În seara de aprilie, Manciu tocmai oprise trăsura în fața prăvăliei unor lipscani, când o zări pe Mărmănjica. Dondăia pe lângă mârțoaga înhămată la jalnicul ei căruț, încercând să îmbuneze animalul, care se speriase, pesemne. Vizitiul îl freca pe o crupă, privind în jur cu ochi speriați. Se vedea că niciunul nu mai călcase de mult pe acea stradă, care era cea mai aglomerată din București, iar acum își blestemau ceasul în care plecaseră de acasă. Lui Manciu îi era milă de Mărmănjica, pe care o considera dusă rău, crezând sincer că, dacă n-ar fi avut uitătura aia de vrăjitoare, ar fi luat-o la chiramelele lui. Cu aceste gânduri în minte se apropie de ușa prăvăliei, iar, pe sub eșarfele care fluturau pe obloane, ochii lui se întâlniră pentru o clipă cu ochii de șarpe ai acestei fete ciudate.

Manciu! Abia atunci îl vedea cu adevărat. Era el un bărbat falnic, mai ales datorită uniformei, cu pieptar mătăsos, dar să-l vezi în pat de dantele, cu narghileaua lângă obraz, era deja altceva! Manciu avea mintea plină de femei dezbrăcate, una mai frumoasă ca alta, femei care și-ar fi dat bucuroase viața pentru scumpul lor căpitan, pe care îl considerau un fel de prinț al Gorganilor, în stare să le împlinească orice dorință, iar treptat, intrând în camerele luminate de felinare, trecând cu ochii pe deasupra divanelor ori răscolind lăzile ticsite cu rochii, realiză repede că Manciu era altul decât îl știa. Poate că avusese dreptate Ciptoreanca să-l pârască mitropolitului, poate chiar făcea tâlhăriile de care îl acuzase.

Manciu era stăpânul casei cu perdele roșii de lângă Podul Gorgani, o clădire cu multe camere, în care locuiau vreo cincisprezece chiramele frumoase, toate tinere și dispuse să contribuie la bunăstarea lui Manciu. Nu erau podărese ori femei care se învârt pe la hanuri. Chiramelele erau niște curve alese, de unde și numele, care le deosebea de scursurile mahalalei, crăcănate pe malul Dâmboviței ori prin bozăriile dimprejur. Înțelepte mai ceva ca un popă, educate la școli înalte, multe văduve sau chiar femei care pe timpul zilei duceau o viață normală, foste călugărițe ori fugite de la vreun harem cu pretenții, știau să învârtă cuvintele, să dea sfaturi, dar, mai presus de orice, știau să scoată dintr-un bărbat toate tristețile. Erau coconițe fără rang social și iubeau fericirea neprefăcută, singura care contează până la urmă și care face să crească viteza sângelui și prețuirea de sine. O chiramelă pune preț pe viața ascunsă, cunoscând toate secretele din oraș. Nu-și ridică poalele până când nu se apleacă bărbatul să-i pupe piciorul. Cu ea poți să vorbești despre destinele țării și despre noul principe. Nu rareori chiramelele pot să aranjeze lucruri pe care banii nu sunt în stare să le cumpere, iar cele din casa lui Manciu erau una și-una. Nimeni nu le văzuse pe timpul zilei. Niciun client nu știa ce făceau în viața reală. Niciuna nu era luată cu japca, mai mult, oricare dintre ele putea să plece oricând, dacă ar fi găsit un loc mai bun decât casa lui Manciu, prin care se perindau numai musafiri importanți, de la negustori putrezi de bani la ofițeri din garda domnească, beșlii, delii, turcaleți și greci din Fanar, bărbați cu dare de mână, galanți și iubitori de petreceri, iar până nu demult chiar și mitropolitul le călcase pragul, iar dacă n-ar fi fost Ciptoreanca, să-și bage coada, poate că și astăzi ar mai fi fost printre musafiri.

