Semnul de neon de la intrarea în "Elsinore Lounge" bâzâia ușor, strălucirea ei roz-pal tăia prin ceața ploioasă. Hamlet stătea lăsat pe spate într-un scaun, cu privirea fixată pe paharul de whiskey neat din fața lui. Nu-l atinsese, deși degetele lui urmăreau marginea paharului în cercuri lente, sincronizate cu basul înfundat al muzicii din bar. Nu era beat. Nu băuse nimic toată seara, nu de când îi zdrobise nasul lui Laertes, nu de când ascultase mesajul si vocea tremurata a Ofeliei, mesaj lăsat în căsuța vocală săptămâna trecută. Nici de când mama lui îi spusese că Claudius "face tot ce poate" și că "ar fi timpul să meargă mai departe".

Se împliniseră doi ani de la moartea tatălui său. Un jaf eșuat, așa au spus. Dar Hamlet nu putea scăpa de senzația că ceva era profund greșit. Își amintea zâmbetul acela al lui Claudius, prea alb, prea fals, ca al unui rechin care tocmai înghițise ceva. Claudius, mereu îmbrăcat la patru ace, stând în fotoliul care fusese cândva al tatălui său. Totuși, în seara asta nu era vorba doar despre Claudius. Nu în întregime.

Ușa scârțâi, iar un val de aer rece pătrunse în bar. Hamlet ridică privirea doar când o zări pe ea. Ofelia. Stătea în prag, udă până la piele, cu părul lipit de față și hanoracul ei larg atârnând greu sub apa ploii. Ezitarea ei era vizibilă, ochii i se îndreptau rapid spre ieșire, iar mâinile îi erau ascunse adânc în buzunare, de parcă s-ar fi gândit dacă să plece sau să rămână. În cele din urmă, făcu câțiva pași spre el, hotărâtă, dar tensionată.

Hamlet o privea în tăcere, simțind cum tensiunea plutea între ei. Ofelia rămase în picioare în fața lui, iar aerul dintre ei deveni apăsător. Cuvintele ei, scurte și tăioase, răsunară ca o acuză, întrebând ce voia de la ea. Hamlet își simțea calmul zguduit. Îi explică încet, aproape șoptit, motivul pentru care îi trimisese mesaj. Dar privirea Ofeliei rămase rece, iar vocea ei, mai ascuțită decât se aștepta, îl lovi fără milă. Îi spuse că e la fel ca întotdeauna, că nu știe să facă altceva decât să joace jocuri.

Vorbele ei rămaseră suspendate între ei, grele, amare. Hamlet simți înțepătura lor. Poate că avea dreptate. Poate că tot ce făcuse, obsesia lui pentru Claudius, confruntările, întrebările, fusese doar un joc. Sau poate era mai mult decât atât.

Împinse paharul de whiskey spre ea, ca o încercare stângace de a liniști lucrurile. Ofelia nu-l atinse. În schimb, îi ceru din nou să-i spună ce vrea. Vocea îi tremura ușor, dar privirea ei rămase fermă. Hamlet se aplecă înainte, privindu-o în ochi, iar cuvintele îi scăpară aproape fără să vrea. Credea că ea știa ceva. Despre tatăl lui. Despre Claudius. Despre tot.

Chipul Ofeliei păli. Se prăbuși pe scaun, iar umerii i se aplecară ca sub o greutate invizibilă. Își ascunse fața în mâini pentru câteva momente, apoi ridică privirea spre el. Vorbi încet, vocea ei era joasă, aproape lipsită de viață. Îi spuse că nu contează. Că nimic din ceea ce va face nu va schimba ceva.

Afara, ploaia se întețise, lovind ferestrele cu putere. O chelneriță scăpă o tavă de pahare, iar sunetul sticlei sparte răsună în bar. Hamlet voia să riposteze, să insiste că are importanță, dar ceva în felul în care vorbise ea, acea resemnare apăsătoare, îl opri. O întrebă ce crede că ar trebui să facă. Ofelia nu răspunse imediat. Privirea ei rătăcea pe masă, ca și cum ar fi căutat un răspuns printre liniile invizibile ale lemnului. În cele din urmă, îi șopti că poate ar fi mai bine să se oprească.

Chelnerul anunță ultima comandă, iar Hamlet aruncă o privire spre ceas fără să înțeleagă cu adevărat ora. Între ei se simțea un gol mai dens, mai greu. Când Ofelia se ridică, mâna ei atinse ușor masa, degetele atingând marginea paharului neatins, ca o umbră. Până să ridice privirea din nou, ea dispăruse.

Afară, ploaia încetase, deși aerul rămânea umed și greu. Hamlet stătea pe trotuar, cu mâinile adânc băgate în buzunarele paltonului. Orașul freamăta în jurul lui, nepăsător la furtuna care încă îi clocotea în piept. Un taxi trecu în viteză, stropind o baltă, iar farurile surprinseră o mică sclipire lângă bordură. Poate un capac de sticlă. Sau un ciob. Se aplecă, de parcă ar fi vrut să-l ridice, dar se opri. Se ridică, privi pentru câteva clipe asfaltul ud, apoi își vârî mâinile mai adânc în buzunare și porni pe jos.

Sclipirea dispăru în întunericul din urma lui. Nu era nimic acolo. Sau poate era.