În noua eră, în care știm/nu știm, intrăm tot într-o (prea puțin discutată și necritic analizată) veselie, fețele artelor se schimbă radical. Printre fenomene: hibridizarea. Problema concretă fiind că fenomenul nu e nicidecum modă, nici hedonism adolescentin, ci trend decisiv. Și nu impune doar un gen nou, păstrabil în făgașe (precum lung durară cele trecute), ci o ideologie. În spate tronează un eșafodaj sistemic: toată tehnologia digitală aiuritor de galopantă și acaparantă, expansiunea unei parademocrații tot mai autoritariste, dictatoriale și beligerante, plus disperarea economică și lăcomia financiară generalizată. Dar s-o luăm cu cătinelul mai facil observabil, lăsând nepoliticoasa politică și economie a faptelor (încă sustrase atenției multora) pentru un altădată (care abia devenind prea târziu va fi mai ușor perceptibil).

Despre hibridizare merită știut deja că astăzi nimic nu mai poate (un poate ajuns imperativ "trebuie") să rămână în vreo puritate originară sau măcar clasică, toate artele musai trebuind să-și dea mâna, să se-amestece, topească ori suprapună – într-o horă mai puțin sau mai mult zgomotoasă, într-o blândă sau sovajă hărmălaie, în evidentă răvășire pleziristă și tocare de creieri, senzații, emoții. Extreme perceptive/aperceptive (oricum domnind dominant), între care curg ori se scurg infinitele grade de suportabilitate, resemnare, toleranță, obișnuire, acceptare, savurare, îmbucurare sinceră și autentică.

Desigur, artele vizuale nu pot decât să beneficieze salutar de și mai multul vizual infuzat/îndopat prin aportul efectelor speciale, realității augmentate sau virtuale, Inteligenței Artificiale – chiar dacă acestea (în frunte cu ilimitabilul IiAa), vor deveni nu adausuri/plusuri, ci funcții exclusive. Artele temporale și performative (dans, teatru, circ, iluzionism, performăns) iarăși își vor spori exponențial spectaculozitatea, impactul, șocul, impresionabilitatea, succesul. Dar dincolo de șoul vizual atins deja (pe de-o parte de către operă și balet, pe de-alta de către rock și alte genuri/spectacole de popularitate), muzica apela la psihedelism ocular doar prin asociere "naturală" cu extazul dorit, forțat, rivalizând cu narcoza. Când însă narcoza febrilă ori psihoza extatică ajunge instalată prin tot mai mult și mai mult vizual, kinestezic și zgomot, e de observat că dimensiunile propriu-zis muzicale se restrâng. În tot mai multe genuri sincretice și stiluri de consum popular melodica e cam simpluță, armonia, și mai și, ritmul, repetitiv la modul primitiv, de polifonie și orchestrație nemaivorbind. Piesele-n clipuri video deja expun fizicalisme, scenografii și coregrafii fără cusur, vocea solistă fiind nu rar un fals electronic, procesări absolute. Timbralități și registre inexistente-n realul laringal și bucal, efecte goale pușcă.

Abuzivul din muzică și concert nu mai constă în simplistul pleibek, insinuat în videoclipuri și filme (mime artificiale ale cântului preînregistrat în studio sau acasă), și nici măcar în acele cântări făcute aparent în timp real, în realitate servite prin pleyărul mufat direct la difuzoarele ce umplu cvadrifonic clădirea, biserica, sala laic-festivă. (Știu o vedetă plimbată de toți președinții în protocol internațional: uneori cânta laiv direct din sidiu, motiv pentru care, rușinat, acompaniatorul organist și pianist l-a abandonat.) Anii respectivi au trecut. Virtualul ieșit din onlain în orice sală și eveniment e-acum regele fraudulenței încă perfect legale și neamendate (ba chiar nesesizate), o comoditate imorală scuzată etic prin simplul fapt că trece drept performanță tehnologică și că prin ochi îți ia fața.

