Totul a început atunci când a deschis plicul. Ar fi putut să-l pună direct în coșul plin cu pliante de la Kaufland sau Lidl de sub cutia de scrisori. L-ar fi găsit altcineva și poate toate acele lucruri nu i s-ar mai fi întâmplat. Îl atrăsese, însă, culoarea neobișnuită, verde pal. Ca cea a scrisorilor de amor. Nu avea destinatar. La expeditor, o ștampilă ciudată încadra într-un chenar dreptunghiular cuvintele: Ministerul Amintirilor. Amuzat, descuie ușa apartamentului, își lăsă cheile pe tăblia pantofarului din hol și păși în sufragerie. De unde să fie? Ultima scrisoare pe care o găsise în cutie fusese decizia de divorț, cu șapte ani în urmă. Se aștepta, cumva, la provocarea aia cu "trimite asta la 10 prieteni" sau cine știe ce escrocherie de genul "scrisoarea nigeriană". Rămase, însă, surprins de calitatea hârtiei și de scrisul caligrafic, venit parcă din alte timpuri. Se așeză în fotoliu și începu să citească:

Ceea ce trăiești acum nu este real, tu nu exiști, nu încă, dar crede-mă, e mai bine așa, chiar nu ți-ai dori o astfel de existență, nu, nu e o prostie, știu că te gândești că cineva îți joacă o festă și că probabil se amuză știind că tu citești acum aceste rânduri, te gândești că e poate farsa vreunui coleg, ești surprins că îți ghicesc gândurile, cum e oare posibil, ești tentat să sari rândurile, să ajungi la final, dar ceva te oprește, continui să citești, iar acum, când chiar o faci, asta ca să arăți că nu ești controlat, te sperii, pentru că rândurile nu există decât pe măsură ce le citești, îți scrii propria poveste chiar în acest moment, dar roagă-te ca povestea să nu fie vreodată publicată, dacă e publicată, ești terminat, vei fi condamnat la viață eternă, vei retrăi la nesfârșit, ca într-un loop, aceleași întâmplări, de fiecare dată când vei fi citit, pe când așa, uitat într-un folder, la un moment dat, vei ajunge la coșul de gunoi, iar când și acest ultim popas se va sfârși, vei cunoaște odihna veșnică. Pentru că tu nu exiști. Tu nu ești decât un personaj.

Auzi, tu, Ministerul Amintirilor, își zise. Zâmbi și puse scrisoarea pe măsuța de cafea. Chiar atunci, cineva sună la ușă.

— Hai, intră, doctore, te rog să mă scuzi, n-am apucat să strâng prin casă, nu te așteptam așa devreme.

— Eu îmi cer iertare. M-a luat un coleg, mașina mea e în service și am zis să profit, el pleca mai repede și m-am lipit și eu, că știi cât urăsc transportul în comun.

— Bine, gata cu scuzele, poftim, intră, nu te mai descălța. Îți fac o cafea?

— Nu, mulțumesc. Am băut deja două până la ora asta. Mai bine scoate o bere. Ia zi, mai scrii?

— Am ceva în lucru, dar merge greu. Poate să am mai mult timp la anul, când ies la pensie.

Un rând de latino-americani: Márquez, Cortázar, Llosa, Rulfo, Borges. Alte două rânduri: Hesse, Kafka, Dostoievski, apoi de-a valma, alți autori. Cele două corpuri ale bibliotecii semănau cu turnurile Petronas din Kuala Lumpur. Erau legate între ele printr-o etajeră, pe care zăceau risipite niște scoici sparte, din cele pe care le strâng copiii de pe plajă, o pană de pescăruș și câteva fotografii din care zâmbea timid o fetiță. Doctorul puse cartea pe care o răsfoise la loc în bibliotecă și se așeză în fotoliu. De sub husa zdrențuită se ițeau gâturile unor sticle goale, ascunse în grabă.

