarecum inducția. Ne-am forțat intrarea pe un bloc-turn, am tras în poză o mână de muncitori (au stat la poză și ne-au rugat să le trimitem pe Facebook), apoi am luat-o la pas spre centru. N-am iertat nicio curte interbelică, niciun semn care arăta amuzant într-un context, niciun om cu aspect sau mers aparte – am fotografiat tot. Inclusiv unii pe alții. Toate fotografiile candide în care apari tu, ca subiect, pat să fie dezastruoase; pare că le-ai stricat iremediabil și te întrebi ce căutai acolo, mai ales dacă erai rușinos sau nu erai pe fază. Când am început să ne luăm aparate prin grupul de prieteni, a început și un fel de existență imagistică – trebuia să dai bine, oriunde ai fi fost, altfel picai de prost, iar fotografiile sunt eterne (mai puțin dacă ni se corupea cardul). Fetele grupului probabil c-o știau cel mai bine; erau încontinuu asaltate de câte-un obiectiv. Aproape că era irelevant ce le ieșea pe gură, dacă știau să stea la poză – era perioada de ascensiune a social media. Ni se părea spiritual atunci, acum îmi pare că ne-am stricat într-o măsură perioada de dezvoltare. Am trăit prin imagini; așteptările noastre erau imagistice; dacă recitesc poeziile confuze pe care le scriam mai toți pe-atunci, mă bulversează excesul de imagini pe care ni le formam și le îndesam în câteva versuri. A-ți face filme – uite deviza noastră de atunci, toți ne făceam filme.

Dar filmele sunt mereu mai proaste când te introduci pe tine în acțiune. Într-o măsură, am avut impresia că Armenească s-a degradat și din cauza mea. Eram acolo să văd bețivii care-i colindau străzile, să-i consemnez problemele cu colectarea gunoiului, să mă împiedic de ace de heroină. Era consum mare pe-acolo. Îmi amintesc odată că mă uitam la muncitorii care puneau dale pe stradă (cu puțin după evenimentul cu Laurențiu) și aruncau unii în alții cu ceva de pe jos. Când mi-am mijit ochii și-am realizat că aruncau cu ace folosite, mi-am zis că-i prea de tot. Trăiam într-un cartier rău famat, trebuia să se schimbe ceva. Întâmplător, cam pe-atunci am cunoscut-o și pe fata cu care aveam să fiu împreună; plecarea din Armenească i se datorează și ei – stăteam tot mai mult pe la ea (o casă veche pe la mitropolie, cu propriile particularități și ciudățenii, în care mă afundam tot mai mult), nu mai găseam sensul în garsoniera fără apă caldă sau gaze. Plus că era și studentă la arhitectură, iar înțelegerea ei despre Armenească a ajuns să devină și înțelegerea mea. Avea chiar un proiect pe acolo, o reconversie la Beit Hamidraș, o fostă sinagogă de pe moșilor care nu mai apare nici pe hartă. Mă fascina proiectul, puteam să explorez modelul 3D zi și noapte, liniile curbe, formele noi care tăiau prin pâcla de case dezafectate din zonă. Mi-a ridicat ultimul văl al nostalgiei de pe ochi, nu mai aveam ce căuta în blocul ăla din anii `30 sau prin Beat unde fusesem și întristat să-i văd într-o seară pe Laurențiu și Dana, din nou la aceeași masă. Voiam modernitate, îmi venea iar să trăiesc într-un cartier dormitor, într-un bloc de zece etaje în care să mi se piardă numele printre alte zeci listate la avizier – adevărata anonimitate. M-am mai întors prin Armenească, n-aveam de ales, se află în drum oriunde ai merge, și am fost bucuros să văd că pe Moșilor au început să apară ansambluri rezidențiale de un gri neutru, că non-stopul care vindea Löwenbräu a fost în cele din urmă adus la faliment de un Mega, că Beat-ul s-a mutat iar, și în locul lui s-a deschis barul unei influencerițe, unde se organizează partyuri tematice și evenimente de social awareness, că rondul de la strada italiană a fost gentrificat și împânzit de cafenele cu denumiri monosilabice în engleză (bean, sip, frog, etcetera). Sunt încântat că spațiul acela e măturat de modernitate – poate într-o zi se va deschide și turnul de birouri și procesul va fi complet. Trecutul nu merită pic de milă, trecutul e schizofrenic, bagă la venă, urăște femeile. Trebuie să te întrebi ce altceva îl face pe îngerul istoriei să zboare dacă nu frica de propria umbră care-l urmează, chiar dacă nu pare a lui. Sau, cum s-a întâmplat după ce l-am întâlnit pe Dragonul în seara aceea, când a trebuit să așteptăm după metrou (era prea devreme în istorie pentru Uber), și prin masa de oameni de la ora cinci, am întrezărit doi bătrâni care mergeau la pas împreună – unul îmbrăcat complet în negru, celălalt în alb, cu o servietă –, până când cel în negru a rămas în urmă ca să-și scoată plosca de la piept și să ia o dușcă, iar cel în alb l-a așteptat la câțiva pași mai în față să-și recupereze întârzierea, apoi au plecat iar amândoi. M-am gândit atunci că ar fi ieșit o poză bună, dar nu mai era baterie în cameră.