Cursurile de management absolvite de Brian îi ajutară. Fu numit lider de echipă la procurarea de caroserii la divizia Bronco. Marcu înregistră, dar nu procesă. Emma i-o spus-o direct: de ce n-ar lua și el aceleași cursuri?

Testul de admitere îl luă cu brio. Dar mai departe bătea apa în piuă. În loc să se uite la tablă, privea pe fereastră. Și doar cursul îl costase bani! Surprinzător a fost că la examenul de sfârșit de semestru luase peste nouăzeci la sută, fără să fi învățat nimic. Bunul simț și experiența îi fuseseră suficiente. Următorul semestru trecuse pe lângă el ca trenul, în zumzet liniștit. După încă un an absolvi cursul în primul eșalon. De n-ar fi fost Emma, diploma i-ar fi zăcut într-unul din sertare. Dar la petrecerea de Crăciun cu angajații și consorții acestora, ea i-a spus șefului cel mare de realizare. Ăsta băgase la cap, că după Anul Nou, pe Marcu îl promovă team lider la Atelierul de Proiectare Produse Prototip APPP – Structură, și Emma își ieși din matcă. Plesnea de mândrie nemăsurată.

Era cu Elaine și cu aia mică căreia Puc și Sașa îi lingeau de zor călcâiele când primi un telefon de la editor: Disney era interesat de desenele ei animate. Să fie pregătită să vină la Toronto să semneze contractul. Era pregătită. Ar fi zburat pe ușă într-o clipită.

Seara îi spuse lui Marcu cu voce reținută, să nu-i zgârie ăluia urechile.

"Disney? Îți întind ăia carpetă roșie?"

"N-ar fi frumos? Dar e doar un contract de semnat."

"Ai făcut bine cu cărticelele tale de colorat."

"Nu-s de colorat, sunt povești cu grafică."

"Mă rog, sunt pentru copii."

"Da, și pentru ei o piață uriașă de consum, dovadă."

"Și pe când semnezi contractul?"

"Când mi-o spune editorul."

"Mâncăm? Puc, dă-mi pace."

Își luă liber când veni ziua s-o ducă și aducă de la Toronto. Cât Emma fuse înăuntru el mâncă un cârnat pe stradă. La vederea ei se îndreptă spre mașină. N-o întrebă nimic. Oricum avea să-i spună. Și-i spuse, într-un tril: cincizeci de mii. Sunau clopoțeii.

"Marcu, avem avansul. Ne putem lua casă."

Până la Windsor, Emma căută pe telefon case. Avea agentul, era cel al lui Brian și Elaine. Ba, de s-ar fi putut, voia să fie aproape de ei. Marcu n-avea preferințe. Unde și ce voia Emma, așa era. Și când fu să semneze actele, o făcu mecanic, fără să fi întrebat ceva. Nu de casă ca structură aveau ei nevoie, ci de casă să le găzduiască sufletele să se împletească. Sau măcar, să nu-i doară.

Lovitura cu bâta de baseball nu rămase fără urmări. Pe lângă durerile de cap cronice, Brian își pierdu somnul, apărură probleme de echilibru și amețeli, probleme cognitive precum dificultatea de concentrare, schimbări de comportament, iritabilitate, impulsivitate, anxietate, și toate astea îi alterară abilitatea de lider. Își pierdu slujba și casa. Cu un copil mic și Elaine care stătea acasă, lovitura le fuse devastatoare. Emma le oferi subsolul casei, complet amenajat într-un apartament cu două dormitoare ca soluție temporară până s-ar fi pus îndărăt pe picioare.

Brian își începu terapia vestibulară și cognitivă. Dar irascibilitatea se încăpățâna să rămână, și Elaine își proteja fetița cu dinții dacă așa trebuia. Emma îi propuse să se mute sus într-un dormitor și să-l lase pe Brian singur.

Marcu însă înțelegea perfect prin ce trecea ăla. Nu-l compătimea, că doar și-o făcuse singur alergând după tâlhari, da’ simptomele traumei îi erau arhicunoscute. Le trăise cinci ani la rând, și poate avea să rămână cu ele o viață. Numai că Brian avea toate șansele să se vindece. Și deja după șase luni îi era mai bine. Începuse să tânjească după Elaine. Și Elaine răspunse, cu aia mică agățată de gâtul ei.

