Librăria e lată, dreptunghiulară, adâncă precum un insectar. Cărțile așezate pe rafturi sunt țintuite ca niște insecte pe culori și mărimi, iar lumina din spoturile înfipte în tavanul înalt se reflectă în coperțile lucioase. Fluturi, rădaște, bondari, toate cu aripile închise – asta ca să încapă mai multe, corpul strâns, capul înghițit în propriul trunchi. Într-un colț, lângă vitrina prin care se perindă autobuze, mașini și trecători, are loc lansarea! O masă lungă și trei rânduri de scaune. Asistența e compusă din nouă persoane, trei mai tinere, restul trecute de 50 de ani. După haine, par să facă parte dintr-o clasă de mijloc, înțelegând prin asta lipsa oricărei străluciri sau exces.

O lansare de carte se aseamănă cu un pahar de lapte vărsat pe blatul mesei: cu o bucată de pâine în mână, faci mișcări energice ca să strângi din amprenta albicioasă care se tot întinde. Miezul de pâine soarbe lichidul gras, se înmoaie și se fărâmițează. Mișcările tale sunt tot mai haotice. Poate că strângi granițele țărișoarei închipuite într-o parte, dar ea se întinde în alta. Buza albicioasă încalecă masa și auzi stropii cum se izbesc de podea precum dangătul clopotului care anunță încă o înmormântare.

O lansare de carte e un eșec garantat, lupta imposibilă cu lichidul care nu acceptă forma impusă, care se tot întinde și curge. Cum să transmită scriitorul tot ce are în suflet, cum să dea glas emoției de neexplicat, cum să traseze hotare pentru ceea ce s-a născut fără granițe?

A lansa în lume o carte e sinonim cu a-ți pierde un organ. Un ochi ce crește în tine, în găvanul craniului, care se tot umflă și în final pocnește și sare, se separă, se pierde. Un organ, parte din tine, esență, ADN, zgârciuri și sânge. A crescut în trupul tău, s-a adăpat din celulele și energiile tale. Și, brusc, pierzi orice control asupra lui.

Ochiul sare în lume și scriitorul se luptă, se zbate să explice inexplicabilul. Cum să spună ceea ce nici el nu înțelege?! Nu, aici nu-i vorba de o vânare zadarnică de laude, diplome și recompense. O cerșetorie de aplauze. Se caută și-acestea, dar scriitorul e năucit, are legate baierele gurii din alt motiv. Pur și simplu, nici el nu știe cum să spună adevărul despre propriul organ. Habar nu are ce semnifică și cum ar trebui perceput, înțeles, explicat.

Astea-s lansările de carte: lapte care se scurge de pe masă și picură pe jos!

Capetele spectatorilor tremură ca la un spectacol de păpuși, gurile se deschid ca la niște automate și scuipă banalități. Bla-bla-bla și vu-vu-vu și he-he-he. Să ne înțelegem: oricât de mari ar fi laudele, scriitorul simte că cel mai mare gând, cel mai important și cel mai ascuns nu poate fi spus în gura mare.

"Mi-e teamă!", iată despre ce e vorba. O carte nu-i un vapor construit să navigheze printre furtuni pe oceanele lumii, e doar un organ care n-ar trebui să trăiască în afara corpului, dar care schimbă legile fizice și, uite, viețuiește.

Scriitorul dă din mâini, rostește cuvintele cu toată gura, ca și cum ar mușca din aer, cască larg ochii, zâmbește exagerat. Se pun câteva întrebări. Susurul vorbelor plutește prin încăpere, mângâie coperțile cărților expuse și se așază îngreunat, ca un fir de praf, pe vreun colț de raft ori pe ecranul lunguieț al casei de marcat, acolo unde apare prețul, cu cifre galbene pe un fundal albastru, electronic. Urmează autografele. Stiloul își lasă amprenta pe pagina de titlu ca un râu pe o hartă. Pornește de nicăieri și ajunge niciunde. Doar o amprentă vagă a tumultului care chiar spală pietrele undeva pe planetă. Pentru că scriitorul și-ar dori să spună multe, dar știe că n-ar fi înțeles.

Susurul vorbelor se stinge. Lansarea s-a încheiat. Publicul, nouă oameni în total, se înghesuie înspre ușă. Dar rămân acolo ciorchine, ca și cum ar fi personaje din vreo carte și le e teamă să iasă în lumea reală.

