Anul 20XZ: Marele Blocaj a început nebăgat în seamă, considerat doar o manifestare obișnuită a vieții în marele oraș. Claxoane, ambuteiaje, nervi, înjurături șuierate printre dinți. Se mai întâmplase. Doar că străzile, ca niște artere înfundate de grăsime, au înghețat. Camioanele s-au blocat, autoturismele, chiar și cele mai mici, nu se puteau strecura. Motocicliștii și bicicliștii au încercat pe trotuare, dar și acestea erau sufocate de mașini. Printre blocuri, pe bulevarde și în parcări se vedeau doar râuri pietrificate.

Anul 20XZ+15 ani: Asfaltul și spațiile verzi erau ascunse sub carcasele blocate, fantome vizibile ale vechiului trafic. Pietonii escaladau, urcau și coborau, își făcuseră poteci peste rămășițele mașinilor, autobuzelor și tramvaielor. Unii se întorceau din astfel de expediții cu vreun suvenir, un mâner de la o portieră, capul rotunjit al unui schimbător de viteze, chiar vreo jucărie uitată pe un bord crăpat.

Anul 20XZ+40 de ani: Noul înveliș al pământului - fiare, carburant și ulei întărit, plastic și sticlă - fusese năpădit de o pojghiță maronie, ca niște degete lungi, nesfârșite. Tot mai multe voci vorbeau de regenerarea naturii, de faptul că viața cotropea mizeria, recucerea marele oraș. Iar circulația se mutase deasupra străzilor. Mașinile, autobuzele și tramvaiele zburau, alimentate de motoare și mai puternice.

Anul 20XZ+45 de ani: Mirosul era insuportabil. Iz de găleți pline cu fecale ținute sub soare. Natura care păruse că ia în stăpânire rămășițele Marelui Blocaj era doar un strat gros de rugină, cu vinișoare umflate, prin care băltea o mâzgă intrată în putrefacție.

Anul 20XZ+49 de ani: Măști speciale, ca niște nasuri supradimensionate de clovni, filtrau mirosul, îl scuturau de-o parte din putreziciune. Însă aerul devenise înecăcios din cauza motoarele care ardeau în văzduh. O ceață densă, aproape apoasă, se lăsase peste marele oraș. Oamenii aveau impresia că au pe mutră o batistă îmbibată în oțet. Ochii curgeau, buzele se crăpau și ustarau, gâtul devenise cimentos.

Anul 20XZ+55 de ani: Locuitorii marelui oraș aveau un dușman comun și asta îi unea, elimina disensiunile. Un dușman care răspândea virusuri, dospea boli, turna nenorociri. Despre natură era vorba. Prin aer se răspândeau pericole nevăzute, vântul purta izul putregaiului, din cer se deșertau ploi. Copacii, spațiile verzi, plantele erau vânate, arse, tăiate. Se vorbea de cea mai periculoasă organizație secretă, una care trecuse neobservată milenii întregi. În special un politician era extrem de vocal în a prezenta lumea secretă subpământeană, rețeaua de rădăcini a diferitelor elemente subversive din natură care complotau împotriva oamenilor.

Anul 20XZ+80 de ani: Cerul nu mai era vizibil. O pâclă groasă proteja marele oraș. Locuitorii purtau măști tehnologizate, cochilii care le acopereau nasul și gura, dispozitive care transformau dioxidul de carbon în oxigen.

Geologia se schimbase. Noile straturi de sub Marele Oraș erau studiate atent. Unul era format dintr-un covor gros, pietrificat, de flegme, mucuri de țigară, deșeuri. Urmau carcasele lăsate în urmă de blocajul deja uitat. Deasupra se formase un strat spongios, ușor fărâmicios, de rugină. Cine știe, poate într-un viitor oarecare, din acest sol avea să fie extras petrolul care să alimenteze noii argonauți.

În acest peisaj, pe crengile unui copac din burlane prin care se elibera presiunea din plăcile tectonice, apăru un tril nepământean. O pitulice, scăpată cine știe cum, cu ochi triști și-un cântec care băga spaima în oameni.

​