Gabriela Toma e non-stop la Muzeul Literaturii. La orice oră te duci, o vezi ieșind din pereții muzeului, plutind între Crețulescu și Grivița, mișcându-se fantomatic pe lângă exponate. Odată cânta la pianină, în sala de la parter, iar holul tot era plin de versuri, niște păsări de spumă. Ăstea sunt poeme pentru tine, Zenob, a zis ea, iar eu am rămas cu impresia că ține la mine. Alteori trece și nu mă vede, din ochi îi curg șiruri interminabile de furnici care se așază pe manuscrise, pe cărți poștale, în cuferele cu scrisori și cu povestiri nepublicate. Pentru că muzeul ăsta e făcut din cuvinte scrise cu cerneluri de vise.

Cum ai ajuns la Muzeul Literaturii? Nu cumva te-ai născut aici?

Nicidecum, Zenob! Înainte de asta am lucrat într-o bibliotecă și în fiecare zi mă întrebam cum au arătat cuvintele înainte de-a fi tipărite. Așa am ajuns într-o zi la Muzeul Literaturii. Se anunțase concurs, iar felul în care era prezentat postul m-a făcut să nu stau pe gânduri. Promitea coordonare de evenimente, libertate de creație. A fost o încercare pe care am parcurs-o cu bucurie și rezultatul m-a entuziasmat.

Exista deja sediul din Crețulescu?

Da, dar era la început. Nu erau organizate sălile, expozițiile. Într-un fel, am luat parte la nașterea acestui sediu, mai ales că am nimerit chiar atunci când se denumeau sălile. Să pui un nume e ca și cum ai lua parte la o întemeiere.

Care denumire de sală îți place cel mai mult?

Iosif Naghiu. Mă simt bine acolo, îmi dă un confort special faptul că poartă numele unui dramaturg pe care îl iubesc. Îmi place să-i citesc micropiesele, iar uneori le văd reprezentate. Mi-ar plăcea să pun în scenă un text de-al său, dar acesta este doar visul meu secret.

Și versuri când scrii? Te urmăresc pe-aici prin muzeu? Strigă după tine?

E posibil. Oricum nu le aud. Abia când plec spre casă îmi vin în minte frânturi din ziua care-a trecut, iar multe apar gata împachetate în hârtie pentru poeme.