Cronicile obișnuite pentru volumele nou apărute sunt scrise școlărește, cu pretenția de a dezvălui "ce a vrut să spună autorul". De cele mai multe ori, acest lucru nu se întâmplă, pentru că încă de la început timpul și energia se pierd cu analiza textului relativă la dogmele literare, opiniile personale sau ale altora, fără a se ajunge la rezultantă care să ne spună ceva despre autor sau universul lui. Unde mai pui că în sistem intră și cultura celui care se apucă de scris cronici?

Eu vă propun o altă abordare, mai euristică, în privința definirii unui fragment din universul poetic al Iuliei Pană, așa cum ne este la îndemână în volumul "Imensa mașinărie cu trepte de asfixiere", apărut în 2026 la editura Charmides.

Iulia este un artist vizual, iar lumea imaginilor este fieful său. Dacă în fotografie lumina ajunsă pe senzor lasă imaginea, care, în ciuda tuturor modificărilor ulterioare ale parametrilor ei, spune cam aceeași poveste, poezia dintre copertele unui volum poate diferi mult față de imaginea pe care autorul a avut-o în minte. Aceasta se întâmplă pentru că lumina pe care a văzut-o pe retina minții sale a trebuit să fie convertită într-un limbaj adecvat lumii interioare, dar și pe înțelesul cititorului mediu, iar cuvântul are imperfecțiunile sale. În acest proces, Iulia își calibrează abaterile cu abilitate și nu lasă limbajul să îi încarce imaginile, se ferește de balast și surprinde prin claritate și penetranță.

Universul poetic este construit din arii în care autorul își manifestă cu ușurință arta, arii în care se simte la el acasă, pentru că, de drept, acestea sunt proprietatea sa. Cititorii sunt invitați pe aceste domenii, iar accesibilitatea este condiționată de cuvinte, înțelegerea sensurilor și metalimbaj sau metalectură.

În ceea ce urmează, voi folosi cifre pentru a evidenția impactul frecvenței folosirii unor termeni, care sunt cărămizile definitorii ale coordonatelor tematice ale acestui volum.

Fără îndoială, este vorba despre un grupaj extins de poezie despre mare. Marea este menționată de cele mai multe ori (42). Se trăiește lângă mare, se conduce către mare, liniștea se prelinge spre mare, sinele este pe mare, există o "linie caldă de mare", "zilele se rostogolesc ca pietrele în mare", drumul duce la mare, se stă ore întregi în mare, marea "se vede ca o ușurare", lucruri cărora nu le stă bine pe uscat se aruncă în mare, altele se scot din mare, miroase a mare, se invocă și se vorbește cu marea, marea este răpitoare. Marea devine remediul pentru ceea ce se petrece sufletului pe pământ, în "imensa mașinărie cu trepte de asfixiere"; apa sărată spală, curăță, îndepărtează, fiind o a doua natură, dar și o cale către extincție. Marea Neagră este numită o singură dată, dar într-un ton de-a dreptul funest. Alte elemente care completează scenografia marină includ: nisipul (19), valurile (15), briza (7), digul (5), stabilopozi (4), vapoarele (4), bărcile (2), pescarii (3), peștii (2), țărmul (2), nautilus (1), baliză (1). Păsările (10), elemente ale aerului, populează acest fragment de univers poetic, având un rol prevestitor nefast. Poeta scrie despre păsări de pradă, dar niciodată despre pescăruși. Soarele (27), lumina (24) și cerul (18) se opun tenebrelor reprezentate de noapte (12), întuneric (11), negru (12) și umbre (18). Un loc aparte îl are interfața dintre cer și mare, orizontul (5), care este o linie plutitoare, intangibilă, uneori chiar invizibilă, clar, o destinație improbabilă, definită, la un moment dat, aluziv astfel: "plutesc puncte negre în zare pe linia caldă de cer pe linia caldă de mare".

