Revistă print și online

Verbe. 76. Parfumurile

Prima dată i se întâmplase la calculator, când era pierdut într-o fișă excel. Colega lui țăcănise prin spate, îi observase silueta de prăjină uscată, plină de ifose, reflectată în monitor, și-i simțise în ceafă curentul. Se mișca precum o drezină, trecea mereu în viteză ca să arate cât e de ocupată. Doar că atunci, în urma ei, persistase parfumul, un iz prelung și ascuțit, dulceag, dar cu ceva amar strecurat printre liniile portativului care lega toate acele miresme. Ca o lămâie putrezită într-un coș cu citrice. Un secret, o dezvăluire care-și ițea fruntea.

Ciudata constatare îl făcu să întoarcă privirea. Se așezase deja la birou, îl privise și ea, ba chiar o clipă forță un zâmbet, o conversație moartă din start. În ochii ei negri citi întreaga poveste cu șeful de departament, așa-zisa deplasare în interes de serviciu la Sinaia, camera de hotel cu prosoape aspre, sticla de vin livrată la etajul trei. Explicația recentei promovări, disecată în tăcere, printre alți 30 de angajați.

De atunci învățase să-și antreneze nasul, să tragă mirosurile și să le întindă, să le separe pe portativul olfactiv. Mândria exagerată a vreunui coleg, siguranța că avea să dea lovitura cu ideile proaspăt scornite, miroseau a iaurt dulce ținut la căldură, gata să se acrească, să capete gust de nămol. Secretele miroseau a întunecime și umezeală, a peșteră din care răsufla un abur grosolan. Trădarea avea un iz dulce, profund. Și, în funcție de minciuna fiecăruia, devenea un iz de castane arse pe grătar sau de mucegai, de baie plină cu aburi, de mizerie dospită printr-un cot înfundat de canalizare.

Ghicea nu doar secrete, ci vizualiza scene întregi, trăgea cu urechea la discuții petrecute la kilometri distanță ori lângă el, în spatele ușilor închise. Era suficient să mânjească dâra de Chanel, Armani, Guess plus amprenta trupului pe portativul nasului, adevărată ureche de muzician.

Când conștientizase puterea asta, fu năpădit de o groază adâncă, un lac fără fund. Reveni acasă speriat, îngrozit de cum ar fi mirosit Alina lui. Dar simți dinspre ea doar căldură, moliciune, niciun iz de putregai. Senzațiile astea se schimbau de la o zi la alta, dar notele Alinei sale rămâneau în gama relației pe care o aveau de cinci ani.

Stătea alături de ea pe canapea, la un film oarecare, și nasul îi recepta iz de mere acrișoare, și asta era curiozitatea și emoția față de misterul de pe ecran. Altă dată simțea o urmă de ulei, de grăsime ușoară, pierdută pe un fund de sticlă, și aici era oboseala ei, sleiala după cele opt ore de muncă. Uneori răbufnea umbra unui vin aromat, uscat pe marginea unui pahar. Atunci aștepta, conștient că zeama întărită avea să curgă, să umple paharul și, când tot buchetul se răspândea între ei, el o săruta și era convins că ea îl dorește.

Se folosise de secretele pe care le afla în felul acesta și obținu o poziție mai bună la muncă, un salariu mai mare. Era privit cu teamă.

Își zise că e momentul s-o ceară pe Alina. Ea mirosea răcoros, a pepene verde, abia spălat, gata să fie spintecat cu cuțitul. Răspunse da, un da zgomotos. Și coaja pepenelui crăpă, iar dulceața gâlgâi afară. Cristale dulci, bobițe, ciorchini de zahăr. Doar că dulceața fermentase în coajă și pepenele era trecut.

Căută printre liniile portativului buzele ei zdrobite de alte guri, penisuri străine, umezeala dintre picioare, chiloți smulși, haine abandonate pe vreo podea necunoscută.

Nici urmă de așa ceva. Alina zâmbea fericită în timp ce-și învârtea inelul pe deget și puțea a indiferență, a obișnuință și-a mulțumire de sine. Brusc, trădarea îi mirosea ca cel mai dorit parfum!

Petre NECHITA

Jurnalist, reporter de televiziune și prozator, a debutat cu romanul Tata știe mai bine!(2021), urmat de un al doilea roman Fir-ar ea de vineri! (2022). De asemenea, publică proză scurtă în periodice si antologii. Cea mai recentă povestire a sa a apărut în volumul colectiv Femei, bărbați și faptele lor (2023)