Scriitorul trage cu coada ochiului înspre ei, în timp ce discută cu șeful librăriei și mulțumește criticului care i-a stat alături la masa lunguiață. Bobițe înghețate de sudoare încep să îi apară pe sub firele de păr negru, brăzdat de ace albe, lunguiețe. Până acum, emoțiile i-au sugrumat sufletul. Acum dau pe dinafară, iar gâtul i se strânge dureros.

"Mă scuzați", spune zâmbind fals. Se mută înspre ușă, de data asta privind înapoi spre critic, spre șeful librăriei. Oare îl urmăresc? Au mirosit ceva?

Se duce către ciorchinele fojgăitor cu un zâmbet tâmp, ca o reclamă la detergenți, mânjit pe toată fața. "Vă mulțumesc mult", spune hohotind cuvintele. "Ce dracu mai faceți aici?", șuieră apoi mut, cu același zâmbet strâmb scâlciat pe față.

"Nu știm dacă… Dacă tre’ să dăm cărțile înapoi", întreabă unul într-un costum scămoșat care în funcție de lumină pare ba de bancher, ba de dascăl alcoolic.

Scriitorul înghite în sec, pufnește. Îi alungă mârâind, în timp ce rânjetul i se lățește pe față: "ieșiți, luați cărțile, nu mai stați!"

Se mai învârte puțin prin librărie, în timp ce ordonă inimii să se domolească. Își numără bătăile fără să mai distingă titlurile de pe coperți, imaginile și prețurile. Iese pe înserat, când cerul este alburiu întunecat, impersonal, cu nori mânjiți, alungiți dintr-o parte în alta.

Se îndepărtează de librărie și la colțul unei berării își scoate telefonul. Aproape că se lipește de zidul care cotește în unghi drept. Umblă în agendă și apelează numărul salvat drept Agenția de casting. Două țiuituri scurte sunt rapid întrerupte de o voce veselă. "Felicitări, sunt convins că a ieșit cum ați visat", turuie chipul nevăzut. "Pe naiba!", șuieră drept răspuns scriitorul. "Figuranții s-au gândit că trebuie să dea cărțile înapoi și m-au întrebat asta în librărie, de față cu toată lumea!"

Chipul nevăzut își ceru scuze. Vocea din telefon explică încurcătura: când le-a dat figuranților banii pentru a cumpăra cărțile, nu a fost totul clar. Își asumă totul. E prima acțiune de acest fel la compania lui, dar promite să învețe, să fie mai prevăzător data viitoare. La următoarea lansare garantează cinci figuranți în plus, la prețul de nouă oameni.

Scriitorul strânge telefonul în mână, gata să-l frângă. Furia lui fâsâie, se îneacă în lichidul negricios și amar al umilinței. Îl văd de la distanță: umerii încordați, spatele aplecat, genunchii care tremură. Și cerneala întunecată care i se scurge prin cracii pantalonilor. Lichidul se lățește, se întinde, balta devine o limbă pe care trecătorii calcă fără să realizeze grozăvia. Marginea arcuită ajunge la vârful pantofilor mei. Cerul se reflectă în limba întunecată și senzația de infinit îmi face greață. Tălpile mi se umezesc și-atunci alunec spre umerii încordați, spre spatele aplecat. Mă izbesc de el și mă scufund în umilința grea și amară, umedă ca ploaia care nu se usucă niciodată.

Am plătit figuranți care să asiste la prima mea lansare de carte pentru că mi-a fost teamă că o să mă trezesc singur în librărie. I-am plătit să cumpere cărțile, i-am plătit să-mi ceară autograf, i-am plătit să zâmbească, să dea din cap, să întrebe chestii tâmpite. I-am plătit să-mi asculte inepțiile.

Haina ultimelor două luni, umflată de emoții (bucuria acelui telefon prin care eram anunțat că manuscrisul mi-a fost acceptat, exaltarea ca bulele unei băuturi, teama nevăzută – dar rece ca o iarnă fără zăpadă, așteptările care se ridicau precum un zid în fața mea, unul care se prăbușea mut de fiecare dată când închideam ochii, dorința gâlgâitoare de a vinde cât mai mult, de a deveni cel mai căutat scriitor, umilința resimțită când patronul editurii m-a înștiințat că a făcut eforturi uriașe pentru a obține o oră pentru lansare într-o librărie din centru, dorința de a-i face cu orice preț pe plac, de a-l răsplăti, o zoaie de trăire care se gudura precum un câine în lesă, scârba care urma imediat ce mă gândeam la imaginea de scriitor pe care o proiectam despre mine însumi, disperarea că nu știu cum să spun adevărul, unicul adevăr despre cartea mea), mă apăsa cu greutatea unui bloc întreg. Plămânii mi se contractau dureros după fiecare îmbucătură de aer.

