Am văzut-o imediat ce am intrat în parc. Se întinsese pe o bancă, iar sub ea își depozitase cele două plase enorme în care își avea tot calabalâcul. Claia de păr cenușiu, cârlionțat, se revărsa peste margine. M-am așezat pe banca alăturată și am privit-o îndelung. Soarele îi lumina mâinile bronzate și murdare după o vară întreagă de rătăcit pe străzi. I-am adus o pungă cu mâncare și apă, pe care am pus-o lângă ea, pe bancă. Am cotrobăit prin geantă și am găsit un pachet de șervețele umede. I l-am dat și pe acela, certându-mă că nu m-am gândit mai din timp.

A apărut în cartier la începutul verii, când și eu mă plimbam fără rost. Vorbea singură și părea mereu indignată de ceva petrecut numai în mintea ei. La un moment dat eram într-un minimarket, când am văzut-o intrând, iar paznicul a scos-o rapid pe ușă afară, afișând cel mai dezgustător dispreț. Când am ieșit, era încă în fața magazinului și am întrebat-o:

— Ce vreți să vă cumpăr?

— Mi-e foame.

Altceva nu a mai spus, dar după ce m-am îndepărtat, am auzit-o strigând în urma mea:

— Doamna, stați așa!

M-am întors din magazin cu o sacoșă cu de-ale gurii.

— Mulțumesc, a zis și mi-a întins o bancnotă de 50 de lei, la care m-am uitat confuză. Eu am bani, doamna, asta voiam să vă spun.

M-a surprins cu un zâmbet plăpând și o privire limpede. Nu mai avea nimic din persoana care vorbea singură și am întrebat fără rețineri:

— Cum ați ajuns în situația asta?

S-a retras în sine și nu mi-a mai permis să întrezăresc nimic.

O văd deseori, în special în parc. Încerc în zadar să fac conversație, să aflu mai multe despre ea. Primește mâncarea pe care i-o dau cu un mulțumesc bolborosit, apoi pleacă fără să se mai uite înapoi și rămân singură, cu întrebarea în gât. Cum era viața ei înainte?

*

Femeia își lasă deoparte agenda și pixul, și se îndepărtează scoțându-și telefonul mobil din buzunarul pantalonilor. Fotografiază copaci și ar putea să pună pariu că are niște rude sau prieteni pe care îi plictisește zilnic. Băncile lor sunt apropiate, așa că își întinde brațul și ia cu grijă agenda, să nu cadă pixul, să nu murdărească paginile cu mâinile ei nespălate. O răsfoiește lent, scrisul e citeț și ordonat, și conține numai aberații, mai ales despre ea: pe unde umblă, cu ce e îmbrăcată, cum răspunde în doi peri la orice întrebare. Tipa îi spusese că e scriitoare, că își caută inspirația pe străzi, că bărbatul îi murise de un an și de atunci nu mai scrisese nimic. I-ar fi spus demult să o lase în pace, dar îi dădea pungi cu mâncare, care o țineau câte o zi întreagă. Acum descoperă că ar îndura liniștită foamea decât să se mai știe luată în vizor. Pune agenda la loc și rămâne în aceeași poziție, prefăcându-se că doarme.

Prima lună a fost cea mai grea. A ajuns în cartierul ăsta după ce a luat un autobuz până la capăt de linie, metroul și încă un autobuz, iar atunci când s-a dat jos, a văzut intrarea în parc. Era frumos și mare, avea mai multe porțiuni retrase, unde își putea face veacul, și doar câțiva paznici. I-a luat trei zile ca să-l parcurgă în întregime și să-i cunoască fiecare ungher, și observă că pe una dintre laturi se învecina cu un cimitir, ceea ce îi dădu ideea că dacă ar umbla pe acolo, în special în zilele de sâmbătă și duminică, asta i-ar putea aduce niște porții de mâncare sau măcar niște colivă.

Nu mai fusese niciodată aici și se îndoia că ar fi venit vreodată, dacă nu ar fi lăsat totul baltă. În primele săptămâni vorbea singură (nebuna avea dreptate și era mereu indignată, da, dar de ceva real, nu născocit), iar vocea lui, care încă sălășluia în capul ei, îi răspundea de fiecare dată: E numai vina ta. Ajunsese să se și bâlbâie, vedea totul în fața ochilor și se simțea ca un nimic. Acum când se gândea la asta, nu o mai lua razna, deși vocea aia de tiran mărunt al zilelor ei care nici înainte nu aveau nicio noimă, o mai făcea să tremure din când în când.

