Prima oară m-am întâlnit cu Toma la UNATC, avea o baghetă de îmblânzit zenobi și un volum de Caragiale sub braț.

Dragă Toma, ești aromân, deja știe toată lumea, ți⁠-⁠ai făcut un titlu de glorie din asta. Unde se află rădăcinile tale?

În Balcani, în Macedonia Veche, în Bulgaria și mai ales în Grecia, la Katerini.

Cum ai ajuns tu, de la spațiu⁠-⁠balcanic, la George Enescu?

E scandalos, dar este al treilea film, așa că am avut timp. Am început cu armânii - ,,Nu sunt faimos, dar sunt aromân", primul film din istoria cinematografiei vorbit în aromână. Imaginează-ți, Zenob, cum a fost pentru armâni, când au văzut filmul la televiziunea națională din Macedonia, din Albania...  Când m⁠-⁠am dus în Albania pentru prima oară și s-a anunțat la un post TV de acolo, un fel de PRO TV al lor, că urmează să vorbească cineva în aromână, adică eu, și că altcineva urma să traducă în albaneză, oamenii au fost uluiți. Era pentru prima oară când un invitat vorbea la televiziunea națională în aromână.

De la acel moment s⁠-⁠au întâmplat foarte multe. A urmat  ,,Între chin și amin" , primul film artistic dedicat suferințelor din temnițele comuniste din perioada 1949⁠-⁠1964 și mai ales primul care vorbește despre reeducarea de la Pitești, acea perioadă cumplită din istoria României despre care nu se spunea absolut nimic, deși apăruseră cărți scrise de supraviețuitorii temnițelor comuniste, adevărați martiri, cu povești uluitoare de viață. Tot ce este prezentat în acest film, este inspirat din poveștile reale ale celor care au pătimit acolo.

Este onorant faptul că încasările aduse de filmul ,,Între chin și amin" au reprezentat o parte importantă din bugetul filmului ,,Enescu jupuit de viu" , că un film a dat naștere unui alt film, ambele la fel de importante. Așa am ajuns de fapt la el, așa am ajuns la povestea asta extraordinară de viață și de moarte a lui George Enescu.

Dar l⁠-⁠ai ales pe Enescu, ai scris despre el, ai făcut film. Știu că scriai încă din timpul facultății...

Da, sigur, scriu și acum, versuri și scenarii. După pandemie, am scos volumul de versuri ,,Infectați de iubire" . Asta după ,,Arta destinului" , după ,,Păstorul ideilor"  (bilingv, română și aromână).

Mă bucur mult că ai urmat calea scrisului. Un vers a ajuns titlu...

,,Între chin și amin"  este un vers din volumul meu de debut Arta destinului: ,,Și când n⁠-⁠am să mai mor/ pe margini voi călca/ știutul destin,/ viața rămâne acolo/ între chin și amin."

Acest vers scris în 1993 a devenit titlul primului film artistic dedicat celor care au suferit în temnițele comuniste.

Pentru  ,,Enescu jupuit de viu" ai scris scenariul singur sau ai avut, colaborări?

Am scris singur, este primul scenariu la care nu am avut colaboratori. Studiez din 2010 arta scenariului de film și îmi place metoda următoare: să scriu pe mici bucăți de hârtie, fixate pe două panouri mari, de plută, toate evenimentele din viața personală a personajelor sau informații esențiale despre context, conectate cu personajele.

Cu aceste repere foarte clare încep să construiesc,  stabilesc cum se dezvoltă conflictul, planurile, împărțirea pe pagini, când și cum se răstoarnă povestea, etc. Din 2010 fac asta și chiar mi⁠-⁠am propus să organizez workshop⁠-⁠uri de scenaristică, în ideea de a extinde colaborările. Prefer să colaborez cu cineva la scrierea unui scenariu, pentru că întotdeauna când există și un alt unghi de a privi lucrurile, povestea se conturează mai bine.

Cu cine te sfătuiești în stabilirea unui scenariu?

De cele mai multe ori cu soția mea, Elena Enache, unul dintre producătorii executivi al filmului Enescu, alături de Martha Maria Mocanu. Întotdeauna mă sfătuiesc cu cei din jur in privința anumitor lucruri, pentru că, așa cum spuneam, o perspectivă nouă este constructivă.  Sunt totuși chestiuni, cum ar fi titlul filmelor mele,  pe care le stabilesc singur și care nu se schimbă indiferent de alte opinii.

Să ne oprim asupra ultimului film: de ce titlul acesta? ,,Enescu jupuit de viu?"