Fotografia (10), lentila (3) și focusul (1) amintesc de pasiunea și profesia poetei. "Lumina adormită" este materia primă a tehnicilor fotografice de la nivel micro ("fotografia ivită din întunericul atomului") până la nivel macro ("fotografia cu baioneta bunicului din război"), mijlocind întreprinderile memoriei, care, în prezent, "e o baterie uzată". Pământul (12), țărmul (2), zidurile (1), orașul (16) completează geografia poetică, aducând stabilitate, elemente antropizate, fiind, totodată, și scena vieții de zi cu zi, încărcată cu angoasă, amintiri dureroase, amor, umilințe și familiar. Totuși, orașul nu este conturat arhitectural, ci social ("Orașul nu răspunde./E ascuns în fiecare casă."), are funcții oculte întreținute de "țevi ascunse", provoacă refluxuri cu resturi spre mare, nu mai poate încăpea amintirea celor care l-au străbătut ("din cei care au trecut pe aici/nu va rămâne nimic,/doar urme călcate în picioare,/tot ce orașul nu mai poate ascunde"). Câteva repere citadine sau vecine orașului-port, precum Piața Ovidiu, plaja Perla din Mamaia, patiseria de la cap de linie, Tomis Nord, groapa de gunoi de la Ovidiu, insula de pe lac, via mea din cartier, lacul Tăbăcăriei, bulevardele verii, cartierul Anadalchioi, Gura Portiței, Portul Tomis, devin spațiile unde se clădește memoria afectivă care etalonează continuu existența. Mașinile (10), fie că sunt de gunoi (1), cu piese uzate (1), cu girofar (1), "imensa mașinărie organică cu trepte de asfixiere" (1), "mașinării incredibile" (1), obișnuite (2), "mașinărie nevăzută" (1), "mașinării avansate" (1) sau "super mașini" (1), reprezintă cea mai importantă și percutantă marcă a civilizației, dar și motivul pentru care privirea poetei se îndreaptă către spațiile largi, cum sunt marea și cerul. Mașina, de la cea mecanică la AI, reprezintă o abominație care concentrează tot răul acestei lumi, pe care numai marea îl mai poate îndrepta sau îndepărta. Figurile părintești (tata – 4, mama – 3) apar fantomatic în pasaje onirice încărcate cu regret și simbolistică specifică spațiilor intermediare, amintind de vizitele eroilor antici în lumea lui Hades. Lor li se adaugă chipuri aparținând lumii vii, precum barmanița (Ana), cuplul celebru din performance art, Marina și Ulay (Admirabila somnambulă), doamna Melancolia, doamna cu țigara în gură, pescarii, acordeonistul (Piazzolla), poeții (Mi-a fost bine să mă înconjor de poeți), aruncătorul de cuvinte (Aruncătorul de cuvinte), eroi spadasini (Pandemic White Blues), transmisioniștii (Piazzolla), soldații cu aripi de ceară (TikTok îndoiala), obscurul poet contemporan Yigru (’89) ș.a. Tatăl apare ca un erou antic mânuitor de suliță; de fapt, el este Animus, care, precis, hotărât și devotat, aduce înțelesuri și sens într-o lume interioară care, la buza conflictului, naște continuu poezie.

Volumul conține un adevărat meniu de bar pe plajă. Se bea Martini, rom Havana, Bloody Mary, "boască și must", "tărie", vin (5), Nechezol, cocktailuri, ice coffee, cafea (7), "apă vie", apa mării și chiar soare.

Big City nu este ca orașul de la malul mării, ci pretextul unui crâmpei de vis în care sufletul apare sub forma unei căprioare disneyene lovite de un camion "lângă tabăra scriitorilor"; este o vizită pe un tărâm distopic cu proprietăți întinse printre dealurile paralele cu șoseaua 66, cu râul Hudson sau cafenelele Donkey Donuts, unde observatorul nu se lasă încântat de reperele pseudo-americane, fiindu-i evidentă necesitatea evadării "din cercul ce strânge/centură metalică de lașitate", ca și cum lumea visului ar fi tot apanajul unui demiurg, poate același.