"Nu puteam avea prieteni mai buni," îi spuse Elaine Emmei lăcrimând.

"D-aia suntem prieteni. O facem cu toată dragostea. Ne ajutăm cu ce putem."

Brian trimitea resume-uri într-o frenezie. După pandemie se eliberaseră multe poziții. Îl luară ăia de la Jeep. Nu mai era team lider, dar era o slujbă bine plătită și pe cât se părea, stabilă. Se mutară la chirie într-un apartament de bloc cu două dormitoare. Cât băieții erau în Detroit, fetele se adunau ba la una, ba la alta, și erau nedespărțite. Aia mică avea o a doua mămică. La aniversarea a un an, spunea mama și uneia, și alteia. Marcu nu era impresionat.

"N-o îmbrățișezi?" îl întrebă Emma.

"Pe care? Mamă sau fiică?" veni răspunsul.

O spusese în glumă, dar Emmei i se aprinse un beculeț. Elaine era frumoasă foc și lipicioasă și mereu surâzătoare și caldă. Prea se apropiase de Marcu ca Emma să nu observe. Nu că Marcu ar fi răspuns, era ca și absent, dar Elaine era o prezență vie și tentantă în ochii Emmei. Și începu să se frământe. Ce avea de făcut? Să se prefacă că n-ar vedea, sau să se distanțeze un pic de fete? O lăsă așa cum era, dar cu vigilență crescută. Le făcea vânt înainte ca Marcu să ajungă acasă iar în weekend-uri se dădea ocupată cu cărticelele ei. Ideea era să-l expună mai puțin pe Marcu apropierii de Elaine. Dar Elaine realiză repede ce se întâmpla de fapt.

"Emma, îmi iubesc soțul. Nu l-aș schimba pentru nimic. E iubăreț și când vrea, poate fi tandru ca un ursuleț de pluș. Cred că se înțelege bine cu Marcu. După ce fiecare a trecut prin ce a trecut, și-au găsit o punte comună pe care o cred indestructibilă. Iar prietenia noastră e prea adâncă ca să fie tulburată de orice. A fost încercată la greu."

Și lucrurile își reluară cursul obișnuit.

Ca team lider, Marcu se potrivea ca o mănușă poziției. Rece, calculat, experimentat și dispasionat, lua decizii incontestabil eficiente. Orice modificare de design trebuia justificată nu numai funcțional, dar și prin costuri. Unele proiecte prevedeau costuri mai ridicate. Ca exemplu, o suspensie pe aer adaptabilă tipului de carosabil ridica costul cu peste cincizeci la sută față de suspensia clasică. Din nouă componente majore, unul, rezervorul de aer care să stocheze aer pentru reacții rapide era opțional. Intra în competența lui să determine includerea sau nu a acestuia. Clientul (divizia) insista pentru unul. Marcu îl clasifică ca dispensabil. Și pe cracă divergența ajunse până sus la un vicepreședinte. Ăsta aprecie efortul. Deși rezervorul fusese în cele din urmă inclus, vicepreședintele îi reținuse numele. Când și când îl consulta direct. Asta până s-a trezit cu oferta de director de structuri la divizie. A acceptat-o precum ar fi fost o bagatelă. Emmei îi spuse abia după ce îi puseră la dispoziție un office separat.

"Ai o soție frumoasă, deșteaptă și cu faimă, o poziție cocoțată sus pe cracă, o casă modernă și largă, și tu nu zâmbești măcar odată. Ce a fost a fost, dar acum îți e atât de bine. Hai noroc, și dă-mi un zâmbet să știu că exiști," îi ținu Brian isonul cu sticla de bere în mână lângă barbecue-ul fumegând.

Marcu nu-i răspunse. Nu se putea bucura de nimic. Doar făcea față decorului, ca un pom de crăciun veșted încă împodobit.

"Băieți, să nu ardeți frigăruile, încă nu s-au făcut?" le strigă Emma de la masa extinsă în curtea din spatele casei.