De ce? Am explicat asta foarte des.  N⁠-⁠am vrut să fie șocant, ci am aflat că Enescu a fost la un grafolog, iar acesta, interpretându-i⁠ scrisul, i⁠-⁠a spus că semnătura lui reflectă un om jupuit de viu. Iar Enescu a replicat: ,,Nimic nu m-ar putea defini mai bine decât aceste trei cuvinte!" M⁠-⁠a impresionat pentru că o spune tocmai el, care a avut această știință a punerii titlurilor de când era mic. Or, filmul este despre viața lui, de la ,,Rapsodia Română" la ,,Oedip".

În doar două ore nu poți să prezinți o viață de om. Alegi. Enescu a avut foarte multe lucruri importante în viața lui. În două ore nu pot să dai viața unui astfel de om, copil⁠-⁠minune, care la cinci ani compunea deja. În film nu bați câmpii despre un milion de lucruri. Dacă prezinți o poveste de dragoste, începe despre cum o cunoaște pe fată, iar când o ia de soție încheie povestea. Poți avea maxim două fire. Și ca să revin, am avut acest noroc fantastic de face filmul din două perspective: a lui și a ei. Povestea lui de iubire o cunoaștem, știm cum se încheie. Aici perspectivele diferite au constituit arhitectura filmului.

Pentru că ai menționat-⁠o pe soția ta ca producător, spune⁠-⁠mi cum v⁠-⁠ați cunoscut, care e rolul ei în filmele tale. Vorbește un pic despre ea.

Elena este absolventă de științe politice și este jurnalist la Radio România Internațional, Serviciul Englez. De asemenea, este producător executiv și la ,,Enescu" și la filmele anterioare. Am scris împreună scenariul pentru ,,Între chin și amin". Străbunicul ei matern, Ion Buftea din Bogdan Voda, Maramureș, a fost închis timp de 8 ani, pentru că fiind cel mai bogat om din zonă era considerat o amenințare la adresa noii orânduiri. A fost dorința Elenei să numească unul din personajele filmului după străbunicul ei.

Dar scenariul la "Enescu"?

L-am scris pornind de la Amintirile lui George Enescu și apoi de la povestea Marucăi. Țineam cele două panouri mari de plută pe peretele din living, ascultam Rapsodia română pe repeat. Anton, fiul meu, trecea pe⁠-⁠acolo la anumite intervale de timp și avea impresia că nu fac nimic, pentru că, într⁠-⁠adevăr, stăteam multă vreme aparent nemișcat, gândindu-mă cum să structurez informația. După ce stabilești o succesiune clară a scenelor, devine mult mai simplu să scrii dialogul.

Să revenim la buget: de ce n⁠-⁠ai aplicat la CNC pentru finanțarea filmului?

Crezând că s⁠-⁠ar întâmpla un miracol? Nu, nici măcar acum, când CNC a organizat o sesiune tematică  Portrete și destine românești, sau ceva în genul ăsta.

Măcar acum, după succesul de public și premiile numeroase pe care le⁠-⁠a luat filmul tău "Enescu jupuit de viu", Centrul Național al Cinematografiei ar putea să facă un gest reparatoriu. Crezi?

Cineva, un regizor din România face trei filme independente cu fonduri private, toate trei cu un impact clar de public și festivaluri, iar pentru Centrul Național al Cinematografiei, lucrul ăsta nu are importanță. Să nu uităm, "Nu sunt faimos, dar sunt aromân" a fost pe locul cinci în box office în 2013. A fost prezentat în SUA, Macedonia, Albania, a fost difuzat pe cinci televiziuni naționale.

A urmat "Între chin și amin" un impact extraordinar și de public și în lumea cinematografiei. Apoi, filmul despre George Enescu (nu mai pun la socoteală documentarele).

Dar ce crezi că ar trebui făcut ca CNC să funcționeze real? Cum poate fi democratizată această instituție, aproape cerc închis?

Cineva trebuie să-și asume o altă modalitate de a acorda finanțarea. La noi jurizarea e o glumă. Am aflat că în Polonia, de exemplu, depun 20 de producători scenarii pentru finanțare și sunt eligibili toți. Se trage la sorți și se aleg 10 scenarii câștigătoare, ai căror autori nu mai pot participa la concurs în anul următor.

Da, este trist că "Enescu jupuit de viu" a fost făcut fără participarea unei instituții consacrate culturii naționale. Spune⁠-⁠mi te rog câte proiecții ai avut cu el, câte evenimente legate de el.

