Alina Bako, Cartografii ficționale: perspective asupra prozei românești, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2025

Domeniul geoliteraturii este unul rar întâlnit în studiile de specialitate și, cu atât mai mult, devine o provocare pentru criticul care își asumă un demers științific în această zonă. Alina Bako este una dintre vocile puternice și pertinente în spațiul de intersecție a literaturii cu geografia, iar cea mai recentă carte a sa, Cartografii ficționale dovedește pe deplin acest lucru prin modul riguros de explorare a prozei românești și prin conturarea unei direcții critice inovatoare: o călătorie prin literatura română ghidată nu de cronologie, genuri sau biografii, ci de spațiu. Spațiul nu ca decor inert, ci ca principiu organizator, ca forță modelatoare a imaginarului și a sensului.

Relația dintre geografie și literatură, dintre spațiu și ficțiune capătă în cartea Alinei Bako un sens profund, de analiză și interpretare ce depășește descrierile geografice simple și le oferă claritate și simbolistică relevantă în cadrul textului ficțional. Se dezvoltă astfel structuri narative complexe care modelează și reconfigurează toposul ficțional într-un mod profund și dinamic, așezând literatura într-un excelent dialog cu realitatea geografică. Premisa de la care pornește autoarea argumentează în mod strălucit demersul științific: o hartă este și ea, la rândul ei, o... ficțiune. O poveste spusă cu un anumit grad de subiectivitate, un itinerar hermeneutic plin de semnificații. Și, cu atât mai mult, spațiul literar devine o entitate imaginară ce guvernează diversele abordări analitice. Asemeni celebrilor navigatori, Alina Bako reușește să contureze hărți critice necesare descifrării și înțelegerii spațiului ficțional al literaturii române.

Volumul beneficiază de o excelentă teoretizare a conceptului de geografie literară în care rețelele și ierarhiile citadine romanești sunt explicate din perspectiva matricelor narative. Discursul se definește pe două planuri de analiză, unul susținându-l pe celălalt. Pe de o parte, există analiza la nivel macro-literar a producțiilor ficționale autohtone, multă vreme percepute ca marginale, periferice, devenind un spațiu insular, delimitat clar de zona culturală europeană. O diferențiere geografic-structurală ce poate deveni oricând o nouă direcție de studiu critic. Pe de altă parte, spațiul ficțiunii devine obiectul central al discursului analitic, devenind el însuși "personaj" ce poate beneficia de o relație semnificativă cu cititorul. Alina Bako afirmă foarte clar faptul că spațiile urbane ficționale se pot argumenta, în final, ca centre ale cunoașterii, conferind textului literar forță și sugestie simbolică. O astfel de abordare se aliniază gândirii contemporane și metodelor interdisciplinare ale geocriticii, așa cum au fost ele dezvoltate de cercetători precum Robert Tally Jr. sau Stephen Morillo.

În plus, cu un sensibil curaj analitic, discursul aduce o perspectivă cel puțin provocatoare interpretativ: dimensiunea geofeminismului. Am apreciat logica structurii de adâncime hermeneutică și modul în care logica geocriticii se completează în mod esențial cu ideea spațiului feminin. Jalonând printre extreme, printre obiectivarea femeii și feminizarea spațiului, Alina Bako identifică și explică dinamismul romanelor românești de secol XIX și XX din perspectiva incitantă a imaginii spațialității feminizate: Se constată, așadar, că analiza cu ajutorul unor instrumente de acest tip scoate la iveală conexiuni inedite cu datele istorice și geografice ale spațiului în care sunt situate evenimentele narative, dar devine și o formă de producere a cunoașterii asupra spațiului femeii din secolele trecute. Este un gest critic deosebit prin care romanul românesc beneficiază de o analiză nouă, o resemantizare a epicului uneori prăfuit de vechile perspective istorico-literare.

Cartografii ficționale: perspective asupra prozei românești pune un accent deosebit pe exemple concrete din proza românească, de la scriitori canonici (Ion Slavici, Liviu Rebreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu) la scriitori contemporani (Mircea Cărtărescu, Doina Ruști ș.a.) demonstrând astfel cum diferite construcții ficționale pot genera semnificații distincte într-o aceeași perspectivă critică. Analiza frontierelor și limitelor spațiale contextualizează discursul literar într-o tradiție care depășește simpla cronologie și pune în discuție criteriile canonice legate de realism și experiment. Astfel, Cartografii literare, nu doar completează un gol, ci propune o recalibrare a modului în care poate fi citită proza românească. Volumul se așază într-o zonă de interferență între critică literară, geografie culturală și reflecție teoretică, reușind să fie, în același timp, riguroasă și seducătoare pentru un public mai larg decât cel academic.

Miza nu este doar una teoretică, ci și culturală: aceea de a înțelege literatura ca formă de cunoaștere a lumii și a locurilor pe care le locuim, reale sau imaginare. În definitiv, Cartografii ficționale ne reamintește că a citi înseamnă, de cele mai multe ori, a ne orienta: printre lumi posibile, printre sensuri, printre propriile noastre coordonate interioare.