Cu greu m-am descleștat din acel loc și-am pornit spre casă. Apoi la muncă. Timpul se scurge cleios, pe jumătate întărit. De pildă, mă trezesc prins într-o discuție cu ea, consoarta, soția, ființa de lângă mine. Fluturica. Îi aud vorbele fâlfâitoare, o văd lângă mine într-o postură casnică oarecare. La final, mă trezesc cu o serie de cuburi pe care nu știu să le asamblez. O ceartă, cadoul de acum trei luni pentru X, discuția cu Y, decolteul din autobuz, nota de plată din restaurantul cutare. Nu-mi dau seama cât a durat discursul ei și nici nu știu ce să-i spun, cum s-o alin. Sunt încleiat în discuția asta care pare eternă, pentru ca în clipa următoare să mă scurg într-un bob întărit pe cine știe ce cracă a timpului: la muncă, în magazin, la metrou.

Fluturica face gargară cu sare și plimbă cana cu saramură prin casă. "Ți-e poftă?", întreabă cu toată seriozitatea de care e capabilă și e gata să-mi ofere din lichidul sărat de parcă ar avea acolo cine știe ce cafea aromată cu scorțișoară care mi-a lăsat gura apă. Fluturica, cea care nu are nevoie de declarații de dragoste pompoase. "Supa asta cu găluști e o operă de artă" e suficient și ea se fandosește, îmi mulțumește, e mândră nevoie mare. Și dacă-i atragi atenția asupra acestor ciudățenii, ea spune simplu: "cuiva trebuie să-i placă și culoarea gri". Dar cum spun toate astea, cum devin trecut, amintire scrisă pe foaie, gesturi și trăiri străine Fluturicăi de acum.

De fapt, lucrurile sunt mult mai grave. Spun că o văd, dar nu e chiar așa. Trăiesc în casă cu un manechin din lemn. Un cap oval, alungit, cu ochi, gură și nas creionate grosolan. Pieptul e bombat într-o singură bucată, fără valea misterioasă dintre cei doi sâni. Trunchiul e alungit și din bucata asta de lemn coboară două tije lunguiețe drept picioare și două prelungiri în lateral pe post de brațe scurte, fără degete. Totul din lemn. Se mișcă, vorbește, e caldă, tandră sau distantă, dar e un manechin din vitrina unui bătrân magazin de modă. Bretonul ei strălucitor de femeie-copilă e acum doar din cuvinte tipărite.

Eu sunt de vină pentru starea în care a ajuns. I-am devorat fiecare trăsătură, pornind de la părul șaten, lung și moale care se electrizează ușor și se-ntinde în lături precum aripile unui fluture. Fluturica. I-am supt ochii negri, strălucitori. I-am înghițit bărbia delicată, pomeții ascuțiți, degetele lungi, fremătătoare. Și pe toate le-am scuipat în cartea mea, pagină după pagină, trăsătură cu trăsătură.

În apărarea mea, fie spus că la fel am procedat și cu cei mai buni prieteni, de fapt singurii doi oameni cu care mă văd mai des. Brusc mă trezesc la terasă, bârfind în fața unei halbe pântecoase, cu două umerașe metalice, cu mâini și picioare din sârme înnodate unele de altele. Îi aud, le ascult aceleași glume, aceleași chicoteli și mârâieli atunci când vreo femeie trece pe lângă noi cu o fustă scurtă ori un decolteu adânc. Le-au dispărut însă trăsăturile, toate smulse de mine culoare după culoare, rid cu rid, cuvânt după cuvânt. Și timpul bubuie iar, se închircește, curge, mă scuipă într-un alt loc.

Ace nevăzute, încărcate cu o electricitate care-mi face organele să palpite, să pompeze sângele și să secrete sucuri, mă ghidează către biroul editorului. De fapt, omul bun la toate: patron, editor, secretară, corector. E cumva dickensian, una cu biroul său, deși nu e legat de o masă victoriană, încărcată și prăfoasă.