Pe puțin 110 proiecții, majoritatea cu săli arhipline, sold out, în unele orașe de mai multe ori, de fiecare dată cu o sală plină la refuz.

Unde ai avut, premiera?

La Opera Națională București. Doar era vorba despre George Enescu! Ulterior la Ateneul Român au fost opt proiecții, cu sală plină. Cea mai emoționantă zi a fost cea în care am marcat 70 de ani de la moartea lui Enescu, cu o proiecție a filmului și un recital al sopranei Veronica Anușca, cu Alexandru Burcă la pian.

Apoi au urmat premiere la aproape toate operele și filarmonicile din țară. La Iași, ca să onorez memoria lui Enescu, au fost mai multe proiecții: la Cinema Unirea, o sală de 650 de locuri, alta la Ateneul Național din Iași și după aceea la Opera Națională din Iași. Au fost proiecții la ateneele din Cluj, Timișoara, la Filarmonică din Arad, la Palatul Culturii din Oradea etc.

Asta înseamnă că ai avut și ceva câștiguri financiare după.

Toate încasările, așa cum s-a întâmplat și până acum, vor constitui baza de finanțare pentru următorul film. Este felul meu de a mulțumi spectatorilor care au înțeles -  pentru că foarte mulți dintre ei au venit la filmele mele din acest motiv - demersul și greutatea de a face un film independent despre o personalitate ca Enescu. A costat imens. Nu știu dacă cineva a plătit vreodată drepturi pentru muzica unui film așa cum s-au plătit pentru muzica lui Enescu.

Trebuie să menționez generozitatea și talentul unor muzicieni de top: Sebastian Androne Nakanishi, compozitorul coloanei sonore originale, dirijorul Cristian Măcelaru, care a sprijinit cu entuziasm acest demers și care dirijează câteva bucăți muzicale din coloana sonoră,  interpretate de Orchestra Națională a Franței, minunatul Alexandru Tomescu, cu vioara Stradivarius, Orchestra Națională, o întreagă pleiadă de artiști geniali.

Să vorbim acum un pic și despre festivaluri! Pe unde a fost acceptat filmul?

Premiera mondială a avut loc la International Sound & Film Music Festival - ISFMF Croația, unde a câștigat trofeul pentru "Cea mai bună muzică originală de film", semnată de Sebastian Androne Nakanishi. Apoi, filmul a fost la Los Angeles, la ARPA International Film Festival, unde am fost premiat pentru regie, premiul numindu-se "Outstanding Achievement in Filmmaking".

A urmat un succes la Veneția, cu premii pentru regie și costume, la "Leoni, Gattopardi di Sicilia", organizat sub patronajul Comisiei de Cultură a Camerei Deputaților din Italia și al Consiliului Internațional al Dansului UNESCO. Premiera franceză a avut loc la Monaco, unde filmul a câștigat trofeul Angel Film Awards pentru "Cel mai bun film" al competiției.

Numărul total al premiilor internaționale obținute la festivaluri mai mici sau mai mari din toata lumea, pentru interpretare, muzică, regie etc., cred că depășește 45. Și mai mergem în continuare și la altele.

Care este cel mai mare succes?

Consider un mare succes faptul că, la premiera TV de la Cinemaraton, au vizionat filmul peste 229.000 de oameni.

Este un succes fără precedent și fără finanțare națională, ceea ce e o rușine pentru Centrul Național al Cinematografiei, o spun din nou, mă rușinez de această instituție și asta mai ales în ultimii ani. Aș vrea să te întreb acum ceva despre de viitor: ce scrii, ce film ai în minte?

Un film de dragoste. Dar înainte de asta pun în scenă O scrisoare pierdută, cu o distribuție de excepție, actori cu care am mai lucrat: Monica Davidescu, Aurelian Temișan, Valentin Teodosiu, Claudiu Bleonț, Ovidiu Cuncea, Silviu Biriș, Daniel Istrate, Emanuel Varga  și Cosmin Vijeu. Premiera va avea loc în 18 noiembrie, la Opera Națională din București, pentru că atunci se împlinesc 141 de ani de la premiera lui Caragiale.

Excelent. Pentru că suntem aproape de vacanță este vară și lumea a plecat să-și facă de cap, te întrebi și pe tine unde pleci în vacanță?

Ne pregătim să plecăm în Maramureș, unde vom sta toată luna august. Printre altele, îl sărbătorim pe fiul meu, Anton, care a trecut cu brio de Evaluarea Națională și acum este elev la Colegiul Național I.L. Caragiale. Ce pot să spun? Caragiale pare, în ultima vreme, o constantă a vieții noastre.