Era senin și se încălzise, asta își amintea bine, pentru că era în tricou și pusese deja plapuma veche în dulap. O zi ordinară, de trebăluit, cu un drum la magazinul din colț, de unde se întorsese cu mâna goală, pentru că îi dispăruse portofelul cu ultimii bani până la salariu. Refăcu drumul, dar nimic. Întrebă vecinii și casierița, nimeni nu văzuse nici urmă de portofel. Cei mai mulți erau îngropați în datorii, cum era și ea, așa că nu-și irosi prea mult timp crezând că avea să i-l înapoieze careva.

E numai vina ta, asta a fost replica bărbatului ei atunci când îi povesti. Nici măcar nu răcnise la ea, cum făcea în mod frecvent, ci doar spuse apăsat cuvintele, cu ochii scoși din orbite, enervat la culme. E numai vina ta, adică ei nu i se îngăduia niciun minut de zăpăceală. Neatenția era un lux, iar ei nu și-l puteau permite.

— Într-o zi am să plec, să știi, îi spuse ea, dar el era deja întors cu spatele, ridicând mâna stângă ca pentru a alunga o muscă. Mergea la bodegă, era sigură de asta, să bea pe niște bani pe care nu îi avea.

Ieșise de un timp din casă, iar ea încă mai stătea în mijlocul camerei ca o curcă plouată, redusă la tăcere de un gest care imita un plici. Niciodată nu le fusese ușor, crescuseră amândoi cu picioarele goale în praful de pe marginea drumului și rămăseseră de atunci împreună, dar acum vedea că nu-i mai unea copilăria, între ei nu mai erau timpurile în care mâncau dude și se jucau cu bețe. Amintirile alea se chirciră până când nu mai rămase decât un sâmbure din ele, mic, negru și amar, pe care era hotărâtă să-l scuipe. A doua zi își luă catrafusele, economiile infime ascunse în Biblia jerpelită, acolo unde el nu ar fi căutat niciodată, și plecă.

Cel mai rău i-a fost atunci când a înțeles că nu o căuta nimeni, altfel ar fi găsit-o până acum. Cel puțin, așa își imagina. Dar nu era sigură nici dacă s-ar mai fi întors. Măcar era liberă. Doar scriitoarea o urmărea și o bătea gândul să schimbe cartierul, să scape de privirile ei bolnăvicioase.

*

O caut de două săptămâni. Ultima oară când am văzut-o, stătea pe o bordură, iar un câine se gudura pe lângă ea. Oripilat, stăpânul câinelui smuci lesa și grăbi pasul. Îmi venea să strig la el, să-l scutur. De ce îi răpea această bucurie unui om care avea atâta nevoie de ea? I-am luat de mâncare și am încercat să-i țin companie, dar m-a privit cu ostilitate, așa că am plecat mai departe, consolându-mă cu faptul că apucasem să-i asigur hrana din acea zi.

De atunci nu a mai apărut pe nicăieri, nici pe bulevarde, nici în parc sau prin cimitir, unde sunt multe pisici și unde am văzut-o mângâindu-le pe timpul verii. Cred că de aici mi s-a format ideea că trebuie să fi fost mai mult decât o iubitoare de animale și un om blând. Mi-o imaginez într-un cabinet veterinar, în halat și cu un zâmbet cald întipărit pe față. Sau poate învățătoare, întâmpinând bobocii în prima zi de școală. Are ea însăși un fiu, pe care îl crește singură, dar care îi dă bătăi de cap. Ca adult are un caracter viciat, iar în urma unei neînțelegeri, o dă afară din casă. Nu are unde să se ducă, face o cădere nervoasă, umblă aiurea pe străzi. Nu o caută nimeni, iar trecătorii se feresc de ea. E invizibilă și asta doare cel mai tare. Nu a mai rămas nici măcar o umbră din existența ei de altădată, ci mai degrabă un sâmbure, dar sâmburele ăsta conține germenul bunătății care i se putea citi pe chip. Un sâmbure pe care îl văd doar eu.

Recitesc ce am scris mai sus și îmi dau seama că am în față subiectul unui nou roman. Ard de nerăbdare să-l scriu, dar dincolo de asta mă tem că nu o voi mai vedea niciodată.

*

Încerca din răsputeri să pară atent, dar nu știa cum să se eschiveze mai repede. Își promise că era ultima oară când îi mai făcea maică-sii o favoare de felul ăsta. Lucra la o editură și acceptase să se întâlnească cu o scriitoare, prietenă cu maică-sa, care voia să-și publice cel mai nou roman. Era al patrulea și le avea pe celelalte trei acasă, în bibliotecă. Regreta că își pierduse timpul citindu-le. Primul era bunicel, într-adevăr, dar celelalte două erau mediocre. Femeia îi trimisese un fragment din noul roman pe e-mail, înainte de întâlnire și îl citi în diagonală. Era afectat, patetic, încărcat de descrieri școlărești. Nu l-ar publica niciodată. Asta nu ar fi fost oricum decizia lui, era corector, nu redactor. Maică-sa nu înțelegea asta.