Stă la un birou suplu din sticlă, cu picioare metalice subțiri. Țăcăne de zor într-un laptop de dimensiuni mici, elegant, rozaliu. Altceva nu se vede pe sticla mată iar în toată încăperea – nicio urmă de carte. El pare o prelungire a acestei mese: alungit, slăbuț, cu o țeastă transparentă. Dar în ochii verzui-murdari se prelungește un personaj ciudat, rezident într-o cameră cu pereții tapetați de rafturi, toate pline de cotoare colorate, cu ciudate statuete înșirate pe masă.

De la biroul ăsta conduce o firmă de transporturi cu vreo 50 de camioane. Editura e afacerea secundară, iar ideea i-a venit când a observat că mereu încărcăturile pe care le transporta dintr-o parte în alta a țării lăsau loc pentru unu-două-trei sau chiar 10 ori 20 de colete. De ce să nu înghesuie acolo cărți?!, și-a spus. Cărți pe care să le publice chiar el, cu hârtia reciclată rămasă de la felurite pachete pe care le plimba de colo colo. Transport gratuit, hârtie la preț redus…

Sunt curios de vânzări, dar întreb timid. Însă Editorul mi-o aruncă în față: "trebuie să scrii. Mult. Să scoți carte după carte. Una o avea succes. Din 10 tipărituri, una s-ar putea transforma într-un hit. Nici nu-i nevoie de mai mult. O carte locomotivă face cariera unui scriitor și trage după cel puțin o sută de eșecuri."

"Dar nu știu ce să scriu!", aproape că strig la el.

"Scrie orice", se rățoiește Editorul. "S-ar putea să iasă ceva atât de prost, colosal de prost, încât să fie considerat o formă cu totul nouă de literatură!"

Căpățâna transparentă se clatină dintr-o parte în alta. După o pauză în care pare să-și fi organizat gândurile, îmi turuie un număr de telefon. Sunt năucit și durează puțin până mă prind că trebui să-l salvez. Repetă calm.

"Îl cheamă Perlenbacher", îmi spune la final. "Da, ca pe berea aia ieftină din Lidl."

Așa mă trezesc în situația de a-l suna pe cel care ar trebui să mă salveze din balta străvezie și uleioasă a lipsei de idei. Țiuitul telefonului parcă mă trage prin difuzorul minuscul, mă înghite din lumea mea oarecare, de la birou sau de acasă. Pare că trec miliarde de ani din momentul în care apelez numărul și până când aud o voce hârâită, de fumător veteran.

"Aaa, scriitor", spune el fără să-mi dau seama daca e ironic sau pur și simplu glumeț. "În cazul ăsta, umilul dumneavoastră servitor vă cere o donație: o carte pentru Biblioteca Universală a Neuitării."

M-am abținut cu greu să nu pufnesc în râs. Membrana transparentă a irealității s-a rupt și m-am trezit în toaleta cu gresie neagră din blocul turn în care lucrez. I-am promis totuși că o să-i dau cartea. Prima mea carte! A simțit că nu știu ce să mai spun, așa că m-a anunțat despre o zi, o oră și un loc. Urma să ne vedem în fața treptelor care coboară înspre o stație de metrou. Acolo, chipurile, se organiza talciocul de idei.

Am închis, am râs ca un clovn întors cu cheița și-apoi am vărsat varza călită pe care o hăpăisem la cantină, în pauza de masă.

*

Îmi place să stau lipit de geam, să văd cum furtuna se dezmiardă, se întinde ca o pisică somnoroasă. Apoi se-adună, se strânge în ea, își încordează mușchii și sare pe prada neștiutoare.

De la fereastră se văd blocurile gri, turnurile înalte de birouri și petele verzui care încadrează vreun parc ori câte o bancă singuratică. Sunt imagini îngrămădite, cartiere adunate laolaltă, asemeni unei pagini de clasor plină cu timbre din țări diferite. Și toate urmează să fie spălate și zvântate de furtună.

Îmi imaginez seringi uriașe, împinse la unison, care injectează în văzduh mai întâi un cenușiu șters, apoi un maroniu uscat, asemeni nervurilor din frunzele de toamnă. Norii prind a goni și un al doilea rând de seringi expulzează negrul acela eteric, plin de străfulgerări albastre. Vântul șuieră, voci amestecate anunță tumultul care stă să vină. Apoi ploaia cade sacadat, scutură praful, pocnește asfaltul, adună mizeria și-o poartă în șuvoaie pe lângă bordurile ciobite, spre gurile ruginite de canalizare. Încă o piele a orașului năpârlită, scursă prin măruntaiele pământului, uitată de toți.