Elaine o lăsă p-aia mică în cărucior lângă ea, molfăind molcom dintr-un biberon cu juice de mango. O pândea să adoarmă. Aerul de afară avea efectul ăsta asupra ei.

"Voi v-ați veselit cu bere, dar pe noi cu ce ne tratați?" îi întrebă ghidușă.

"Gin și tonic, madame, răspunde exigențelor d-voastră?" îi răspunse Brian făcând pe gazda.

Marcu n-avu nicio obiecție. Dar fetele erau obișnuite. Se veseleau și fără el, cu Brian.

Vicepreședintele îl invită cu soția la o serată la casa lui în stil colonial din Village Ford Inc în Dearborn West. Erau mai mulți executivi cu consoarte și consorți și cel puțin pentru Emma, luxul era opulent. Dar gazdele se dovediră a fi fost oameni normali, binevoitori și apropiați de invitați. Spre finele recepției avură șansa să fie singuri cu gazdele.

"Marcu, casa asta e o bună investiție. Până la sediu nu-mi ia mai mult de douăzeci de minute. Tu cât faci din Windsor?"

"Depinde, uneori mai bine de două ore."

"Consideră o relocare. Îți dau business cardul realtor-ului meu. Contactează-l. E și broker financiar, așa că împuști două păsări dintr-un foc. Succes."

Emma simțea cum se învârtea pământul cu ea. Abia se mutaseră. Elaine era rezonabil de aproape. Să-și schimbe locuința, și unde, în Dearborne? Noroc că n-aveau bani de ditai căsoaia. Da’ greșea. Pentru un director la o divizie a lui Ford, banca își deschidea baierele cu larghețe. Iar casele la sud de râul Detroit erau în general cu o treime mai ieftine. Vizitaseră trei și se lămuriră: casa din Windsor în comparație ar fi intrat într-un cort. Tot ce-l interesa pe Marcu era distanța față de office. I se spusese douăzeci de minute, or asta era ce căuta. Emma obiectă pe cât putu la două oferte, dar veniră alte două, și pe una nu mai avu puterea s-o respingă. Prea era cât un vapor de mare. Dar în gând clocea ceva: Elaine cu Brian și micuța să se mute la subsol, larg cât întreaga amprentă a casei, și gata mobilat. În felul ăsta fetele ar fi fost împreună, și Brian tot atât de aproape de office cât și Marcu. Le-ar surâde?

Înainte de a vizita casa erau ambiguu. După, nu știau cum să împacheteze mai repede. Subsolul era în fapt un demisol cu ferestre mari și tavan înalt, dotat exhaustiv cu tot ce-și închipuiau că le-ar fi folosit și încă-n plus. Iar afară aveau piscină cu o mică trambulină. Și astfel fetele ajunseră din nou împreună.

În ciuda distanței scurte, Marcu ajungea acasă din ce în ce mai târziu ca să compenseze creșterea încărcăturii de lucru la office. Mânca, făcea duș și se culca. Rar se drăgosteau, și numai la inițierea ei. Elaine nu se plângea de Brian. Funcționau foarte bine. Dar Brian la cinci era acasă. Aveau timp să colinde magazinele, în timp ce Emma făcea pe mama la fetiță. Voise un copil, și acum îl avea. Elaine intuia motivul apropierii Emmei de ei, și nu obiecta. Ba era chiar mulțumită că parte din corvoadă o împărțea. Iar bucuria? Era suficientă pentru amândouă. N-avea a se plânge, înțelegerea dintre ele funcționa.

O serbară pe aia mică la aniversarea a doi ani și Marcu venise special, cum i se ceruse, să fie prezent. Dar în tot Dearborn-ul nu mai aveau pe nimeni. Erau singuri, și dacă ei își ajungeau, fetiței îi trebuia anturaj. Aveau să-i caute o creșă. O găsiră aproape de ei. Se cunoscură cu câteva mămici. Erau soții de executivi de la companiile auto. Era și un tătic rătăcit. Își lăsă băiețelul în grija educatoarelor și fugi spre parcare. Dar cele câteva mămici erau vorbărețe și nu se mai lăsau duse. Afară la intrare schimbară numere de telefon. Doar ca să se anunțe una pe alta în caz de ceva. Emma încă conducea când pe Elaine o și sună una. N-ar vrea să se întâlnească la o cafea? Și-au zâmbit amândouă. Următoarea aniversarea avea să fie populată bine.