În domeniul simfonic, vizualul adăugat, proiectat, forțat (căci nu i te poți sustrage decât de-nchizi ochii), tinde să acopere atenții și suprafețe psihomentale altminteri dedicate sau concentrate pe "purul" acustic/auditiv, iată și de ce nu doar partitura, ci și interpretarea pot lăsa garda jos. Dacă apelezi la suportul unor ecranări sau proiecții laser, video, film imersiv, te poți da mare și dacă ești un compozitor cam stângaci, poți înșela sau adormi pretenții interpretative și de ești cântăreț mai puțin lucrat și dotat. Vizualul sedează, făcând loc mediocrității atât la emițător, cât și la receptor. (Apropo: culantele și transformativele policromii vizuale proiectate în Atheneu ar arăta și mai bine dacă s-ar acoperi fresca de sub cupolă cu cârpa sub care-a mai stat decenii peste decenii. Însă futurismul ecranărilor optice și manipulărilor holografice va găsi precis soluții mega-smarte.) Și nu se va accentua/repeta suficient: acoperind/furând spații mentale altminteri dedicate celorlalte arte simultaneizate, monopolizând centri și rețele neuronale și slăbind procesarea mesajelor altor limbaje, realitatea zisă augmentată e pe cât de copilăros-interesantă, pe-atât de sfruntată. Iluzia cunoașterii holistico-simultane știrbește volumul și valoarea proprii fiecăreia dintre multiplele componente.

Nu putem avea pretenții mari din partea unei orchestre de operă sau operetă, al căror rol pare adesea doar să acompanieze soliști și coruri, să hodinească vocile umane prin interludii sau pasaje de umplutură, și nu ne pasă de nu redă o partitură în absolut toate șaisprăzecimile, nuanțele, frazările sau melismele înscrise, cu-atât mai puțin să livreze interpretări de-a dreptul creative, originale, unice. Contează glasurile omenești, iar de soliști și cor fac impresie bună și foarte bună... merge și-așa, trecem cu vederea modestia sau nivelul tolerabil ori măcar acceptabil al reproducerii partiturii orchestrale. Dar într-o sală de concert, concert simfonic, propriu-zis simfonic, așadar într-un context și cu prilejul unei arte care n-are cum fi (și nici nu tre să fie!) de maximă popularitate, proiecția vizuală (un pic la fel ca baletarea histrionică a dirijorului, grimasele lui adresate nici măcar orchestranților, însă pe care ecranele ni le-aruncă indecent și nouă în față, cerculețele aeriene ale flautistelor, trupul emfatic legănat al pianistului sau celistei) încă e bine să ne pară dispensabilă.

Dacă avem la dispoziție o sală slabă sau proastă acustic, sau când toată lumea cântă-n microfoane și totul revine audienței nicidecum direct- sau liber-acustic (ci prin manipularea oricum cernută a electricității, amplificatoarelor și ingineriei sunetiștilor meseriași), atunci treacă-meargă... În atari situații poate că un pic de stimulent vizual (dat fiind că neuronii și impactul emoțional e stimulat/ocupat și de excitanți oculari) ajută. Căci adoarme așteptări, pretenții, standarde fine, alungând din insatisfacție, făcând audiția acceptabilă. Poate chiar onorabilă (sens în care – altă diversiune și șmecherie a minții! – numele pompos al orchestrei străine și faima dirijorului aburesc centrii critici).