Și-acum cerul se învârtejește ca un pahar cu lapte în care amesteci frenetic vreo două lingurițe de cacao. Doar că nu mai sunt protejat de fereastra apartamentului, ci sunt în centru, aproape de gura de intrare în metrou.

Perlenbacher e un tip plinuț, rotunjor, dar cu ochi blânzi și mari. În ciuda masivității sale, mișcă din mâini ca o balerină și vădește o eleganță uimitoare a gesturilor. Însă firișoarele roșii din albul privirii demonstrează că e pasionat de băuturi mai tari decât berea ieftină din Lidl. Îmi mulțumește pentru carte.

Imediat îi urmez ceafa cu încrețituri păroase care tremură la fiecare pas făcut înspre subteran. Mă avertizează că s-ar putea să mi se pară totul amestecat, kitschos, dar cu puțină răbdare pot să răzbat prin tot acel talcioc în care mă introduce.

Tocmai când am impresia că o să ajungem până pe peron, printre călători, îl văd cum cotește la dreapta și trage de o ușă metalică încastrată în peretele culoarului subteran. Intrăm într-o cameră mică în care sunt îngrămădite tot felul de piese de mobilier lunguiețe, metalice, scorojite. Rafturi lungi, înalte, o tejghea murdară. Vreun fost magazinaș dezafectat.

"Cam înghesuit pentru un talc...", dau să spun.

Dar Perlenbacher a și cotit din nou la dreapta printr-o nișă, în colțul încăperii. Pare o iluzie optică: o căpiță masivă de fân cum e individul ăsta ciudat să încapă într-un spațiu atât de îngust?! Ocolesc câteva scaune prăfuite și descopăr un holișor suficient de lat, dar care pare să se termine la trei metri mai departe. Nici urmă de Perlenbacher.

Intru ca într-un cavou, cu umerii măturând pereții cândva albi, acum murdari și scorojiți. În capăt, holul cotește iar și de data asta se lărgește. Trepte late, din ciment pătat, coboară spre o altă ușă. N-am auzit-o deschizându-se, nu-mi pot imagina cum s-a strecurat Perlenbacher și unde-a dispărut.

Curiozitatea îngemănată cu teama mă ghidează spre mânerul lat și ascuțit care mă împunge dureros în palmă atunci când îl apăs. Ușa se crapă și din partea cealaltă vine un curent rece și umed. În urma lui, purtate parcă pe aripa vântului stârnit de trenurile care gonesc prin măruntaiele pământului, ies zvonuri de voci, clinchetitoare și hohotite, vorbe rânjite pe care e greu să le recompui într-o limbă anume ori măcar să-ți dai seama dacă sunt rostite cu furie ori doar în glumă.

Primul lucru pe care-l văd în dreptul ușii e o masă plină de cărți și un ins în spatele ei. Are aspectul unui vânzător de la piață. La fel de bine ar putea avea grămezi de castraveți în față. Un con de lumină cade de sus, un spot ca la muzeu, luminând obiectul expus și foarte puțin din spațiul de lângă el. În rest, un negru cinematografic, o beznă în care te aștepți să pândească monștri, indieni, cowboy sau poate o întreagă echipă de filmare.

Apare însă doar Perlenbacher, grav, urmărindu-mi reacțiile ca un medic.

"Nu te lăsa furat de poveștile ăstora", mă avertizează înclinând din cap în lateral. "Nu uita că ești aici ca să... Hmm, cum s-o spun elegant?! Să te inspiri. Să faci rost de idei, da, despre asta e vorba. Dar ăștia sunt în stare să te înghită cu totul. Treci de la o tarabă la alta, ascultă cu interes, dar nu zăbovi. Nu pune prea multe întrebări. Încearcă să observi, să..."

Nu-l mai ascult. Nu am cum. Și dacă mi-ar dezvălui misterele creației, cuvintele tot ar ricoșa în timpanele mele, fără să le mai înțeleg sensul. Nu-mi dau seama de proporțiile încăperii, dar în spatele lui Perlenbacher se întind zeci de tarabe precum cea din fața ușii. Fiecare e luminată de un con galben care cade din tavan și toate sunt despărțite de goluri negricioase.

Înaintez năucit. Mesele sunt reale, cărțile la fel, oamenii din spate indivizi în carne și oase, scunzi, grași, lăbărțați, de toate felurile. Rași, bărboși, cu sprâncene împreunate, ba chiar e unul care pare pensat. Îmi mut privirea către marfa expusă. Încerc să mă concentrez pe câte un detaliu în parte. Fiecare vinde un singur autor.