— Ai trecere la redactorul-șef, îi spuse ea și îi închise gura. Nu avea nicio trecere, dar era inutil să te cerți cu ea.

Se întâlniră într-o cafenea drăguță din cartierul ei și o ascultă povestind despre femeia fără adăpost care o inspirase să scrie din nou. Pe la mijlocul întâlnirii îl luă durerea de cap și dădu vina pe cafeaua prea tare, prăjitura prea dulce și glasul enervant al interlocutoarei. Nu o plăcuse niciodată, iar acum observa ceva nou și deranjant la ea. I-o descria pe femeia aia cu o tonă de detalii, îi știa traseul și căuta să o întâlnească zilnic.

— Dacă voiați atât de mult să o ajutați, de ce n-ați luat-o să locuiască cu dumneavoastră? o întrebă și mustăci. Cel mai mult ura ipocrizia. Se întrebă dacă maică-sa avea să afle că fusese impertinent cu prietena ei. Scriitoarea îl privea perplexă și îi zâmbi ca să o îmbuneze. Adăugă: Nu vă faceți speranțe cu romanul. Nu ține de mine.

Se despărțiră în scurt timp și o luă spre stația de autobuz, apoi se răzgândi și merse o vreme pe jos. Ajunse în intersecția cu piața, lângă care observă un cimitir pe care nu și-l amintea, îl știa doar pe cel de lângă parc. Trecu prin pasajul subteran și ieși pe partea cu cimitirul. Porțile erau larg deschise, nu se zărea nici țipenie de om, doar o femeie cu mers legănat, balansând întruna cele două sacoșe de rafie pe care le căra după ea. Avea hainele murdare, iar părul cărunt și creț îi aminti de muza scriitoarei. Era aceeași persoană? Cumpăni o clipă, apoi își văzu de drum. Ce mai conta? Oricum voia să uite subiectul cât mai rapid.

*

Nu schimbase cartierul, dar nu a mai văzut-o pe femeia aia de multă vreme. Și-o amintea ca prin ceață. A bătut alte străzi și bulevarde până când a ajuns să le învețe. Acum rămânea cel mai mult în preajma pieței și a noului cimitir. Nu era atât de mare ca celălalt și nu avea atât de multe pisici, dar era lăsată în pace și primea din când în când de pomană.

Vocea din capul ei a prins putere chiar când credea că era pe cale să amuțească. Nu se mai limita la a-i spune că era vina ei pentru orice, ci părea să îi pună în cârcă toate necazurile lumii, iar ea sfârșea prin a-i da dreptate. Doar când dormea nu o mai auzea, dar atunci visa incendii, focuri mari care înghițeau case, oameni și animale, și se trezea plângând.

Într-o zi, un puști de vreo zece ani îi întinse o bancnotă de un leu și un sendviș frumos împachetat, iar ea rămase ca trăsnită, nu-și mai putu lua ochii de la el. Semăna cu bărbatul ei când era mic și abia știa să citească, și îi veni pe limbă gustul amărui al sâmburelui pe care credea că-l dăduse afară, dar în loc de asta îl înghițise și îi mai trimitea din când în când câte o săgeată otrăvită în piept, ținând isonul vocii de tiran.

Zilele au ajuns să se amestece unele cu altele, până când au devenit o pâclă gri. O dureau picioarele de parcă ar fi alergat o zi întreagă, deși nu știa de ce sau de cine, apoi au apărut mai multe fețe de-a valma.

Acum vede o clădire albă cu ferestre zăbrelite și multe paturi de fier înăuntru. Mirosul îi înțeapă nările, e ceva între spirt, transpirație și frică, și îi face inima să îi urce în gât, dar în scurt timp simte salteaua și perna. Sunt moi, parcă atunci le încearcă pentru prima oară în viață. Ia perna în brațe și se întreabă dacă au pus sub pat plasele cu lucrurile ei. Două femei mișună prin preajmă, tăcute, rapide, eficiente. O arsură pe braț, o moleșeală plăcută. Pâcla gri se risipește puțin, femeile pleacă și o lasă singură, închizând încet ușa ca pentru a nu o deranja, iar ăsta i se pare un gest duios. Și chiar înainte să cadă într-un somn greu, fără vise, își aude tiranul începându-și tirada obișnuită (E numai vina ta), dar vocea e a ei, nu a lui. Deschide larg ochii și se holbează în gol. Stomacul i se face ghem și ceva se mișcă în interiorul ei ca un animal mic și adormit, dar tresărirea asta se stinge curând. De dincolo de ușă se aud glasurile molcome ale celor două femei:

— N-au încercat și în altă parte?

— Ba da, dar nu mai sunt locuri. N-o vrea nimeni.

Strânge mai tare perna la piept și începe să se legene, murmurând: N-o vrea nimeni, n-o vrea nimeni, n-o vrea nimeni.