Psihiatra îi schimbă complet medicația cu una mai potentă de ultimă generație. La o lună Marcu simțea de parcă ieșea dintr-un tunel, nu ăla de foc, ci unul în beznă, rece. Era mai productiv și cert inovativ. Veni cu propunerea ca ranforsând structura EDGE-ului s-o califice la specificațiile cerute de poliția din Ontario. Flota ălora era învechită, dar încă nu se hotărâseră să înlocuiască Crown Victoria cu ceva mai performant. Dacă Ontario ar fi făcut pasul, toate provinciile canadiene ar fi urmat. Volumul de vânzări ar fi crescut exponențial. Vicepreședintele avu numai cuvinte de laudă și plasă proiectul în brațele directorilor de la marketing. Pe planșete se configură noul EDGE. Testele trecură cu succes certificarea cerută de poliție. Statele americane luară notițe. Dacă pentru Ontario erau bune, pentru ei de ce n-ar fi fost? Marcu n-o fi fost vedetă la Disney, dar la Ford devenise. Într-un viitor nu prea îndepărtat se întrezărea o poziție de vicepreședinte. Și asta nu era d-ici de colea.

Brian și fetele n-aveau habar. Marcu nu vorbea acasă de munca lui la office. Dar soțiile de executivi erau la curent cu veștile, și le curtau pe Emma și Elaine cu multă diplomație. Urmară cu asiduitate invitațiile la serate. Dacă Marcu social era inept, Emma excela, și propaga cu naturalețe o rețea de tip neuronal între noile prietene. Nu trecu mult până când în cercul lor să se afle că Emma era autoare de cărți de fantezii colorate și desene animate. Din gură în gură cererea cărticelelor ei se agregă până la a produce o faimă locală. Editorul Emmei intui deschiderea de piață de carte dincolo de graniță. Material, cuplului îi mergea bine. La ce aveau de lucrat era sfera afectivă. Or trezirea lui Marcu n-o cuprindea. Empatie n-avea. Sentimentalism, nici atât. Avea însă simțul disciplinei, rigurozității, și indiferenței. Funcționa ca un ceasornic mecanic. Ca și alții ca el. Avea stofă de executiv, ceea ce conducerea numea talent.

Se întâmplă însă ca dacă în ochii soțiilor de executivi, Marcu să strălucească, același efect îl avu asupra Emmei și Elainei prin reflexie. Mai mult decât consort și prieten, devenise catalizatorul micului lor ecosistem familial. Intuitiv, devenise capul familiei lărgite. Or Brian începu să murmure în urechea Elainei cu o frecvență din ce în ce mai ridicată.

"Nu-i niciun erou, își face treaba care îi e dată, așa cum mi-o fac și eu. De nu m-ar fi lovit ăla cu bâta în cap eram și eu acum un executiv. Am pierdut trenul, dar aduc bani buni. Și avem opțiunea să ne luăm o casă a noastră, aici sau în Windsor, unde vrei."

"Brian, suntem bine aici. Fata înflorește sub ochii noștri, are deja prieteni. Și cunosc suficient de bine câteva soții de executivi ca să le pot cere ca favoare o poziție pentru tine. Doar spune-mi care."

"Team lider."

"O să vorbesc."

Îl chemară la Ford pentru interviu, dar nu obținu poziția. Prin canale ocolite află și de ce: pierduse jobul de atunci pentru incompetență. Nicio companie din industrie nu avea să-i mai ofere o funcție de conducere.

"Știm foarte bine ce a fost, nu e vorba de nicio incompetență, numai că în arhiva lor nu se poate umbla. Dar banii ce-i aduci sunt suficienți, și ești iubit. Nu pune la inimă, că n-ai de ce, ne e bine cum e," îi suflă dulce Elaine.

Ce l-ar fi putut consola? În realitate, nimic. Era condamnat la eșalonul de mâna a șaptea. Și se răzvrăti. Îl căută pe Johansson.

"Dacă îmi dați cu zece la sută mai mult la salariu, vin la voi."