Mă opresc la o masă pe care sunt întinse cărțile lui Hemingway. Mă gândesc să întreb ceva, să mă aflu în treabă, să-mi aud vocea, să-mi demonstrez mie însumi că nu visez. Tot nu-mi dau seama ce fel de idei vând oamenii ăștia.

"Cât cost..."

"Nu sunt de vânzare", mi-o taie scurt bărbatul din spatele tejghelei. Duhnește a alcool de zici că are o distilerie ascunsă sub masă.

"Aici oferim know-how, cunoaștere, informații, aurul zilelor noastre, dar și al trecutului. Mereu a avut putere cel care a deținut informațiile potrivite. Așa e și aici."

Dau din cap, ca și cum aș înțelege ceva. El bate cu degetul gros, îngreunat de un ghiul cât o piuliță desprinsă dintr-un buldozer, cu sigla BMW imprimată în mijloc.

"Tartorul ăsta, americanu’, războinicul. Nu-i așa de ușor de înțeles. Dacă vrei să-l pătrunzi cum trebuie, ca la carte, ca să fac o glumă, trebuie să..."

Dau din cap, decis să ies din toată nebunia asta. Mă scutur ca să testez dacă nu cumva și locul ăsta o să se destrame, ca un fum gros de țigară din care o gură dibace a închipuit cine știe ce palat.

"Eu pe Hemingway îl cunosc. Adică am citit tot de el și despre el. Așa că nu asta cau..."

"Psssst!", se scălâmbăie vânzătorul. "Hemingway nu se pătrunde așa, pur și simplu. Cel mai bine merge c-o băutură strașnică. Un whisky învechit cel puțin 10 ani. Ai nevoie de un recipient, un castron mai mare sau un lighean. Torni băutura, la vreo trei kile așa, și scufunzi cărțile. Le lași 30 de minute, apoi le întorci. Se mănâncă apoi direct cu mâna, nu te fandosi cu furculițe și cuțite. Tăria le pătrunde bine și le dezghioacă de la cotor inclusiv pe edițiile alea cartonate. Da’ coperțile de praf să le scoți înainte, ai grijă..."

Fumul nu se destramă, ba parcă prinde forță, mă învăluie și mă poartă spre alte mese. Aflu că Tolstoi poate fi digerat doar cu ceaiuri aromate, puternice, care să filtreze cuvintele, să le înmoaie. Orwell se marinează în suc de portocale roșii, suc roșu ca sângele. Rămân fâșii subțiri, aproape transparente, pe care le rulezi și le fumezi goale, fără să mai adaugi tutun. Proust merge pregătit în vin alb, așezat apoi pe un pat din pâine de secară.

Toate informațiile astea îmi saltă cumva în minte, nu apucă să se închege, să capete consistența unui adevăr sau conturul alunecos al unei glume. În spatele fiecărui vânzător, în negreala cinematografică a sălii, se distinge câte un desen complicat. Într-un loc observ figuri geometrice care se întretaie. Privind suficient de atent, realizez că desenele se afundă, capătă o nouă dimensiune. Fiecare element se rotește, se amestecă, se adună și se separă.

În alt loc privesc în interiorul unei cupele de biserică, iar chipurile sfinților se lungesc înspre vârful boltit, acolo de unde pornește un cilindru lung, un minaret care se încheie într-o nouă cupolă cu înscrisuri ebraice. În ciudata construcție plutește o statuie, un soi de David cu o mână întinsă deasupra capului, într-o postură caraghioasă de Superman dintr-un film oarecare. În jurul lui, un bolovan zboară dintr-o praștie, un vârf ascuțit de suliță se întinde spre carnea din marmură a supereroului, un glonț pocnește, o rachetă vâjâie. Toate se mișcă și stau în același timp, întrepătrund dimensiuni care nu țin doar de spațiu, ci și de ceea ce percep eu ca simplu privitor.

Un alt tablou suprapus, gaură neagră dintr-un cosmos imposibil de măsurat, mă poartă prin nervurile unui fir de iarbă ca pe harta desfășurată a întregului Pământ. Și toți munții, văile și apele de pe acel urieșesc fir de iarbă sunt învăluite de focul grecesc care, deși e departe, îmi înnegrește pielea pe brațe, îmi usucă cerul gurii și gâtlejul.

