
Revistă print și online

Dacã o întâlnești la 20 de ani poate pãrea drept o iubire stranie. Pentru cã sunt multe situații pe care nu le înțelegi iar ficțiunea nu-ți este încã accesibilã. Sã ficționezi pentru a construi o poveste potrivitã pentru așteptãrile ei astfel încât aceeași ficțiune sã-ți înlesneascã înțelegerea a ceea ce vezi când o atingi și vrei sã o iubești, este un sentiment foarte îndepãrtat și un instrument foarte greu de obținut. Diferența este cã ea este o cunoscãtoare a ficțiunii de la începutul timpurilor. Pe când tu trebuie sã o dobândești și înainte de asta sã o înțelegi.
Drept urmare, sã vedem cum ar putea arãta primii pași. Nu-și mai amintește nimeni de jocul acela al copilăriei, aparent nevinovat dar de o cruzime sfâșietoare, numit între noi copiii de atunci, jocul acela straniu, al anului 1900, "Cavalerul refuzat". Era un joc al copilãriei care dispãrea înainte de a intra în adolescențã. Îmi este greu să înțeleg cine l-a botezat așa, probabil a fost ideea fetițelor. Ideea fetițelor în istorie este greu de surprins... ei bine, jocul acesta se hrănea cu orgolii și cruzimi disimulate... pentru că întotdeauna trebuia să existe un «cavaler refuzat». Băieții trebuiau să fie cu unul mai mult decât fetițele iar regula de aur a jocului era aceasta: fiecare fetiță făcea o reverență în fața unui băiețel iar acesta devenea alesul ei. Unul rămânea în afara cercului și devenea astfel «cavalerul refuzat» în ochii celorlalți, un nefericit care primea de înfăptuit caznele gândite pentru el de către ceilalți. Nu cunosc motivul pentru care, în anturajul meu de atunci, întotdeauna eram "ales" «cavalerul refuzat». Simțeam că sunt un decupaj lipsit de importanță iar lumea părea a fi golită de sentiment. Copii au cruzimi, iar cruzimile lor cunosc împlinirea pe o altă scenă, ceva mai târziu, când devin adulți...
Am crescut cu principiul că bărbații sunt aceia care aleg însă nimic din ceea ce a urmat nu a putut dovedi acest lucru. Totul este o aparență pentru proști, stupizi, satisfăcuți sociali, idioți... sunt multe întrebări rămase fără un răspuns concret, despre acest continent neexplorat, care, pare sã fie definit prin tot ceea ce respirã feminin. Nici puterea mitologiei, când satirii, xilenii sau zeii s-au alăturat posesiei, gingășiei sau spiritului, nu s-a putut desluși negura care învăluia punctul de plecare.
Pentru fiecare bărbat există un punct de plecare: atât pentru cretini cât și pentru spiritualizați, mai puțini la număr. Același raport demografic care era odinioară între xileni și zei. Într-un fel iubește o femeie un xilen și într-altul înțelege iubirea pentru o femeie, un zeu. Deosebirea este uriașă între ceea ce simte unul și ceea ce trăiește și vede celălalt. Continentul acesta are drumuri diferite, trasee felurite precum și finalități neintuite: cele mai scurte sunt pentru tâmpiți, altele pentru suficienți, dar unele, mai rare vederii și înțelegerii, devin premiile pentru perseverenți și intuitivi.
Drumul meu de început către acest continent a fost devastator. Pentru că trebuie să fii pregătit ca pentru o îndelungată călătorie, căci odată începută ea te transformã tot restul vieții, chiar dacã ai momente de singurãtate sau retrageri cu depline însingurãri. Și riscurile sunt uriașe căci acolo, odată debarcat, poți muri pe acel continent în felurite moduri: fie risipit pe nisipul plajei mișcătoare, fie absorbit în lumina aceea adâncă și catifelată a unui fals amurg sau devorat cu mințile pierdute, încercând să urci pe închipuitul munte al unei câmpii fără sfârșit. Aceastã lume nu a fost cartografiatã vreodată decât ceea ce a dorit ea să arate, precum fața întunecată a lunii.
Acest continent ți se arată în mod diferit la 20 de ani, față de ceea ce vezi la 30 de ani; este altul la 40 iar la 50 de ani este de nerecunoscut de sentimentele altor vârste trecute. Culoarea din tinerețe capătă volum la maturitate și arde ca o văpaie când este deja prea târziu. Țărmul pe care calci prima oară, cu deschiderea unei vaste câmpii se restrânge cu timpul, pământul devine treptat insular; cei norocoși pot descoperi muntele pentru a se ascunde și muri în pântecele lui, dar cei mai mulți vor fi înghițiți de apele venite dintr-un deșert disimulat. La 40 de ani îți pare a fi o lume familiară însă geografiile se schimbă cu repeziciune. Nu mai recunoști un spațiu descoperit și cercetat cu 20 de ani în urmă iar ceea ce ai înaintea ta rămâne în continuare un mister. Ea ți se oferă de la bun început însă tu nu ești pregătit niciodată să o explorezi pe deplin... pentru că înainte de toate trebuie să înțelegi multe lucruri, care țin de povestea acestui continent, de structura sa geologică; este o lume vie, acolo rocile respiră iar câmpiile te pot îmbrățișa...
Care bărbat inteligent și senzitiv nu-și amintește acel fel aparte de dimineață trăită cu disperare pe țãrmurile acestei noi lumi? Nu știi de unde să începi, încotro să privești, ce anume să atingi mai întâi, cum să-ți definești peisajul, cum să înțelegi mai bine ceea ce simți sau intuiești. Totul se aseamãnã unui fel de a muri aproape silențios.
Nu-mi explicam cum, după ce o iubisem nebunește preț de câteva săptămâni, și-a tras-o cu altul cu o seninătate a voluptății dezarmantă pentru logica mea. Paradoxal, tot logica avea să-mi destăinuie primul adevăr al noului continent. Îmi spuneam că ceea ce mi s-a întâmplat este atât de banal încât nici nu era cazul mărturisirii însă trebuia găsit un răspuns. Și într-o astfel de dimineață, când nu aveam chef de nimic, decât pentru a-mi consuma disperarea a trebuit să-mi adun puterile pentru examenul de limba latină, eu studiind în acele vremuri limbile clasice.
Îmi amintesc chipul lipsit de viață, stins, plictisit sau mai degrabă sastisit al profesorului aflat între două vârste, încă verde și dornic de o viață altfel. Văzându-mă într-un final așezat în fața lui, și-a ridicat cu greu privirea, mi-a cuprins răvășirea de pe chip și dintr-o dată am simțit o preocupare pentru ceea ce se întâmpla cu mine.
(frag. de roman)
Istoric, antropolog și jurnalist , Adrian Majuru s-a făcut cunoscut printr-o serie de cărții și studii despre vechiul București: Bucureștiul albanez (2002), Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență (2003), Bucureștiul subteran. Cerșetorie, delincventă, vagabondaj (2005), Copilăria la români. 1850-1950 (2006), București. Povestea unei geografii umane (2007) Cum se distrau românii odinioară (2011) s.a. De asemenea, este și prozator. Cea mai recentă carte a sa este un roman, intitulat Hoțul din Curtea Miracolelor (2023), care a primit Premiul Ficțiunea pentru cel mai bun personaj.