În artele străzii, pieței publice, parcului, trotuarului, muzicanți ce zdrăngăne orgi portabile sau trăncăne piane electronice, viori în acompaniament de pași rezonanți și metrou vuitor (ș.m.a.) – sunt okey, deoarece mediul ambiental scuză și acoperă mare parte din tot ce-i auditiv, graba, vânzoleala lumii sau frumusețea clădirilor preiau din receptorii neurali și ocupă hălci serioase de psihic, fac sens vizavi de așteptările minime ale publicului involuntar și spontan. Însă în mediul simfonic, odată îmbrobodită în și de către spumele imersive ale noului psihedelism vizual, muzica poate trece pe loc valoric secund. În sensul acesta (exact ca-n cazul textelor, literaturii sau studiilor academice deja create pe bandă rulantă de către sau prin IA), muzica poate deveni ea însăși o producție falsă și o livrare calpă, un ce pe care-l etichetăm nonșalant drept feik. (N-avem încotro, adoptăm și adaptăm snob neologismul, însă am îngropat simplul "fals" alături de neaoșul termen făcătură.) Cu ambalaj vizual, muzica devine un fel de fast/jank fud. Și nu e (încă) deloc de mirare că piesele muzicale făcute de IA, interpreții scenici creați ex nihilo de către IA, clipurile și concertele IA, toate abuzează de senzorialul și senzualul vizualo-tactil, absolut toate elementele comasate fiind, luate pe rând, ieftine, mediocre. (Cam ca-n cazul încă negenialilor debutanți care-ntr-un film sau piesă scenică fac și textele și regia și scenografia și costumele și muzica și coregrafia și actoria.)

Pentru moment, hibridizarea muzicalului prin vizual e tot mai frecvent un șmen inconștient, abureală neintenționată, iresponsabilă tragere pe sfoară, democratizare excesivă a gustului minor/limitat. (Asta în paralel cu inflația de animatori sau artiști garnitură.) Magia auditiv-muzicală, specializată fiind (până de curând), ar mai putea să se debaraseze de magia vizuală (și ea având propria istorie și specializare neuronală și afectivă). Așa cum, de pildă, încă nu se amestecă și cu narcoza etilică (chiar dacă mai toate sălile de concert și operă de-afară includ în biletul intrării și-un pahar de vin sau șampanie), nici cu beția ruletei sau a păcănelelor. (Zic momentan, deși în acest montagne russe tot mai disperat după stimulat dependențe și stors bani, în care cultura pare să intre "tot într-o veselie", nici asocierea edificiilor de operă și concert cu cabarete și cazinouri burlești n-ar mai deveni de mirat.)

Așa cum se anunță drept viitor, noua hibridizare a artelor are plusuri superficiale și de moment, simultan cu minusuri profunde și de durată, practic și dimpreună conducând spre un nou profil psihomental, sufletesc și spiritual al omului. Profil ce se va chinui destul de mult timp până să devină natural, autentic, funcțional, sanogen. Precis va ajunge ca atare (natura umană laxă fiind), însă cu prețul altor 2ă-3-5 generații de colcăială și jertfă nici măcar conștiente, de tranziție perfect redemptivă și solvabilă doar la nivel de epocă interglaciară.

PS. Textul acesta e garnisit aleatoriu cu 3 poze. Într-una (să-i zicem 1, 2 sau 3) se vede cum ex-falnicul hotel Athenée Palace, istorie și simbol cert al capitalei, își recunoaște-n fine desuetudinea. Splendidele proiecții ale unui film fantastic fac din arhitectură pânza de sac peste care vezi... ce n-a visat Parisul. În urma evenimentului vizual, mâine, revăzând clădirea, vei ofta regretându-i haina ce pentru o clipă îți ascunsese banalitatea cotidiană. Imaginea (2, 3 sau 1) în care doar labele și burta calului regelui Carol se mai străvăd, asedierea grandiosului bronz de către păianjeni mulți și focoși sugerează tot palidizarea și inconsistența de viitor a istoriei. Mărunt, dar tenace, vizualul acoperă simbolicul cândva greu și grav, îi anulează relevanța, doar prezentul frivol, propriu ușuraticului contact vizual, devenind normă, valoare, juisare. Imaginea aparent aiurea (3, 2 sau 1), cu imperativul indicator stradal, e simbolică în sensul consfințirii aterizării, opririi, așezării și împământenirii acestei noi turnuri mentale și civilizaționale. Cu unica condiție mercantilă de a plăti/cumpăra, orice-ți poate vrăji ochii și-ți întunecă mintea se încetățenește, se eternizează. (Calm sau placid, oricum satisfăcut, totodată un pic șugubăț, Dumnezeul acestei re-Creații se uită, se odihnește, zicând e bine!)