Dar șirul de mese și desene hipnotizante e întrerupt într-un loc. O tarabă goală mă surprinde ca un pumn în stomac. Privesc imediat către următoarea. Acolo, doi vânzători joacă table. Unul dintre ei scuipă prin colțul gurii.

"6-4, ca la teatru", comentează primul.

"S-au tras deja două milioane?!", îi răspunde al doilea.

"S-a și trecut de milioane", zice plin de el primul.

"Peste două milioane de cărți bătute-n tipografii pe tot mapamondu’, doar anu’ ăsta", zice al doilea, de data asta în direcția mea, cu un ușor șuierat în glas.

"Literatura are nevoie de magie", turuie primul pentru partenerul lui sau pentru cutia de table. "Literatura nu e originală, nimic nu se naște din sine, din gol, din neant. Literatura e suma lecturilor, a trăirilor, întâlnirilor, oamenilor. Literatura costă: are nevoie de onestitate, de bucăți pe care le smulgi din tine."

"Boss, da’ pe-astea le știe toți, nu?!", mârâie celălalt, din nou chiorându-se către mine.

Mă uit în cutia de pe colțul mesei în care tot aruncă zarurile. Joacă folosind nasturi, figurine din plastic, monede, piese de șah, toate de culori diferite.

"Să scrii, să nu scrii, asta-i întrebarea, ha-ha-ha", rânjesc unul spre celălalt, ignorându-mă.

Nici n-am apucat să văd ce cărți au pe masă. Nu-mi dau seama dacă mi-am imaginat vorbele lor dintr-un șir de înjurături ori dintr-o listă oarecare de produse pe care se gândeau amândoi să le vândă, să mi le bage pe gât, ca să scoată un profit personal din toată sceneta asta stupidă.

Urmăresc apoi un fulg de zăpadă în curgerea lui printr-un alt desen mișcător, trec prin nenumărate dimensiuni și ajung sub cerul rozaliu, bombardat de asfințitul care încadrează orașul dinspre periferie. Furtuna, dacă o fi fost, s-a dus. Perlenbacher mă privește cu ochii umeziți, aproape ca un tată care se pregătește să-și felicite progenitura.

"N-am cumpărat nimic", bâigui eu.

"E-hee", râde vesel, cu tot trupul încărcat de grăsime tremurătoare. "Aici tranzacțiile nu se fac cu bani, ca la un magazin oarecare. Important e să te inspiri, să înveți. Și cât de curând o să inventăm o rețetă și pentru cărțile tale."

Sunt anesteziat, iar curiozitatea mi s-a transformat într-un ghem care-mi palpită în stomac. Nici nu știu ce lămuriri să cer.

"Aș putea scrie despre ce-am văzut aici", spun în momentul în care Perlenbacher îmi întinde mâna.

Își trage înapoi palma deschisă și-și îngustează privirea. Mă gândesc că urmează vreo amenințare sau vreun contract scos ca prin minune, cu semnătura mea și paragrafele înroșite care-mi interzic să scriu.

"Nu tocmai asta e ideea", spune dezamăgit înainte să-mi întoarcă spatele și să dispară prin pădurea de trunchiuri care se bălăngăne pe lângă covrigării, amaneturi, farmacii și cazinouri.

*

Fluturica mă cheamă în balcon. Prin jungla verde a plantelor care se răsfrâng din ghivecele de plastic, se vede postavul întunecat al unui cer rece de noapte. Peste el, scâlciați ca puful smuls de pe o pătură veche, se târăsc nori cărămizii.

"Uite cum se mișcă luna, uite-o cum curge pe cer. Doar uită-te la ea", șoptește încântată ca un copil la bâlci.

Luna e mare, rotundă și galbenă, galbenă ca ceara abia-ntărită. Te hipnotizează cu detaliile migăloase care se văd în interiorul farului luminos. Ai impresia că e suficient să te concentrezi și o să vezi urma pașilor, steagul înfipt acolo, ciocanul și pana folosite pentru a cerceta dacă Galileo e nebun sau savant ori un savant nebun.

Pâcla de nori e suflată peste suprafața lunii și pare că astrul grăsun gonește pe cer. I-aș spune asta: "norii și vântul dau senzația asta", dar știu că aș spulbera totul. Nu-mi întorc privirea spre ea. Stau cu gâtul contractat, cu bărbia ridicată, cu ochii pironiți spre cer.