Ghicitoarea ocupa un loc însemnat în mintea lui Manciu, încât erau rare întâmplările fără ea. Fiind favorita lui, o trata ca pe un fel de prințesă a casei. Unsă cu toate alifiile lumii și încurcată cu mai-marii orașului, încât până și la Palat avea intrare, cel puțin în mintea lui Manciu, nu exista niciun lucru pe lume pe care Ciptoreanca să nu-l poată avea. Unde nu răzbea cu prezicerile, aflate la mare preț în tot Bucureștiul, își făcea loc cu fustele, care aveau pe ele lipici. Dar treburile se stricaseră între ei după ce mitropolitul se lăsase prostit de vorbele șerpești ale ghicitoarei și, în mod neașteptat, se răzbunase pe el, socotind, poate cu dreptate, că bună parte din câștigul acelei case era al ei. Manciu n-a refuzat-o, numai că nu avea acești bani. Casa cerea cheltuieli pe măsură, între care rochii și alte găteli, fără de care afacerea n-ar fi mers. Ce bărbat se uită la o femeie în zdrențe? Poate să fie ruptă din rai! Dac-o îmbraci în haine de servitoare, n-o să vrea nimeni să se culce cu ea! Ghicitoarea însă nu-l credea, bănuind că adunase bănet în anii din urmă. Și chiar adunase, nu se putea plânge, însă nu atât cât să-i împartă cu ea. Avea planul lui, să-și cumpere rang de spătar. Această dorință era pentru el scopul vieții. Un spătar nu era mare lucru. Viața lui nu s-ar fi schimbat prea mult. În esență, era vorba despre o hârtie care i-ar fi dat dreptul să poarte haine luxoase la sărbători. Se și vedea cu ișlic boieresc, cu papuci galbeni. Mai erau și alte beneficii, scutiri de taxe, de exemplu, dar, cum el nu avea afaceri la vedere, astea chiar nu contau. În schimb, rangul l-ar fi scos din tagma nemernicilor. El, care știa atât de bine să poarte o haină, într-un anteriu boieresc i-ar fi făcut pe toți să-i pupe papucul! Și chiar știa să dea strălucire unei simple fermenele! Când era cămăraș, avea ceva al lui care impunea respect printre slugi. Poate ochii rotunzi, ca niște mere rostogolite pe o tipsie, poate felul în care privea. Oricum, pe vremea aia nu conta fesul lui ponosit: lumea din casă îl saluta respectuos. Dar băgase de seamă că negustorii, nu mai vorbim de boieri, îl tratau ca pe-o slugă. Totuși, aceiași burtoși, înfășurați în blănuri și parfumați cu licori aduse de la capătul lumii, începuseră să se plece în fața lui după ce devenise căpitan de agie. Și nu era numai funcția, ci și haina, care impunea respect prin felul cum era aranjată. Nu era doar credința lui. Într-o zi, în amiaza mare auzise o voce. Asta n-o spusese la nimeni, era secretul lui, dar unul care conta foarte mult. Ieșise de la baia turcească și intenționa să încalece calul, când a auzit în spate o voce groasă, de om închis în butoi:

— Așa, căpitane, se vede că știi să porți haina! Dacă-ai avea rang boieresc, precis ai ajunge-n Divan!

Nu era nimeni. Nu avea idee cine vorbise. Poate era chiar îngerul lui, care îi știa toate gândurile și care îi poruncise să se încreadă în dorințe și să-și cumpere rang de spătar.

Prin urmare, n-avea cum să împartă aiurea venitul! Mai întâi își lua rangul și pe urmă i-ar fi făcut parte și ghicitoarei. În plus, nu toți banii erau ai lui, ci un sfert se duceau la Scarlat Filipescu, care ținea un ochi important asupra afacerii. Or, acest amănunt era secretul lui pe care nu putea să-l împartă cu nimeni!

Totul dură o secundă, atât cât Mărmănjica să afle o parte din viața secretă a căpitanului de agie, care în sinea lui o compătimea încă, fără motiv serios, i se păru ei, crezând că lui Manciu nu-i plăcea cum se uitase la el.

(frag. din romanul Homeric, 2019)