Obținu cei zece la sută. Ca urmare, stătea în Dearborn și făcea naveta la Windsor. Era nefiresc.

"Elaine, cumpărăm casă în Windsor și ne mutăm acolo. E singura soluție sensibilă."

"Am vreun cuvânt de spus?"

"Da, să alegi casa."

"Asta-i casa mea și a fetiței, și a ta. Vino-ți în simțiri, caută-ți slujbă aici în Detroit, te ajut, și lasă fumurile. Nu-mi cere imposibilul."

"Mă iubești?"

"Sigur că te iubesc, dar și mai mult îmi iubesc fetița. Aici are tot ce-i trebuie, și n-am să rup doar de dragul de a rupe o relație atât de adâncă cu Emma. Iar dacă Marcu va ajunge într-o zi vicepreședinte, s-ar putea să aibă abilitatea de a șterge nefericirea de stampă din arhivă. Gândește-te la asta."

"Iau casă. Vrei să vii, bine, nu, n-ai decât să stai sub acoperișul lui Marcu. Poate-i devii și a doua soție. Cine știe, s-au mai văzut cazuri."

"Mă jignești fără merit."

Dar nu luă casă. Închirie un apartament cu un singur dormitor în Windsor și completă și trimise hârtiile de divorț. Ca motivație trecu infidelitate. Spera să scape de a plăti pensia alimentară. Elaine n-avea ce contesta. Doar locuia la rezidența lui Marcu. Era gata să accepte, când Emma îi găsi prin editorul ei o casă redutabilă de avocați din Windsor. Ăia începură prin a tergiversa decizia. Produseră un contract de închiriere între Marcu și Elaine, eliminând acuzația de infidelitate. De acum, ajunseră la partiție, care consta în fonduri RRSP. Brian fuse lovit ca de bumerang. Pierdu jumate din bani plus avea să plătească pensie de întreținere pentru fetiță până la majorat. Se alesese cu ce semănase, nefericitul.

Cărțile Emmei începură să umple librăriile din Dearborn și împrejurimi. Și nu doar că erau ofertate, dar se și vindeau. Asta-i ridică statura între soțiile de executivi. Căpătă greutate socială și odată cu ea, Elaine. Se aflase repede că era divorțată. Propunerile nu întârziară să apară. Emma o încuraja să răspundă. Elaine se eschiva. Ținuse cu adevărat la Brian, și ar fi fost ca și cum l-ar fi trădat.

"El te-a trădat pe tine," i-o spuse răspicat Emma.

"Am nevoie de timp să-mi limpezesc gândurile."

Marcu participase pasiv la toată convulsia dintre Elaine și Brian. Emma se rugase de el la un moment dat să-i vorbească ăluia, dar n-o făcuse. ’Nu-i treaba mea’ îi răspunsese închizând discuția.

Elaine se retrăsese cu fetița s-o culce și Emma îi dădea darea de seamă de cum aveau să petreacă weekend-ul, unde cu cine. Marcu nu dădea semne că l-ar interesa. Era atent să ocolească jucăriile fetei împrăștiate peste tot în living room.

"O să strâng, n-ai grijă."

"N-am. Ne-am putea permite o femeie să strângă și să gătească," se oferi Marcu.

"Ești sigur? Asta ne-ar veni ca un mare ajutor."

"Ocupă-te."

Rețeaua de informații sociale funcționă unsă. Într-o săptămână o avură pe Suzy, o filipineză recomandată de una din mămici. Impulsurile creatoare ale Emmei crescuseră la cote alarmant de ridicate. Editorul nu mai făcea față.

"N-am atâta capacitate de distribuție. Mai ia o pauză."

Când Marcu ajungea acasă, Elaine cu fetița deja erau retrase jos la ele. Emma îi ținea de urât cât Suzy îi servea cina. De obicei, făcea duș și se culca.

"Marcu, sunt invitată la Burbank, California, la Disney. Vor să-mi dea un premiu. Ai putea veni cu mine?"

"Când?"

"Peste o lună. Avionul, masa și cazarea le plătesc ei. Dar nu și pentru însoțitor."

"Și pentru cât timp?"

"Trei zile, dar am opțiunea ca pentru o sumă adițională să prelungesc la șase zile. Dar trebuie să-i anunț până la sfârșitul săptămânii."