Nu spun nimic, nici nu mă mișc. Aproape că îmi țin respirația. Doar din când în când mai trag câte o înghițitură de aer și asta-mi face corpul să tremure. Știu că și-a recăpătat trăsăturile, că e din nou Fluturica adevărată, smulsă din cartea mea, cu carne și piele, cu organe palpitând, cu ochi adânci ca o fântână. Fluturica, singura din lume îndrăgostită de culoarea gri. Nu-i spun pe nume, Fluturica e suficient. Nu-l scriu, nu-l rostesc pentru că știu că aș pierde-o cu totul.

Eu rămân adâncit în luna galbenă, o sfârtec cu privirea și când simt că amețesc, văd cum vârful unui creion sfâșie hârtia groasă și păstoasă, apasă adânc și face o gaură rotundă acolo unde mai devreme era astrul nopții. Vârful creionului coboară amenințător, ghilotină trasă cu mișcări lente, timp în care sclipirea oțelului îți reflectă întreaga viață, greșeală după greșeală.

Vârful creionului se oprește pe fruntea mea, în mijlocul ochilor. Se mișcă lin, rotunjind forme, închizând bolți, punctând arce de rezistență. Știu, simt, mai bine spus, că desenează trăsăturile Fluturicăi. Un disc rotund, plin în mijloc. Pe o parte e plat, cu o adâncitură mică. Marginile sunt zimțate, iar în exterior răsare o unghie albă, prelungind prima față a așa-zisei monede. Pe grosimea care coboară e zgâriat un soi de filet, o spirală infinită. În interior e gol, o adâncitură în ceea ce e capacul unei paste de dinți, rupt din manșonul de plastic care-l ținea prins de tubul alungit, cumpărat dintr-un magazin naturist, știut doar de ea, mai bun decât prostiile produse în serie și expuse pe rafturile hipermarketurilor.

Un căpăcel oarecare, pe care-l deschizi proptind buricul degetului în unghia aceea de plastic. Un pocnet surd și se deschide, răspândind apoi o mireasmă de ierburi. Asta în primele zile. Ulterior, după ce pasta de dinți se întărea pe marginea zimțată, capul rămânea prins în receptaculul alungit. Și trebuia să împingi tot mai tare. Fluturica forța, se plângea, făcea pe demoazela în dificultate. Eu săream în ajutor. Ne uneam degetele în lupta inegală cu tubul de pastă de dinți. Și-ntr-o dimineață, unghia din plastic s-a împlântat în carnea unuia dintre degete. O nimica toată, o zgârietură, un strop de roșeață. N-am știut cine s-a tăiat. Ne-am strâns degetele, mâinile, ne-am îngrămădit unul în altul în baia igrasioasă și rece. Eram realmente speriați din cauza unei prostii. Fluturica a rupt apoi capacul și-a insistat să-l păstreze. A fost prima noastră declarație de dragoste.

Obiectele au viața, istoria lor, un suflet din încărcături emoționale, amintiri și capacul ăsta adună toate trăsăturile Fluturicăi, toată istoria noastră comună, certuri și tăceri, cafele și nopți de iubire.

Tatuajul de pe frunte mă arde și cea mai mare temere a mea gâlgâie în spatele ochilor. Văd sala de așteptare din spitalul de pediatrie, paznicul care strănută și se tot foiește în scaunul care scârțâie, colegul lui care spune ceva, supărat, despre o mașină parcată. Un medic trântește o tastatură pentru că s-a blocat iar sistemul, o asistentă bâiguie despre mătușă-sa senilă. Și prin culoarul în unghi drept, unde are voie un singur părinte, se aud plânsete amestecate, scâncete de bebeluși și hohotituri în care se adună vorbe abia închegate. Iar tu te chinui, dintre toate, să distingi glasul copilului tău.

Munca asta de decodare a plânsetelor, de separare a vibrațiilor emise de atâtea corzi vocale tinere, necoapte, îmi înnegrește privirea. Mă trezesc.

Pe pieptul meu șade pisica. Nu avem copil, doar o mâță luată de pe stradă. Pe colții ei se scurg cuvinte, cuvinte cu umbre și lumini, cuvinte cu grăsime, unsuroase, cuvinte care palpită, cu universuri întregi în interiorul lor, cuvinte cum numai Scriitorii adevărați pot alege. Un singur cuvânt să prind și pot deveni stăpânul lumii.

Dar pisica prinde să rânjească, iar eu strig, urlu și teama mă înghite, devin prizonier al propriilor vorbe tipărite cu tuș și sânge acolo, între coperți...