Mi-a fost greu să aleg. Am avut zeci de profesori, cei mai mulți excepționali. Rămân aproape sufletului meu profesorii din clasele gimnaziale. Printre ei, doamna Paula Barbău, doamna de istorie. Nu e profesoara pe care am iubit-o. De fapt, era o ființă pe care nu o iubea nimeni. Pentru că nu se lăsa iubită și părea să nu aibă nevoie de dragoste. Nu o plăceau nici ceilalți profesori, cu atât mai puțin elevii. Dar nici nu se temeau de ea, nici nu o disprețuiau. Cred că pur și simplu o respectau, pentru că asta inspira. Terminase facultatea la Iași, fusese o studentă strălucită și probabil era, pentru vremea aceea, o izbândă să primești repartiție într-o școală de țară apropiată de un mare oraș. Fusese căsătorită și avea o fiică mai mare ca mine cu un an, pe care deseori, în vacanțe, o aducea cu ea. Nu părea să aibă vocație maternă, dar cu certitudine, avea vocație didactică și o înaltă condiție intelectuală și etică. Era o prezență demnă, austeră și elegantă și avea un soi de stoicism în tot ce făcea, deloc ostentativ, ci doar semn al faptului că viața nu fusese generoasă cu ea. Avea haine puține, dar păstrate și purtate impecabil și îmi amintesc perfect fusta ei bleumarin din stofă plisată, pantofii eleganți, mâinile mereu îngrijite, ramele ochelarilor, părul, gesturile, mersul, vocea, scrisul și lecțiile de istorie și de viață pe care le ținea fără cusur, mutată deplin în esența lucrurilor și a faptelor. Nu găsesc în cotloanele memoriei niciun reproș pe care i l-aș putea aduce. Poate doar că a murit prea devreme, aproape de vârsta pensionării, pe la sfârșitul anilor ’90. Și a făcut-o la fel de discret cum a trăit. M-am întrebat deseori în ultima vreme ce ar fi spus ori gândit despre ce se întâmplă și dacă în istoria pe care o știa și ne-o preda ar fi rămas aceeași sau ar fi alunecat în crevase deșucheate. Îmi place să cred că nu m-ar fi dezamăgit și oricum nu mai are vreo importanță, câtă vreme a fost pentru mine un om vertical într-un timp de creștere esențial.