"Mi-e greu să-ți spun de acum. Mai degrabă n-am să pot."

"Dacă tu nu poți, ar putea Elaine să vină cu mine?"

"Cu fetița?"

"Nu, am lăsa-o cu Suzy."

"Ar fi de acord? Adică, și-ar lua răspunderea?’

"Am vorbit cu ea. E absolut de acord. O s-o recompensăm, bineînțeles."

"Și dacă ziceam c-aș fi venit, ce te-ai fi făcut?"

"Vii?"

"Nu."

Pentru prima dată Emma întâlnea profesioniștii care lucrau la realizarea animației povestioarelor ei. Erau peste o sută, și se împărțeau în categorii strict delimitate pe responsabilități precum dezvoltare și scenariu, concept și vizualizare, storyboard, regie și producție, animație, efecte vizuale și compoziție, sunet, muzică, post-producție, marketing și distribuție. Cele două avură parte de o primire fără fâs și pompă de la oameni inteligenți și haioși, gata să le explice ce și cum făceau ca să dea viață caracterelor din cărticele. Le spuneau bancuri și erau mereu puși pe șotii, și astea două se prăpădeau de râs. Primiră invitații la baruri pe care le refuzară, dar în camera de hotel se abțiguiră singure cu băutură tare. Emma îl suna pe Marcu să-i dea raportul, iar Elaine o suna pe Suzy să primească raportul. Fetița era bine și-și urma programul conform instrucțiunilor prestabilite. Totul se desfășura strașnic de bine, și cu supapele deschise la maximum, eliberară presiune.

Întoarse acasă, ceva în ele parcă se schimbase. În afara lumii din Dearborn, era și o altă lume, accesibilă lor, numai să-și dorească s-o trăiască. Marcu, inert și rece, trebuia trezit la realitate. Îi trebuia infuzată viață. Așa se face că lângă el în pat se strecura o Emma fără pijama pe ea, și-l stimula fără reținere. I se destăinuia Elanei fără rușine. Elaine se amuza. Dacă nici asta nu-l trezea, atunci ce? Dar după, Brian îi venea în minte, și se îngândura. Îi lipsea. Și Emma nu-i putea ajuta.

Ca orice bărbat în putere, Marcu răspunse tratamentului. În loc de a mai rămâne pasiv, începu să-l caute. Chiar se interesă de fetiță, dacă-i era bine. Emmei asta-i venise ca o surpriză.

Emma descrise evoluția lui Marcu psihiatrei lui.

"Medicația nouă își face efectul. În câteva luni o să vezi diferența în comportament. Dar are nevoie de sprijin. E rece pentru că trăiește într-o lume rece. E perfect adaptat la ea, dar nu la căldura căminului. Ți-am mai spus, aportul tău afectiv poate face mai mult decât orice medicație. Dar în general, sunt mulțumită cu progresul lui."

Emma trebuia să se mulțumească cu atât. Peste ce avea de dat, ce ar fi putut mai mult? Își încercă norocul.

"Marcu, aș vrea să-l cauți pe Brian să-l aduci în simțiri. Adu-l înapoi, oferă-i slujbă la voi, fă să se adune cei doi."

"Și cum ai vrea să fac eu asta? Să dau din degete?"

"Nu, din gură. Vorbește-i. Ți-e dator în multe feluri, și tu lui. Elaine suferă, și sunt convinsă că regretă și el. Fă o faptă bună. Sunt convinsă că răsplata va veni."

Emma nu-i spuse nimic Elainei, pe de o parte că nu era sigură pe reacția lui Marcu, pe de alta, că nu putea prevedea nici reacția lui Brian. Așa că tăcu. Aștepta.

"Brian, pun o vorbă bună la divizie la procurare. Nu-ți pot promite poziția de team lider, dar o să încerc în timp să trecem peste acel nefericit de verdict. Ești foarte capabil, și de la mine o să ai sprijin deplin. Chiar am un plan de acțiune. Adu niște documente medicale care să justifice de fapt ce s-a întâmplat. O să am grijă ca resursele umane să le ia în considerare. Și întoarce-te în Dearaborne, lângă fetiță și Elaine. Le lipsești amândurora. Dacă nu vrei să mai stai cu noi, te ajut să-ți găsești casă. Mă pun garant la bancă pentru voi. Dar oferta mea vine o singură dată. Nu-ți cer un răspuns pe loc, gândește bine un răspuns. Toate bune."