— Unde ți-e motanul?

— A murit acum o lună. Ce? Te uiți la canapele? Le-a făcut praf, o să le înlocuiesc.

— Îmi pare rău, n-am știut. Am crezut că l-a luat soția...

— Ei, na! Nu-l suferea. Auzi, vreau să îți arunci ochii pe asta, am primit-o azi, în cutia de scrisori. Ce părere ai? zise profesorul lăsând pe masă două cutii de bere. Se întinse după scrisoare, dar când să i-o dea prietenului său, păli. Scrisul dispăruse.

— Ei, hai, că asta e prea de tot!

— Ce s-a întâmplat?

Bărbatul întoarse hârtia pe cealaltă parte și o pipăi contrariat.

— Nu se poate! Sigur e o farsă. Doctore, îți jur, o citeam când ai sunat la ușă. Cu puțin efort, îți reproduc cuvânt cu cuvânt ce scria în ea. Trebuie să fi folosit un truc, ceva, cerneală invizibilă, prostii din alea...

— Dar ce scria? Dă-mi să mă uit!

— Doamne, nu mai știu, niște sfaturi, ceva legat de o poveste. Puteam să jur că îmi amintesc. S-a șters totul din mintea mea. Nu mă privi așa! Te rog, pentru numele lui Dumnezeu! Du-o la un laborator, sigur te pricepi dumneata, ai relații, să verifice dacă a fost ceva scris, adică sigur a fost, vreau să spun ca... să confirme. Stai! Plicul! Uite, aici, Ministerul Amintirilor, ce zici de asta? Acuma mă crezi?

Doctorul citi numele expeditorului de pe plic și ridică din sprâncene.

— Hm, într-adevăr, ciudat nume pentru un minister. Eu zic că e o glumă, prof, nu te mai agita. Văd că nu are destinatar. Chiar nu-ți mai aduci aminte ce scria? Fă un efort.

— Nu știu. Mi s-a pus, așa, ca o ceață. Ar trebui să mă îngrijorez?

— Uite, fără legătură cu asta, eu venisem să îți recomand să repeți MMSE-ul.

— Acum chiar mă sperii.

— Ai scos 29 de puncte. Ești la limită. Și mai lasă, naibii, vodca!

— Ce mi-e 29, ce mi-e 30, tot un drac.

— Nu-i tot un drac. De la 27 încep simptomele mnezice.

— Sună ca dracu! Hai, lasă-mă cu testele tale acum, că n-am chef, ia hârtia și dă-mi un semn când ai rezultatul. Te fac un șah?

Pierdu prima partidă și ceru o revanșă. Pierdu iar. Doctorul era un jucător redutabil. Câștigase odată un campionat național de amatori. Dar asta conta prea puțin, căci amândoi știau că șahul era doar un pretext. Mutările, de fiecare dată lungi, lăsau timp pentru destăinuiri mult mai valoroase decât orice rocadă sau atac liniar.

— Monșer, vezi că îți iau nebunul, eu zic să te mai gândești.

Profesorul ridică piesa cu măciulie și o răsuci între degete. Nebunul avea la bază un postav verde, puțin desprins. Își aminti cum trăgea de el cu dinții când era mic. Simți gustul sărat al pânzei. Mirosea ciudat, a vechea lui casă, unde tatăl său îl învățase primele mutări. Nebunul e bun, tata? E bun. Dar calul? Și calul. Dar turnul? Turnul, nu. Turnul e cea mai proastă piesă. Uite, vezi, de aia ți-o și dau. Hai, ia-o cu calul!

La sfârșitul jocului îi plăcea să audă zgomotul făcut de lemnul lăcuit al figurinelor când le închidea în cutia lor cu cârligașul mic de bronz. Acolo, înăuntru, nu mai erau în război. Amestecate, negrele cu albele, nebun lângă rege, pion lângă regină, ierarhii uitate.

