"Legile care reglementează producerea de discursuri în relația dintre un habitus și o piață se aplică la această formă particulară de expresie care este discursul despre sine; iar povestirea vieții va varia, atît în formă cît și în conținut, după calitatea socială a pieței pe care va fi oferită – situația de anchetă contribuind ea însăși în mod inevitabil la determinarea discursului recoltat."

(Pierre Bourdieu, Iluzia biografică)

Existența umană (individuală și colectivă) înseamnă o sumă de cunoașteri și experiențe care definesc sau construiesc ideea de memorie. Memoriile pot fi sub multe forme: biografii, autobiografii, ficționalizări (auto)biografice, jurnale, scrisori. Mai nou, dacă luăm în considerare evoluția tehnologică, avem parte și de o memorie digitală. Chiar se pot face categorii de cercetare ale memoriei care pun alături de ea istoria, moartea, religia, răul, războaiele, iubirea, colectivul, socialul. Felul în care ne raportăm la memorie are o importanță aparte, pentru că ne poate construi o identitate și ne poate oferi o conștiință individuală sau socială. Mai putem spune că noi astăzi avem memorie, că ne coordonăm pe imaginea unei memorii, colective sau individuale? La această întrebare încerc să răspund plecând de la ultima carte scrisă de Vasile Ernu, Mama se pregătește să moară (Editura Trei, 2026), care este un Memoir. Dar ca să răspundem mai concret și critic la această întrebare, am apelat și la sursele sociologice, așa cum este sociologia cunoașterii, în primul rând și la o sociologie autobiografică. De ce această încercare? Pentru că Vasile Ernu, nostalgic în privința memoriei față de mama sa, în primul rând și apoi față de comunitatea în care a copilărit (Bugeac, Găgăuzia, Raionul Comrat, Republica Moldova), pune frecvent în analiză memoria, sau memoria și moartea. În carte regăsim poze de la diferite înmormântări, pentru că autorul încearcă să redea spiritul comunitar prin procesiunile care aveau loc, iar moartea și înmormântările îi deschid un apetit către memoria copilăriei și a locului natal.

Cartea Mama se pregătește să moară poate fi analizată din perspectiva următoarelor lucrări: Memoria colectivă de Maurice Halbwachs, Etica protestantă și spiritul capitalismului de Max Weber și un eseu scris de Pierre Bourdieu, Iluzia biografică (L'illusion biographique, 1986). Înțeleg de la început că avem parte de o carte de memorii, nu de o biografie, dar sunt conștient că memoria implică elementar și biograficul. Memoriile sunt importante documente sociale, dar pentru care este nevoie de o analiză pe mai multe planuri.

Vasile Ernu conchide că generația actuală trăiește sub o caracteristică anume care poartă denumirea de Depresie. Și se întreabă de unde vine această caracteristică. Un răspuns este lipsa unei memorii identitare, colective sau individuale. Ce am învățat de la cei pe care îi știam sau îi știm, ce ne definește viața, relațiile sociale, valorile, ierarhiile, cutumele, educația. Iar autorul are un mentor în acest sens: "generația tăcută", așa cum definește generația părinților săi, dar conectată direct la relația cu mama sa, modelul absolut.

Dacă este să ne referim la Memoria colectivă teoretizată de sociologul Maurice Halbwachs, Vasile Ernu construiește memoria prin imagini ale trecutului, prin istorii personale care duc către trecut. Avem pe de o parte mama, motorul principal, dar apar și ceilalți membri ai familiei și prieteni. De altfel, cartea lui Vasile Ernu poate fi gândită și ca "un curent de gândire colectivă", pentru că există impresia că autorul se atașează, nostalgic, doar de memoria grupului, de cea a comunității din care a făcut parte, dar de care s-a despărțit în adolescență, rămasă vie în mintea autorului, fără a da o notă personalizată evenimentelor. Vasile Ernu a fost un spectator care ne prezintă viața de atunci și o aduce aproape de prezent. Autorul nu apelează doar la amintirea individuală, el creează "imagini de atracție" ce îl sensibilizează, îl fac să construiască poveștile, memoriile colective. Este o reflecție a timpului social în care a trăit, nu asupra timpului istoric, pentru că nu face o critică acerbă asupra greutăților întâmpinate de membrii familiei sale, în special mama, în confruntarea cu regimurile totalitare. De remarcat că idealizează viața mamei care a trăit sub mai multe regimuri opresive, că a reușit să le supraviețuiască și încă multă vreme. Este o extensie a unei memorii individuale prin cea colectivă sau a altor persoane. Ce să deducem din aceste puncte nostalgice? Că este bine să învățăm ce este suferința și să abordăm problema opresiunii prin teoria supraviețuirii? Nu știu cât este de eliberator, cum nu știu cât este de corect să acordăm nostalgiei un rol pozitiv, pentru că nostalgia poate juca feste. Ne putem uita doar la ce se petrece în societatea de astăzi, unde nostalgia este mai apropiată de regimuri totalitare. Fără cunoaștere, fără memorie, fără o critică.

