Opera Națională București și-a început anul 2025 cu un regal artistic de înaltă ținută, La Traviata, spectacol care a avut loc cu casa închisă. După mai bine de un secol și jumătate de la debutul la Teatro La Fenice, în 6 martie 1853, muzica lui Verdi, alături de povestea tulburătoare a tinerei Violetta, atrage din ce în ce mai mult public, continuând să umple sălile.

Zilele de 8, 9 și 10 ianuarie au avut trei reprezentații succesive ale operei lui Verdi, marcând totodată și momentul festiv, împlinirea a 71 de ani de la inaugurarea clădirii Operei Naționale Române din București. În 9 ianuarie 1954, a avut loc inaugurarea clădirii Teatrului de Operă și Balet (denumirea de atunci a instituției), al cărei arhitect este Octav Doicescu, tot atunci având loc și prima reprezentație pe scena Operei.

Cea mai cântată operă din toate timpurile, La Traviata este admirabil pusă în scenă de regizorul scoțian Paul Curran, nume foarte cunoscut pentru iubitorii de operă din România, fost director artistic al Operei din Oslo, Norvegia, cu o carieră impresionantă de regizor, cu nenumărate spectacole pe scenele celor mai mari instituții de cultură din lume.

Deși premiera la Opera Națională București a avut loc în 2014, remarcându-se încă de atunci prin viziunea regizorală contemporană, clasicul combinat fiind cu elemente preluate din cotidianul prezent, spectacolele de acum, din cele trei zile, au avut fiecare distribuție proprie: rolul Violettei a fost interpretat de Georgiana Dumitru și Veronica Anusca, Alfredo a fost pus în scenă de Paul Lungu (invitat), de Alin Stoica și de Mihai Urzicana (invitat), Germont este jucat și cântat de Iordache Basalic, Vicențiu Țăranu și Cătălin Țoropoc, iar în alte roluri evoluând diferiți artiști ai Operei Române din București, invitați și artiști debutanți. Corul Operei Române București, condus de maeștrii Daniel Jinga și Adrian Ionescu, a completat admirabil fiecare reprezentație.

Sub bagheta maestrului Daniel Jinga, orchestra Operei Naționale din București a făcut ca serile de operă să fie adevărate capodopere muzicale, publicul aplaudând frenetic pe parcurs și la final de spectacol atât orchestra, cât și interpreții. Scenografia lui Gary McCann a evidențiat fuziunea clasic-contemporan pe care regizorul și-a dorit să o impună, toate aceste colaborări transformând capodopera lui Verdi într-o magistrală desfășurare de muzică și artă vizuală, de sunete și culori subtil rafinate de Paul Hackenmueller, specialist în lighting design.

Povestea reală, cea a a curtezanei Marie Duplessis (care a iubit până la sacrificiu și a murit la doar 23 de ani, bolnavă de tuberculoză), se regăsește și în paginile celebrului roman Dama cu camelii, a lui Alexandre Dumas-fiul. Din cauza faptului că era pusă în scenă povestea unei femei de moravuri ușoare, cenzura epocii i-a impus compozitorului în repetate rânduri să schimbe din libret diverse fragmente, Verdi refuzând acest lucru. Cu toate acestea, La Traviata avea să cucerească definitiv publicul odată cu cea de-a doua reprezentație ce a avut loc în același an la Teatro San Benedetto din Veneția. Femeia din opera lui Verdi, ce trăiește o viață fascinantă, dar imorală și iluzorie, a fascinat secole de-a rândul prin curajul, pasiunea și puterea sa de sacrificiu. Libretul este scris de Francesco Maria Piave, opera se desfășoară pe parcursul a trei acte, tragismul atingând punctul culminant la final.

Actul I

În salonul său parizian, Violetta își întâmpină oaspeții invitați la petrecerea pe care a organizat-o pentru a celebra starea ei mai bună de sănătate. Printre prietenii sosiți la petrecere se află și Gastone, care o prezintă pe Violetta lui Alfredo Germont, un tânăr nobil îndrăgostit de ea de multă vreme și care a vegheat-o în fiecare zi cât timp a fost bolnavă. Alfredo îi declară iubirea și, deși îl respinge inițial, Violetta îi dăruiește o floare cu rugămintea de a i-o înapoia atunci când se va ofili. Odată cu floarea, îi oferă și promisiunea că se vor întâlni a doua zi.

Actul al II-lea

Tabloul 1. Cei doi trăiesc retrași la casa de la țară a Violettei, unde, pentru a face față cheltuielilor, aceasta își vinde toate bijuteriile. Aflând despre acest lucru de la camerista Annina, Alfredo pleacă la Paris pentru a face rost de bani. În acest timp, Violetta este vizitată de Giorgio Germont, tatăl lui Alfredo, care îi cere să se despartă de tânăr pentru a salva onoarea familiei. Violetta acceptă în cele din urmă și pleacă la Paris, lăsându-i lui Alfredo o scrisoare în care îi dă de înțeles că se întoarce la viața de curtezană.

Tabloul 2. Alfredo o reîntâlnește pe Violetta în casa Florei Bervoix, prietena ei, unde este însoțită de baronul Douphol. Pentru că cei doi bărbați sunt pe punctul de a-și declara duel, Violetta îl imploră pe Alfredo să plece. Acesta este dispus să accepte doar dacă Violetta îi promite că se va întoarce la el. Violetta este nevoită astfel să mintă că îl iubește pe Douphol, ceea ce îl înfurie pe tânăr, care o umilește în public. Baronul îl provoacă la duel.

Actul al III-lea

Starea de sănătate a Violettei se înrăutățește, doctorul Doctorul Grenvil – singurul, alături de Annina, care nu a părăsit-o – preconizându-i sfârșitul aproape. Pe patul de suferință, Violetta citește o scrisoare primită de la tatăl lui Alfredo, care o înștiințează că acesta a aflat adevărul și că este în drum spre ea. Annina anunță sosirea lui Alfredo, cei doi se îmbrățișeză pătimaș și își fac planuri de viitor. Boala nu o cruță însă pe Violetta care moare în brațele lui.

Cântată în italiană și cu supratitrare în limba română, opera La Traviata a încântat auditoriul, situându-l pe parcursul celor două ore și jumătate într-un spațiu și timp desăvârșite artistic. În interpretări magistrale, toate cele trei trei reprezentații care au cuprins și momentul festiv al inaugurării Operei Române, cu distribuții de excepție, completate de jocul regizoral complex și o scenografie ce a imaginat tabloul unei epoci, cu accente de lumini subtil transpuse pe chipul interpreților, totul condus de bagheta dirijorală fără egal, La Traviata de pe scena Operei Române din București a meritat din plin toate aplauzele la scenă deschisă.