— Hai, mai facem una și mă duc, zise doctorul și aranjă piesele. Ies cu dama la gambit. Ești de acord?[1]

Profesorul nu-i răspunse și mută pionul.

Iar îi refuzaseră manuscrisul. Nu primise explicații, același răspuns sec: Regretăm, dar consiliul a decis neincluderea acestuia în planul nostru editorial. Hm... Și ce bine căzuse, în prag de pensie, un nou început. O eternitate. Vă așteptăm pe viitor cu eventuale alte propuneri. Eventuale. Adică nu era suficient să spună simplu, fără echivoc: "cu alte propuneri". Simțiseră nevoia să adauge abjecțiunea aia de "eventuale". Adică, dacă mai ai puterea să te ridici din pumni, eventual ne mai poți trimite. Și ce o să facă în continuare? Ce poate face un om condamnat să scrie? Căci asta simțea. Un blestem. O himeră. Poate totul începuse de fapt atunci, când găsise pana de pescăruș pe plaja pustie scăldată în apusul de soare, iar mama sa îi profețise că va ajunge scriitor. Stăteau în gazdă, într-o casă cu samovar și ceas cu pendulă, la marginea mării. Marea era altfel pe înserat. Valurile își luau înapoi tot ce aduseseră în timpul zilei. Bucăți de lemn, schelete de crabi, meduze moarte, cochilii goale. Culese pana udă chiar în momentul în care valul era pe punctul de a o duce în larg. Mami, uite, o pană de pescăruș. Oare mai poate zbura fără ea? Va zbura dacă tu îi vei da un sens. Cum adică să îi dau un sens? Adică să o folosești. Cum să o folosesc? Să scrii. Păstreaz-o, vei fi un scriitor!

Privea la tabla de șah și nu mai știa dacă era rândul lui să mute. Doctorul nu-l grăbea. Își aprinsese o țigară și se uita pe geam. De când se cunoșteau? De la Revoluție, obișnuia să spună de fiecare dată când venea vorba în discuțiile cu prietenii, dar numai ei știau ce se întâmplase atunci cu adevărat.

Pentru toată lumea, cartierul de vile simandicoase din nordul Capitalei era sinonim cu ștăbimea din CC. Acolo stăteau securiștii și nomenclatura ceaușistă. Și cum în zilele acelea tulburi din ’89 oamenii erau porniți să distrugă tot ce avusese legătură cu trecutul comunist, un grup de revoluționari pătrunse și în vila din Primăverii unde locuia doctorul. Spărseseră ușa, iar cineva trăsese o rafală în aer cu Kalashnikovul. Când intră în sufragerie, profesorul văzu lipită pe perete o coală de hârtie de pe care citi: Vă rog, nu mă împușcați, sunt medic, nu securist!

Doctorul se refugiase la etaj cu soția și cu cei doi copii. Tremurau ascunși după un bufet, când un muncitor de la IMGB, cu o banderolă tricoloră pe mânecă, îi împinse cu patul puștii și le strigă: Ieșiți de acolo, șobolanilor, în genunchi! Nu vă ajunge cât ați supt de la țara asta! Copiii începură să plângă, iar doctorul le zise: Vă implor, nu ne omorâți! Sunt neurochirurg. Salvez vieți, eu nu sunt un criminal!

Opriți-vă! Acești oameni sunt medici! Nu sunt securiști! Pentru numele lui Dumnezeu, noi nu suntem ucigași! le strigă. Dacă e doctor, de ce nu e la spital? Ce caută aici? De abia am ieșit din gardă, nu dorm de trei nopți, am venit să îmi protejez familia. Vă rog, fiți oameni!

Întâmplarea dictă ca la o lună de la vizita neașteptată a revoluționarilor, cei doi să se reîntâlnească. Profesorul venise la un consult, iar doctorul îl recunoscu imediat. Domnule, mi-ai salvat viața, nu știu cum să îți mulțumesc, îi zise. Legară o prietenie trainică și de atunci nimic nu îi mai despărți, nici măcar amănuntul că soția doctorului era fiică de securist, fapt ce explica de ce locuiau în Primăverii.