Cartea lui Vasile Ernu este importantă pentru informațiile oferite, pentru detaliile oferite despre viață, cultură, religie, dar e un amestec de nostalgie și memorie colectivă, care nu relatează neapărat o realitate morală, eliberatoare. Autorul este foarte atașat de ceea ce au însemnat ceilalți pentru el, chiar prin curajul de care au dat dovadă în încercarea de a supraviețui regimurilor, dar nu a trăit acele greutăți pentru a fi în stare să le conteste, să le critice. Chiar el recunoaște că a fost ferit de aceste greutăți, fiind mezinul familiei. Ceea ce face cel mai personal autorul, este analiza societății prezente, dar și aici apar urmele unor nostalgii. Așadar o "lume exterioară explicată prin legile percepției colective", sau "atribuiri personale preluate de la un grup" (Maurice Halbwachs). Este o memorie vie, o memorie colectivă, pentru că așa cum spune sociologul francez, "trăiește în conștiința grupului care o întreține". Faptul că membrii familiei, răsfirați astăzi în diferite părți ale lumii, se adună în satul copilăriei, menține această memorie vie, în contra unei istorii citite și scrise.

Surprinzătoare au fost și analizele asupra vieții religioase, din perspectivă protestantă scrise de Vasile Ernu, care nu mi-au displăcut, ci au deschis o analiză cu noi argumente și o reîntoarcere (pentru mine) la Max Weber, sau în contrapartidă cu sociologul german. Și este polemizator pentru că Vasile Ernu este un autor de stânga, "un produs al școlii protestante sovietice". Comunitatea din care provine Vasile Ernu avea ca scop să nu colaboreze cu statul, "protestantismul estic este centrat pe comunitate, dar totodată rupt de restul societății – pe model kibbutz sau mănăstiresc". Se identifică și îi place acest model. Diferențiază modelul estic protestant față de cel din Vestul Europei sau cel american. A fi în afara statului este o formă de anarhism, dar a fi în afara statului într-un regim totalitar, poate fi o formă de supraviețuire. Este surprinzătoare această poziționare a autorului, pentru că tatăl său era un excelent contabil, mai bine zis, ca să folosesc o idee a lui Max Weber, un "funcționar profesionist", chiar dacă nu e identificat astfel în comunitate. Și mai mult, caracterul vesel, împins către a folosi ironia de către tatăl său, dovedește că era un spirit liber, convins de calitățile sale, utile în comunitate într-o formă de capitalizare, aceea de a câștiga banii prin muncă profesionalizată. Tatăl îi contrazice tendința de receptare a protestantismului de tip Est sovietic. "Contabilitatea rațională", cea practicată de tatăl său este o întreprindere capitalistă a banilor.

Pierre Bourdieu abordează tematica memoriei, a biografiei ca fiind o "istorie a vieții" (Iluzia biografică), dar asta pentru că oferă un alt sens ideii de istorie. Suntem de acord cu sociologul francez că memoria sau cum acesta o numește, "povestirea autobiografică, se inspiră întotdeauna, cel puțin în parte, din grija de a da sens, de a da dreptate, de a degaja o logică în același timp retrospectivă și prospectivă […]". Vasile Ernu încearcă prin Mama se pregătește să moară să ofere și un sens memoriei, istoriei trăite de cei de lângă el, pentru că istoriile trăite de părinții lui, sau bunicii, frații, le cunoaște doar din povești. Autorul doar reflectă asupra celor auzite și adunate, caută doar repere nostalgice pentru a oferi un sens: faptul că tatăl său călătorește cu el prin întinsul URSS, sau capacitatea mamei de a fi răbdătoare, puternică să reziste greutăților, felul în care percepe comunitatea religioasă și cutumiară a locului natal, micile istorii personale ale unor cunoscuți care îl inspiră. Vasile Ernu nu construiește neapărat o istorie de viață, dar viețile celor care îi construiesc memoria autorului au trecut prin istorie. Mai mult, cred că deschide un drum prin aceste memorii pentru o filosofie existențială, pe care o propagă și astăzi, nostalgic după acele timpuri. Nu consider că cele scrise de Vasile Ernu ar fi niște confidențe, dar ele sunt istorii sociale care merită cercetate dintr-o perspectivă sociologică și care oferă memoriei un atribut autentic. Recunoaște că în vremea copilăriei exista o ordine socială, după care este nostalgic, care nu este neapărat validă tuturor, dar pentru comunitatea din care Vasile Ernu a făcut parte, are această valabilitate, iar "Evanghelia după Ernu" se conturează mai bine prin acest Memoir. Până la urmă cum se construiește o identitate socială mai bine, dacă nu prin memorii, prin biografic? Cert este că Mama se pregătește să moară îi oferă lui Vasile Ernu prilejul să își construiască o "suprafață socială, adică capacitatea de a exista ca agent în diferite câmpuri" (Pierre Bourdieu) ale istoriei.