Motto: "Strigătul împotriva Sodomei și Gomorei s-a mărit și păcatul lor era într-adevăr nespus de greu".

Iată-mă dat/ă cu capul de stele,

zob, țăndări, frânt/ă

trist/ă ca trestia netrestie, negânditoare,

femeia-bărbat/ă, cobai, cobră, coardă

și simultan armonică dezacordată

de mâinile tale nepricepute

sărutate ca sfintele moaște...

spune-mi cât mă urăști,

ca să știu cât m-ai iubit

sau mai bine haidem din nou

la groapa cu lei,

mai hai în arena cu tauri,

cât mai departe de casa părăsită

a trupului meu,

de mormântul proaspăt văruit al conștiinței,

de măștile și ex-măștile de taină

risipite prin alcovurile narcomanilor sau

printre ierburile nevropate, nevroistericoide

și ronduri cu pansele alcoolico-alcoolo-alcooliste (sic!)

și ele...

numai bine de îngenuncheat,

de strigat: Mântuirea mea, Mântuirea mea,

de ce m-ai părăsit?

Totdeauna ne-am căutat

uterele unul/una

altuia/alteia,

dar nu le-am găsit!...

Iarba fiarelor

Motto: "A murit Enkidu, fratele meu cu care vânam lei." (Epopeea lui Ghilgameș)

Nu e vorba de nicio iarbă,

nici chiar de aceea

care creștea în cerul gurii -

ba delicată, abia încolțită,

ba aspră ca mâinile dansatorilor la trapez -

nici de primăvara cu extensii de dreaduri și șosete albe,

cu melicul de a face drifturi pe nervii mei,

ci e vorba de singurătatea ierbii de la căpătâiul tău,

de urletul ei țâșnit de-a dreptul din rărunchii lui Eduard Munch...

(încă de dinainte de facerea lumii

noi eram întrupate una din cealaltă

și ne jucam stropindu-ne cu apă ne-ncepută,

cu apă vie, cu apă moartă, cu apa morților)

... e vorba despre trecătorii aceia din Valea Plângerii

care, când mă văd zburând așa, cu o singură aripă,

își ridică de pe jos fețele căzute

ca niște ciorapi lunecoși de mătase,

ultimul detaliu dintr-un streaptease al realității

atotplutitoare prin fum de tămâie și de canabis.