— Șah și mat, monșer!

Doctorul plecă pe la șapte. Afară se întunecase și un vânt iscat de nicăieri apleca crengile copacilor înspre geamurile blocului, zgâriindu-le. Profesorul deschise laptopul și introduse parola. Se grăbi și greși o literă. O luă de la capăt, dar greși din nou. A treia oară reuși. Tastă în câmpul de căutare: ministerul amintirilor. Cele mai multe rezultate arătau o firmă de servicii fotografice pentru nunți din India.

We, here at Ministry of Memories strive to bind this love and this magic of Indian Weddings in our Photographs & Films.

— Nu e asta. La naiba!

Căută și pe Facebook, pe Instagram, dar nu găsi decât niște pagini banale despre un magazin cu produse pentru arte și meserii, căni imprimate sau albume de familie. Încercă și în alte limbi, dar nu găsi nimic să se potrivească scrisorii. Își puse toate speranțele în rezultatul testelor de laborator, doar că doctorul îl anunță că procedura era destul de complicată. Se numea spectrofotometrie și nu se făcea decât în cadrul secției de criminalistică. Reușise până la urmă, cu multe intervenții, să trimită scrisoarea la un laborator al Poliției Capitalei. Primise promisiuni că va avea rezultatul în cel mai scurt timp.

Aproape că uitase de strania întâmplare, când, într-o zi, întorcându-se de la piață, fu oprit de vecinul său de la doi în fața scării blocului. Rămase mut cu privirea ațintită pe mâinile bărbatului din fața sa.

— Cred că e pentru dumneavoastră.

— Ce e asta? De unde aveți acest plic?

— Păi, știți, coboram scările să duc gunoiul și am văzut că era la dumneavoastră pe preș. Am zis să îl iau, să vi-l dau, că poate trece vreun drac de copil și se pierde. O fi ceva important. Scrie că e de la un minister. Poftiți!

Profesorul recunoscu antetul, luă plicul și-l băgă în buzunarul hainei.

— Mulțumesc, vecine. O zi bună!

Intră în casă, lăsă din mâini plasele cu cumpărături și scoase plicul din buzunar. Rupse cu înfrigurare capătul, iar când scoase coala de hârtie, constată uimit că nu era nimic scris pe ea. Se pare că cineva îi juca iar feste. Simți prin haină vibrația telefonului.

— Monșer, te rog să mă ierți că nu te-am anunțat. Se pare că ai avut dreptate cu scrisoarea. Cică, într-adevăr, pe foaie chiar a fost scris ceva. Cum? Cam acum o lună, dar am zis să nu te mai agit cu prostii. Nu, nu spune asta! Ce naiba era așa de important? Da. Au reușit să îl refacă. Expeditorul a folosit un fel de creion șmecher care se găsește în comerț. E vreo 60 de lei pe Emag. Da, domnule. Dar acum să nu mă pui să fac și pe detectivul! Gândește-te mai bine pe care dintre studenții tăi i-ai lăsat pe vară. Cum? Da. Cred că o mai am, deși, sincer, cine a scris tâmpenia aia nu pare să aibă toate țiglele pe casă. Când? Zău, încă una? Ei, nu mai spune... Bine. Termin tura și la 9 sunt la tine. Nu uit. O iau.

Profesorul parcurse rapid fraza lungă, transcrisă de doctor pe o bucată de hârtie. În mod straniu, nu își putea aminti dacă acelea fuseseră cuvintele pe care le citise în urmă cu o lună.

— Îmi sună cunoscut și totuși nu îmi pot aminti foarte clar. Acum, că le citesc, am o senzație de deja-vu.

— Ziceai că ai mai primit una? Pot să o văd?

