Hanya Yanagihara, Oamenii din copaci,  Editura Litera, 2021

Hanya Yanagihara este o scriitoare americană, cel mai bine cunoscută pentru cel de-al doilea roman al ei, O viață măruntă (2015), tradus de asemenea și în română în 2017, nominalizat la premiile Booker Prize, National Book Award, Women’s Prize for Fiction și câștigător al premiului Kirkus. Romanul ei de debut, apărut în 2013, a fost însă mai recent tradus, și deși nu la fel de sfâșietor precum romanul tradus anterior, reușește să tulbure în egală măsură și devine o mărturie a priceperii autoarei de a își manipula cititorii.

Romanul Oamenii din copaci a fost tradus de Irina Maria Borțoi, traducătoare foarte prolifică , cu peste 4.000 de pagini și mai mult de 50 de titluri traduse. Meritul cel mai mare al traducătoarei este abilitatea ei de a păstra tonurile distincte ale celor doi naratori din cadrul romanului și de a reda convingător în traducere un discurs intelectual, dar colonialist și abuziv, care păstrează totuși subtilitatea cu care Yanagihara își construiește personajele și care dezvăluie doar în fața unor cititori foarte ageri toate dedesubturile întunecate ale narațiunii.

Juxtapunerea dintre stilurile imitate de scriitoare este la fel de bine redată și în traducere. Traducerea respectă intenția autoarei de a arunca cititorul direct în narațiune prin articole de ziar care imită atât de precis registrul și stilul jurnalistic încât cititorul are impresia că ar putea avea de-a face cu o poveste reală sau inspirată, cel puțin, din realitate. Instanțele narative sunt dispuse aproape concentric: articolele incriminatorii de presă sunt urmate de mărturiile calde ale Dr. Ronald Kubodera care își propune să apere imaginea prietenului său Dr. Abraham Norton Perina, ale cărui memorii reprezintă conținutul romanului. Confesiune, ficțiune științifică sau speculativă, critică anticapitalistă, experiment meta-narativ sau pur și simplu studiul unui personaj carismatic dar inerent malefic; romanul oferă multe chei în care poate fi lecturat. Un lucru rămâne însă sigur: este o narațiune care ar trebui considerată un punct de referință pentru tradiția postmodernistă a naratorului trădător, a cărui credibilitate este treptat compromisă.

Premisa romanului este una simplă: laureat al Premiului Nobel și om de știință care aproape a descoperit secretul nemuririi, Dr. Abraham Norton Perina este acuzat de abuz sexual asupra copiilor de către propriii lui fii adoptivi. Răspunsul conflictului din roman se află deja în primele pagini, iar ce urmează sunt eforturile protagonistului de a se dezice de astfel de acuzații și de a-și construi propria imagine prin prisma descoperirilor lui pe insula fictivă Ivu’ivu. Prin elementele speculative adăugate în narațiune, romanul renunță la pretenția de realism, deși la origini, are ca inspirație parțială cazul real al cercetătorului și laureatului Daniel Carleton Gajdusek.

Nu știu dacă se poate vorbi neapărat de "frumusețea textului", deși discursul lui Perina amintește de discursul faimosului protagonist al lui Nabokov, dar putem cu siguranță vorbi de spre forța scriiturii, care stă în subtilitatea ei. Textul principal este completat de notele de subsol ale Dr. Ronald Kubodera, luptându-se împreună cu textul memorialistic pentru reputația protagonistului. Însemnările din jurnalul lui Perina asupra obiceiurilor noii civilizații descoperite pe insula Ivu’ivu sunt contestate de unele note de subsol și mai apoi reîntărite de naratorul povestirii ramă, conflict aparent nesemnificativ care de fapt emite ecouri în întreg romanul tocmai pentru că, pentru cititorul experimentat, reprezintă dovezi incriminatorii împotriva protagonistului.

O civilizație nouă este descoperită pe insula Ivu’ivu, a căror speranță de viață este considerabil prelungită de consumul cărnii unei țestoase. Secretul nemuririi este găsit și mai apoi pierdut, iar insula este devastată de industria farmaceutică, este desfigurată și transformată în așa chip încât cititorul s-ar putea gândi măcar o clipă că întreaga descoperire ar fi putut fi ceva real. Speranța pentru nemurire e pierdută, și totuși romanul continuă, confesiunea nu a ajuns la sfârșit. Finalul romanului surprinde tocmai prin simplitatea și bruschețea lui.

Aceleași întrebări și reproșuri primite de O viață măruntă din partea unor cititori pot fi însă adresate și romanului acesta de debut: în ce măsură sunt necesare descrierile abuzului pentru a livra mesajul romanului și care e mai exact scopul unei astfel de scriituri, mai departe de a demonstra talentul incontestabil al autoarei?            

Fie că este sau nu reductibil la o chestiune de moralitate, fie că este o dovadă a priceperii autoarei de a construi antieroi convingători, frumusețea romanului stă tocmai în complexitatea lui și în multitudinea de chei de lectură pe care le poate oferi cititorilor, indiferent de motivul pentru care au ales să îl parcurgă.