Închise convorbirea și-și văzu în continuare de treabă. Nu-i spuse Emmei că vorbise. Aștepta răspunsul lui Brian.

După două zile Brian capitulase total. Dar Marcu tot nu-i spuse Emmei. Mai întâi trebuia să-i obțină poziția la ei.

Reuniunea fusese stângace. Brian își îmbrățișă fata, dar se ținu la distanță de Elaine. Și nici Elaine nu i se aruncă în brațe. Emma înțelese că avea de lucru cu amândoi să le reînnoade sufletele. Dar cum cu Marcu câștigase experiență, Emma știa să manevreze velele. Un lucru îi era însă cert: nu-i voia mutați din casă. Fetița trebuia să rămână. Parte din ea era a ei. Or Elaine o știa. N-avea să le despartă, indiferent ce.

Intenție o fi fost, dar cum să facă anume? Brian voia casa lui, pentru familia lui, și Marcu se oferise să-i ajute. Așa că Emma organiză serate unde-l prezenta pe Brian executivilor. Spera astfel să-l atragă să nu mai vrea să plece. Da’ ăsta deja căuta casă. Într-o seară, cele două îl invitară la o discuție.

"Brian, Elaine nu vrea să se mute de aici. Dacă cumva ai uitat, ăsta a fost motivul pentru care v-ați despărțit. Nimic nu s-a schimbat. Dacă nu accepți, întoarce-te de unde ai venit. Elaine, spune-i."

"Emma ți-a zis ce avem pe suflet. Ca să-ți exerciți prezența paternă, te conformezi. Țin la tine, dar mai mult la fetiță. Și fetița-i a Emmei cât este și a mea. Aici nu-i loc de negociere. Va trebui să decizi ce vrei."

"Atunci vă vreau pe toate trei."

"Ce înțelegi prin asta?" întrebă Emma deja îmbățoșată.

"Cred că ați înțeles foarte bine. Dacă fetița mea are două mame, atunci înseamnă că am două soții."

"Dacă asta ți-e condiția, atunci fă-ți bagajele și pleacă," îi răspunse calm Elaine, "deși îmi vine greu, la tine pot renunța."

"Nu vă puteți juca cu mine ca și c-o marionetă. Mi-am ținut partea mea de promisiune și aștept să v-o țineți pe a voastră."

"Chiar te aștepți să-ți cad în brațe?" îl întrebă tăioasă Emma.

"E concluzia logică."

Trebuiau să-i spună lui Marcu de ce Brian își făcea bagajele. Dar cum? Cât puteau dezvălui din conversația avută? Practic, nimic. Dar cu o explicație trebuiau să vină. Și cea mai la îndemână era că Elaine s-ar fi certat cu el și l-ar fi respins. N-aveau ce face, marșaseră pe soluția asta.

Marcu primi vestea cu o ridicătură din umeri. Că Brian era sau nu în casă, nu-l afecta, și nici cearta conjugală dintre Brian și Elaine nu-l interesa. Așa că după întrevederea cu cele două făcu duș și se culcă. Emma rămase cu Elaine. Se uitau una la alta, și Emma pufni în râs:

"Tocmai am ratat o căsătorie."

"Ba eu chiar am ratat-o. De două ori la rând."

"Nici să fi fost surori n-am fi fost atât de apropiate. Te iubesc, Elaine."

"Și eu pe tine. La naiba cu Brian."

Emma se fofilă lângă Marcu. Ăsta dormea dus. Cu ochii încă deschiși retrăi întreaga conversație cu Brian. O șocase, dar în logica ăluia, ce-i ceruse avusese un oarecare sens. Oare cum ar fi fost? Și dacă logica lui Brian ar fi fost validă, unde era locul lui Marcu? Absurdități! Închise ochii dar somnul nu-i venea. Își trezi partenerul:

"Iubește-mă frumos," îi șopti.

SFÂRȘIT