— Da. Am pus-o în bufet. Stai să mă ridic.

— Nu te deranja, tot sunt în picioare.

— Nu. Stai! Mă duc eu.

Nu apucă să se ridice, căci doctorul deschisese deja ușa de la bufet, iar în momentul următor, un vraf de plicuri verzui căzură pe covor.

— Dumnezeule, profesore, ce naiba sunt astea?

Profesorul își luă capul în mâini și zise:

— Cât ziceai că durează testul ăla? Putem începe?

Auzea întrebările ca prin vis: În ce an suntem? Unde ne aflăm acum? La ce etaj? Profesorul răspundea mecanic, cu mintea încă la cuvintele de pe foaie. Doctorul rosti, apoi, rar, numele a trei obiecte între care nu exista vreo legătură și îi ceru profesorului să le repete. Luă de pe masă un pix și întrebă: Ce reprezintă acest obiect? Privirea îi rămase, însă, cumva, pe instrumentul de scris. Era un magic pen.

*

Așteptă până când rămase singur în cameră. Căută sub pernă și scoase un plic verzui. Despături bucata de hârtie pe care erau scrise cinci cuvinte. Singura scrisoare al cărei scris nu dispărea. O citea în fiecare zi. O mantră a supraviețuirii sale: "Nu vei fi publicat niciodată!"

— Vezi că iar ți-ai pus iaurturile pe locul meu!

— Adu-ți frigider de acasă, dacă nu îți convine. Și nu mai ține telecomanda la tine în pat, că m-ai înnebunit cu fotbalul tău. Toată ziua, fotbal! Altceva nu mai știi!

— Gata cu gălăgia, hai, toată lumea în curte, la aer, că v-ați coclit de tot aici! Teacher, ai o vizită. Te așteaptă cineva în părculeț. Mergi cu Tanța până acolo. Hai, sus!

Profesorul se ridică, îmbrăcă halatul și își trase în picioare papucii. Făcu niște pași spre ușa de la ieșire, după care se întoarse și se așeză pe marginea patului.

— Păi, teacher, ce făcuși, ne așezarăm iar? Nu-ți spusei că veni cineva la tine?

Tanța îl luă de braț și îl scoase din salon. Străbătură aleea cu tei înfloriți și se opriră în fața pavilionului.

Vizitatorul ocupase o bancă și ținea în mână un pachet învelit în hârtie de cadou. Stătea pe jumătate întors, privind la spectacolul din fața sa. Urletele, tânguiala, spaima, singurătatea, disperarea, frica de moarte, toate se înghesuiseră acolo prin ușa întredeschisă ce dădea spre dormitoare.

Profesorul rămase în picioare, privind cu neîncredere la bărbatul din fața sa. Acesta se întoarse spre el și îi spuse:

— Monșer, ultima dată când am venit, nu m-ai recunoscut. Dar nu-i nimic, nu-ți face probleme. Noi, personajele, ne recunoaștem între noi, nu-i așa? Cât despre prezența mea, sper să nu zici și tu ca Kafka, scuză-mi cacofonia, prefer liniștea singurătății, decât decepția unei companii neplăcute. Felicitări! Cartea ta a fost publicată. E un succes!

Bătrânul rupse în grabă ambalajul de hârtie și citi îngrozit titlul: Ministerul Amintirilor. Deschise coperta și parcurse primele rânduri:

Ceea ce trăiești acum nu este real, tu nu exiști, nu încă, dar crede-mă, e mai bine așa, chiar nu ți-ai dori o astfel de existență...

Gambitul regelui, una dintre cele mai fascinante deschideri, una care amintește de perioada romantică a șahului și începe cu mutările: 1. e4 e5 2. f4

---

[1] Gambitul damei este o deschidere de șah care demarează cu mutarea 1.d4 d5 2.c4. Gambitul poate fi acceptat sau poate fi refuzat de către jucător.