Lexicul volumului ne arată că se află la granița dintre două lumi, cea veche, dar nu prea veche, despre care nu știm dacă va mai avea utilizatori care să-i cunoască vorbele, și cea nouă, care importă cu fericire neologisme, în special din zona tehnologiei informației și a mediilor sociale. Câți dintre tinerii de douăzeci sau treizeci de ani mai știu ce sunt acestea din punct de vedere cultural: lăcătuș-frezor, gablonz, concasor, gorgonă, nechezol, călimară, teniși chinezești, sinilie (despre culoarea albastru)? Din zona de import avem: beach-bar, refresh, big city pandemic white blues, lego, TikTok, short-story, fish-eye, memoir, pixeli, folder, matrix, beat. Volumul creează, astfel, o punte de comunicare între vremuri și generații, cu condiția ca, încă, să se mai citească poezie, măcar în viitorul apropiat.

Textele abundă de imagini vii, puternice și insolite, precum: "îmi las cățeaua liberă și o urmăresc cum aleargă urlând pe acoperișuri de sticlă", "o imensă mașinărie organică cu trepte de asfixiere", "o cutiuță muzicală cu arcul rupt,/hârâind la nesfârșit", "E atrăgătoare,/cum mestecă, mestecă/bubble gum de carne la tv", "azi am deschis ușa spre orașul luminos,/desenat pe un perete de cărămidă,/pe care iubiții își scriu mesaje cu sânge și salivă", "mă simt în ghilotina rușinii mele cuceritoare de/mici victorii", "mi te închipui dincolo și te privesc/pe o muchie de noapte/brăzdată de șenilele/unui robot carnivor/ce se plimbă pe sub casă", "soldații cu aripi de ceară plutesc", "dar în timp am descoperit generatoarele/electrice de lângă casă și antenele parabolice de/pe blocul crescut din carne-beton și oase-de-fier, pe locul copilăriei", "vara se va închide ca o gură de canal la marginea mării", "tremurul zguduie casa și dulapul în care/stau rânduite oasele fotografiilor".

Cromatica este marină, viscerală, tehnologică, diversă și contrastantă, construită din câteva axe dominante: albastrul ("mâna ta se odihnește calmă pe sânul meu, în lumina sinilie"), roșul ("sunetul ascuțit se transformă sinestezic în roșu aprins"), galbenul ("atât de galbenă și clară e tristețea"), verdele ("le pictez cu verde brotăcel"), movul ("Diavoli mov ies din melci"), negrul ("paznicii… ca niște negre sperietori"), albul ("o cruce imensă, albă ca varul"), portocaliul ("plaja, acum proaspăt greblată de un excavator portocaliu"). Există și situații cu contrast puternic, de exemplu: "stoluri negre, peste câmpul galben", "fuchsia și albastru de metil", "Iubirea nu mai e roz/e albastrul de Visa".

Volumul "Imensa mașinărie cu trepte de asfixiere", în desfășurarea poeticii sale, este un proces de conștientizare a forțelor și mecanismelor inconștientului, de recunoaștere a actorilor care indică o cale spre salvare, de ordonare a priorităților sufletești. Într-adevăr, în prezentul sufocat și răpus de consumerism, materialism dialectic și ignoranță crasă, a scrie poezie poate fi cea mai fără de rost activitate, însă laudă celui care își vizitează lumea interioară, pentru că are șansa de a se vindeca de suferințele mundane! Iulia Pană confirmă în acest relief poetic maturitatea unei voci care știe să îmbine corporalul cu mecanica, nostalgia cu luciditatea, tandrețea cu violența, ca antidot la trecerea trepidantă a timpului și la frica asfixiantă.